Colorblind

I am ready
I am fine
I am covered in skin
No one gets to come in
Pull me out from inside
I am folded and unfolded and unfolding
I am colorblind
(Counting Crows - Colorblind)
Stau uneori pe balcon seara şi trag din aerul fierbinte ca dintr-o pipă, stând întins pe fâşia mea îngustă de realitate. Nu este nimeni să-mi spună poveşti, s-au retras cu toţii în spatele ferestrelor închise; pândesc, ca în fiecare noapte, cu nerăbdare, apariţia primelor stele. Eu cred că nu le vor vedea nici în noaptea aceasta. De după perdeaua grea, vecinul meu, care are vreo 10 ani, mă priveşte. Îi zâmbesc, din casă se aud voci agitate, perdeaua se agită sub mâini furioase, lumina se stinge. Dincolo de instalaţiile de aer condiţionat şi de pământul foşnind uşor ca un animal adormit, e linişte.
- Nu vii şi tu să te întinzi în pat?
- Mai ai putere să îmi povesteşti ceva, iubito?

Mă întorc şi privesc silueta albă din întuneric. Se aşază turceşte pe covor, îşi sprijină palmele de plasa de ţânţari, apoi fruntea.
- Sunt obosită, baby. Nici nu mai văd bine de somn. Mâine dimineaţă?
- E OK, nu-ţi face griji. Sunt convins că mâine o sa fie OK.
- Am trecut astăzi cu maşina pe Old Cutler Road. Ştii intersecţia aceea unde sunt cei trei copaci flamboiant, aproape acoperind strada?
- Da.
- Ştii că fiecare dintre ei are flori de culoare diferită? Unul are flori roz, altul roşii-portocalii, şi altul galbene.
- Ştiu. Mi-a fost teamă să-ţi spun, ori de câte ori am trecut pe acolo. M-am gândit la jurnalele mamei tale. Nu vroiam să te fac să plângi.

Mint. Nu ştiu nimic. Pentru mine toţi copacii au frunzele negre şi florile albe. Nu îi văd faţa, dar cred că şi ea minte. Roz, galben şi roşu? Şi frunzele verzi? Sunt convins că nici măcar nu-şi mai aduce aminte cum arată culorile astea.
- Aş vrea să am puterea să îţi spun o poveste. Mi-e dor să visez o plajă şi oceanul, albastru.
- Sau verde-albăstrui.
- Poftim?
- Sau verde-albăstrui. Uneori e verde-albăstrui. Îţi aduci aminte nisipul din Bonita Springs?
- Da. Acum avem nisip alb peste tot. Vreau nisip galben.

Se întinde pe covor. Aş vrea să mă duc să o iau în braţe. Să-i prind chipul şi să o strâng la piept, şi să o ţin aşa până când răsar primele stele.
- Tu chiar crezi că oamenii încep să vadă culorile dacă îmi spun o poveste?

Îi aud respiraţia şuierătoare. Mişcă un genunchi, ca şi cum ar vrea să se ridice, apoi renunţă.

După un timp, vocea ei se aude aproape şuierătoare.
- Eu chiar încep să văd culorile în momentul în care tu adormi, după o poveste.

Nu aş putea să o mai iau în braţe acum. Trupurile ne-ar fi alunecoase, ca de şerpi.

Cred că a trecut mai bine de o oră. Ciara a adormit, pe jos, în faţa uşii de la balcon. Aş vrea să pot închide şi eu ochii, fără a simţi că mă hrănesc din teama celorlalţi. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă cineva, chiar un copil poate, ar începe să strige într-o bună zi, la fel ca în povestea aceea veche cu hainele împăratului "Culorile nu există, iar omul acesta nu vă poate colora lumea mai mult decât o puteţi face voi înşivă".
- Uneori mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ai muri, Zavier.

Aceeaşi voce şuierătoare, de data aceasta foarte aproape. Nici nu am simţit-o când a intrat, cred că aveam ochii închişi. Stă în genunchi în faţa mea, uşor aplecată înspre mine. Instinctiv, mă uit undeva peste umerii ei, înspre cer, acolo unde se vede o stea albă, strălucitoare.