Îngeri ®

Am un prieten. Locuieşte, ca mai toţi dintre noi în ultimul timp, pe messenger. Problema lui este însă că, român fiind, răceşte, ca mai toţi dintre noi, dacă stă în curent. Prin urmare nu poate să ţină mai multe ferestre deschise în acelaşi timp. Ceea ce pe mine nu poate decât să mă bucure, când vorbeşte cu mine. Desigur, uneori nu vorbeşte cu mine, ci cu câte altul sau alta, şi atunci nu mai văd deloc avantajele acestei slăbiciuni a lui.

Ceea ce mă nedumereşte cel mai tare este însă faptul că niciodată, dar absolut niciodată de când l-am cunoscut, nu se face gălbior. Stă numai invizibil. El spune că nu poate face altfel, că este împotriva regulilor venite de mai sus, şi oricât am încercat eu să îi explic că tocmai asta este diferenţa majoră între messenger şi realitate, el tot aşa rămâne, nevăzut. În timp ce noi toţi ăştia, care în viaţa de zi cu zi ne-am dori cu disperare să devenim din când în când invizibili, încălcăm regula vizibilităţii zilnic, el zâmbeşte fără de zâmbet şi îmi spune că tocmai aici e frumuseţea limitelor. Uşile fără ziduri.

Prietenul meu ţine de mână îngerii dimineaţa la cafea. Li se ridică înapoi un fel de umbre, dar el vorbeşte în continuare, uite aşa cum vorbeşte cu mine, uite aşa cum apar litere şi se formează cuvinte în fereastra de chat. Nu spun aşa cum vă povestesc eu acum, pentru că eu nu le ştiu numele cum le ştie el. Prietenul meu ţipă uneori la mine, foloseşte litere mari ştiţi, îmi spune să nu mai lenevesc, să pun mâna să îi învăţ. Dar eu, când nu pierd timpul creând legături ireale peste o apă în care trăiesc rechini şi meduze ucigătoare, eu am lucruri mai importante de făcut. Şi apoi, şi apoi îi spun îngerii mei sunt tăcuţi, orbi. Eu îi conduc pe ei printre oameni, şi aşa e bine, pentru că nu-i aud niciodată nici măcar respirând. Ceea ce îmi spune că sunt undeva încă sus, aşa mutilaţi cum sunt. Îi recunosc după urme lăsate în aer. Subţiri, aproape irespirabile feşe medicinale care îmi intră prin piele. Îi mai recunosc după modul în care imediat după asta se lasă seara.

Şi apoi prietenul meu dispare intră în ziduri cu îngerii lui, îmi spune că are de păzit o altă femeie în casa căreia locuieşte.

Iar eu? Eu rămân invizibilă, iar dacă îngerii mei tac, tac şi eu. Într-o zi, cineva îmi va spune că numai eu vorbesc cu prietenul meu. Nu mă îngrijorez însă, păstrez arhivele. Numele lui însă tot nu îl ştiu.