De o mie şi una de ori aceeaşi poveste

îţi voi urlau despre linişte în noaptea aceasta am dat drumul lupilor cu lumina în colţi mi-au şters urmele din palma ta stângă unde se întâlnesc spaimele nu e nici un drum înapoi aşa că voi zgâria depărtarea cu unghia până la sânge voi adormi şeherezada mai spune-mi povestea cu buzele roşii aici trecem de o mie şi una de ori prin aceeaşi iubire unde nimic nu începe nimic nu se termină prinde-mă de oasele tale să-ţi cresc pe sub piele ca o tăcere imensă albă ca o zăpadă în căuşul pământului şeherezada tu dormi eu îţi voi spune povestea lipit de sângele tău cheamă lupii-napoi lumina pădurea şi una opreşte suntem povestea liniştea urlă în noi.


De la fereastra dormitorului meu se văd acoperişuri de case.
Prin geamul de la balcon se vede balconul, pe care stau două şezlonguri de bambus, între ele o măsuţă. De peretele din stânga atârnă un felinar de metal, negru, care nu e aprins niciodată. Dincolo de balcon e un palmier de everglades, unul dintre evantaiele sale trece peste grilaj. Mai departe puţin sunt alţi palmieri, şi în spatele lor clădirea vecină, cu alte balcoane. Cele mai multe sunt pline de flori.
Pe fereastra de la bucătărie se vede nisipul alb, alunecând în ocean.
Dincolo de uşă nu se vede niciodată nimic. Nu am vizor. Toţi care ajung până aici au cheie.

Acum plouă. Lucas va veni într-o jumătate de oră. Are două ore înainte de avion. Mi-a spus: Aina nu vrei să cunoşti pe altcineva din grup. Poate o fată de data aceasta. Şi-a zâmbit. Îi ţineam mâna aproape de obraz. L-am atins. Am să mă descurc, i-am răspuns.

Apoi vom face dragoste. El se va agăţa de mine, ca şi când la finalul celor două ore eu aş pleca pe uşa fără vizor. Ca şi când eu urmează a mă sui la volanul SUV-ului închiriat, mirosind a mii de oameni pe care nu-i voi întâlni niciodată. Ca şi când eu aş fi aceea care se va apuca de mânerul scaunului când avionul va începe să prindă viteză, într-un amestec de furie, anticipaţie dureroasă şi nevoie de spaţiu. Având încă pe buze gustul sărat al oceanului, lins de pe pielea lui. Se va agăţa de mine şi eu îl voi purta în întunericul meu, acolo unde liniştea se ridică să vâneze ca o pasăre imensă de pradă. La final mă va însoţi în baie, va da perdeaua într-o parte şi mă va privi. Mă va ruga şi îi voi răspunde ca întotdeauna că apa este singura mea graniţă adevărată.

Îmi va spune că va trebui să închid într-o bună zi messul. Să descui uşa. Să merg, cu picioarele goale, până la ocean. Da, şi într-o bună zi, când voi fi învăţat olandeza, am să iau şi eu avionul. Şi vei veni în garsoniera mea închiriată, în pauzele de prânz. Te vei strecura şi vei minţi, aşa cum faci acum. Serile vei veni oficial, la fel cum mergi şi la ceilalţi pe care îi ajuţi. Iar eu voi începe din ce în ce mai des să ies. Şi uşa mea va avea vizor. Un fel de permanent offline. Cei din grup îţi vor spune felicitări Lucas şi vor avea motive să dea interviuri în presă. Aina s-a vindecat. Aina poate zbura. Lucas, care face parte din grupul nostru de câţiva ani, Lucas, care dedică în fiecare săptămână câteva ore oamenilor ca Aina, are meritul principal în vindecarea Ainei. Lucas, care, puţini ştiu asta, are la rândul să o fetiţă autistă.

Se întunecă. Aud cheia în broască. O dată. De două ori. Apoi vocea lui. Din nou cheia. Vocea lui, mai puternică. Intru în baie, dau drumul la apă. Fierbinte. Pereţii sunt impregnaţi de minciună. Dincolo de ei lumea e ca un bol uriaş. Din când în când, oamenii se organizează în grupuri.

Apa sărată, sorbind cu lăcomie firele de nisip. Plaja, ridicându-se de jur împrejurul casei. Trunchiurile de palmier, nehotărâte. Un bărbat aşezat pe trepte, cu spatele înspre casă. Zidurile, de culoare verde deschis, accesorii ale unor ferestre uriaşe. Dincolo de ele, uşi. În spatele uşilor, o perdea de pânză şi una de plastic. Apoi apa, ca o placentă. Respirând prin ea, o fiară aşteaptă.