Nemişcare

O văd aproape zilnic. Dimineaţa când ies pe balcon să îmi beau cafeaua, dacă mă aplec să mă uit printre frunzele palmierilor, ea este acolo, lungind unul dintre şezlonguri. De ce mă aplec? Pentru că uneori mi-e teamă că nu va fi acolo.

Cel mai uşor îmi este când e deja în piscină. O văd mult mai bine. Înoată cu mişcări ample ale braţelor lungi, aproape fără să mişte apa din jur. Nu am decât un sfert de oră al meu, înainte de a se trezi Luisa. Un sfert de oră în care îmi plimb buzele pe marginea ceştii, privind-o pe ea. În afară de înotat, nu face niciodată absolut nimic. Nu citeşte, nu ascultă muzică, nici măcar nu ţine ochii deschişi, din câte îmi pot da eu seama de aici. Stă în soare ca o şopârlă aurie.

La şapte şi patruzeci şi cinci fix, adică exact cu cinci minute înainte de a intra eu înapoi în casă, ies din clădire bărbatu-său şi copilul. Fata îi seamănă leit ei. Are vreo şase ani, picioare lungi, pielea uşor ciocolatie, părul ondulat, prins în două codiţe împletite, faţa prelungă, cu oasele fine, sprâncenele bine conturate. Se apropie amândoi de ea, ea îşi dă ochelarii de soare la o parte, fără a se ridica, sărută fata, îl sărută şi pe el. Apoi sărută din nou copilul. Îi priveşte cum se îndepărtează pe alee. Îşi potriveşte înapoi ochelarii de soare şi rămâne din nou nemişcată.

Este timpul să intru în casă, să mă apropii de pat, să îngenunchez şi să o sărut pe Luisa. Ultima clipă de linişte. Îi privesc pupilele mişcându-se sub pleoapele străvezii, mâna mică, nefiresc de albă, strânsă pumn alături de obraz, gura uşor întredeschisă, pata mică de salivă lăsată pe pernă. Apoi se trezeşte, şi casa începe să trosnească şi să se învârtă cuprinsă de tornadă, face micul dejun, bea cafea, umblă mai mult goală între bucătărie, baie şi balcon, udă florile fără să-i pese de vecini, iar eu descopăr în fiecare zi cu ruşine că îmi place gândul ăsta, fuge la duş, iese cu apa şiroind. E singura femeie pe care o ştiu care nu se înfăşoară repede cu un prosop. Nu ştiu dacă are timp să vadă cât de tare mă excită firicelele mici, aproape transparente, de păr de pe braţe, printre care îşi fac loc şuviţe de apă. O ating în trecere şi mă sărută, lipindu-şi corpul de mine, fără să-i pese că eu sunt îmbrăcat de birou. Întind mâinile să o cuprind, dar ea este deja în dulap, căutându-şi hainele. Ieşim fugind, la piscină nu mai este nimeni, ne sărutăm în faţa maşinilor. Luisa pleacă întotdeauna prima, eu mai rămân până când din clădire iese cealaltă, îmbrăcată întotdeauna în costum negru, cu fusta până la genunchi, cu părul strâns, cu geanta şi cheile în mână. Se mişcă uşor, repede, şerpuit.

Seara când vin este din nou la piscină. Uneori are şi fata alături. Sunt singurele momente când o văd zâmbind. Urc grăbit în apartament, fac un duş şi ies pe balcon. Le văd buzele şi mâinile mişcându-se, dar nu se aude nimic. Copila râde tăcut, iar ea o priveşte. Uneori o ţine pur şi simplu în braţe, lungită peste ea, pe şezlong. Stau amândouă aşa, până când iese şi el şi se apropie de ele. O sărută pe ea pe frunte, apoi pe copil pe ceafă. Îi aud acum pe ei doi vorbind încet. Îmi imaginez că el îi spune ce a pregătit pentru cină. Sau ce a mai spus profesoara fetei despre progresele sale. Apoi el întoarce copilul cu faţa în sus, şi începe din nou conversaţia din semne şi buze tăcute.

Luisa trece pe lângă ei, salută zâmbind, uneori atinge cu degetele ei subţiri părul fetiţei. Bărbatul îi răspunde cu zâmbet mereu, se opresc şi vorbesc, în timp ce femeia reintră în nemişcare. Trupul subţire al soţiei mele e încordat, gesticulează în timp ce vorbeşte, părul lăsat liber se mişcă şi el în toate părţile.

Eu nu am vorbit niciodată cu ea, până în seara în care, venind de la birou, nu am găsit-o la piscină. Erau mai mulţi dintre vecini, fusese o zi cumplit de caldă, chiar şi pentru Florida, dar nu erau nici ea, nici copilul, nici soţul. Am intrat în vilă şi m-am întâlnit cu ele două în faţa căsuţelor poştale. Fata descuiase şi tria corespondenţa. Arunca revistele, păstra plicurile. Mama stătea în picioare în spatele ei, îmbrăcată într-unul dintre costumele ei sobre, şi aveam senzaţia că nici nu respiră. M-am apropiat de ele şi am observat că se uita doar la capul fetii, fără să arunce măcar o privire la ce făcea ea. Am spus "Bună seara", căutând ochii celei mici, care mi-a zâmbit şi a dat din cap fericită. A răspuns şi femeia, fără să îşi schimbe privirea.

Atunci s-a auzit un uruit ca de tren. M-am gândit că este un avion, avem un aeroport mic destul de aproape. Ea însă a ridicat uşor capul, ascultând. A luat fata de mână, a făcut un pas, apoi a trecut în faţa ei şi a început să gesticuleze. Îi urmăream fascinat braţele lungi, nu le văzusem niciodată atât de aproape. Copilul a început să plângă, pe poarta dinspre piscină au început să alerge oameni, ţipând, iar ea continua să vorbească fără cuvinte, punând mereu mâna pe capul copilei, pe urechile ei.

Am înţeles ce se întâmplă abia în secunda în care totul s-a întunecat şi uruitul a devenit asurzitor. Oamenii au trecut de noi, îmbrâncindu-ne, iar printre picioare au început să zboare frunze şi pagini din revistele pe care le ţinea copilul în mâini mai devreme. În stânga noastră era un intrând lung de câţiva metri, fata plecase deja într-acolo, trăgând-o şi pe ea de mână. Am sărit şi le-am tras pe amândouă după mine, ajungând în colţul cel mai îndepărtat. Fata se trântise deja pe jos, iar eu am tras-o pe maică-sa peste ea, şi m-am aşezat şi eu cu braţele peste ele. În faţa mea pe hol au trecut trupuri şi uşi şi crengi şi o coloană de apă şi cutiile poştale. Când s-a terminat şi m-am ridicat, m-am uitat la copil. Stătea pe burtă şi-şi acoperise urechile cu palmele. Iar maică-sa îşi ţinea şi ea mâinile deasupra mâinilor ei mici. Nu înţelegeam. Le-am ridicat, nu plângeau, eu cred că aveam lacrimi pe obraji. Le-am luat de mâini şi am ieşit. Holul şi aproape tot ce era de partea dreaptă a lui fusese distrus. Am întrebat-o dacă soţul ei era acasă. Fata mă privea intens, încercând să înţeleagă, apoi am auzit-o pe mamă spunând că da, pregătea cina. Vorbea calm, am întins mâna şi i-am şters lacrimile, mi-a luat degetele şi s-a uitat mirată. Nu cred că ştia că plânge.

Apoi au început să se audă sirenele şi restul lumii vii a năvălit peste noi, împreună cu Luisa. M-am gândit la dimineţile noastre, la modul în care o prindeam seara de încheieturi şi-i spuneam că sunt stăpânul lumii pentru că fac dragoste cu o tornadă F5 şi nu eu sunt acela luat pe sus în tunel. Le-am dus pe amândouă de acolo, fata ţipa într-un mod înfiorător, răguşit, dar nu mai era mai nimic din partea de clădire unde locuiau ei.

Am revăzut-o peste vreo patru luni, într-o dimineaţă, lungită ca de obicei pe şezlong. Totul fusese reparat, iar partea lor de clădire fusese dată în folosinţă din nou în urmă cu vreo săptămână. Era singură, şi în jurul ei se ridica tăcerea. N-am putut să stau să o privesc în dimineaţa aceea. Am intrat şi am făcut dragoste cu Luisa, aproape adormită.

A reînceput trio-ul dimineţilor noastre, eu, ea, soarele ucigător. Copila vine din când în când în vizite scurte dimineaţa, înainte de a pleca spre şcoală, împreună cu o femeie. Uneori o văd seara la BBQ, împreună cu femeia, un bărbat şi fetiţa. Femeia, aceeaşi lentoare de şopârlă. Copilul zâmbeşte, câteodată cu lacrimi. A reînceput să vorbească, încet, aproape în şoaptă.

Luisa mi-a povestit istoria lor. Au trecut amândouă printr-o furtună, ea era în camera de înregistrare, nu a ştiut nimic, fetiţa, care avea trei ani, era în camera ei. Când a ieşit, a găsit-o băgată sub pat, cu mâinile acoperindu-şi urechile. Camera nu mai avea pereţi, dar patul greu, din lemn masiv, rămăsese la locul lui. De atunci fata nu a mai vorbit, de atunci mama a rămas nemişcată, ca şi cum ar încerca să oprească până şi aerul din jurul lor.

Sunt dimineţi în care îmi ridic mâinile şi le privesc. Mă întreb dacă toţi, dar absolut toţi, am rămâne nemişcaţi pentru o singură clipă, am mai putea apoi să ne întoarcem să trăim vieţile noastre obişnuite? Undeva în colţul balconului a apărut o şopârlă mică, străvezie. Mă uit la ea fără să respir şi sper să nu se mişte tocmai ea, tocmai acum.