Uragan

Lasă nisipul.

Acum scriu. Ochii să fie albaştri pe dinăuntru, aşa mă învăţau pe mine când eram mică şi mâncam bătaie. Pentru minciună. Pentru spoiala de culori mai diluate decât acuarelele de care trăgeam în ultimele ore de desen din an tot adăugând apă. Pentru geamurile pe care le puneam pe deasupra caselor. Pentru antifonie la noi în casă nu se vorbeşte se urlă. Pentru uitările halucinante dacă nu am secretară acum am outlook express. Şi o repulsie cumplită faţă de taskurile neterminate.

Nu înţelegi că acum ne ocupăm de mlaştini? Aici nu a fost niciodată deşert, te înşeli! Şi ce te preocupă pe tine viitorul? Nu ne-am lămurit încă de unde facem rost de izvoare şi cum respirăm ceaţa, lasă-mă cu destinaţiile.

Ştii că în mlaştini nu bate niciodată vântul?

Dorm uneori. Mai ales în copilărie. Cu cireşii despre care am promis să nu vorbesc cu adevărat niciodată. Aceia care se taie din cauza furnicilor. De ani mai visez uneori, de anii care îmi lipsesc pentru a-l întoarce pe tataie. Niciodată nu am avut un câine, dar îmi povestea el. Cu litere mici, cu mâna scrâşnind pe foaia de hârtie liniată. O mie şi una de nopţi în ediţie de colecţie. Eu, care ştiam să citesc şi nu vroiam să scriu. Acum dorm uneori şi-i scriu. Au tăiat cireşii, au tăiat nucul. Tataie a crescut mai puternic, mai înalt, până când rădăcinile lui au cuprins subsolul casei, iar ramurile lui au pătruns prin ferestrele închise. Atunci l-au tăiat şi pe el. Eu mă pregătisem de furtună doar.

Alergi degeaba. Întotdeauna uităm drumul înapoi.
Şi înainte, dacă tot am început să-ţi vorbesc despre mine. Deschide uşa nu auzi cum bate? Pe-aici se umblă desculţ. Printre firele de nisip. Da, dar numai când spun eu, altfel te vei scufunda pentru totdeauna. Sau pentru o clipă totuna cu aceleaşi noroaie şi fără amintiri.

Spune-mi acum despre zgomotele de fond.

Apoi despre ratări. Te adăposteşti în cruce cu pământul. Ca atunci când culegeai ghinde şi le prindeai cu plastilină. Ghindele plantate în spatele casei pe care încă nu ai construit-o.

Ţi-am spus să te opreşti.

N-am uitat nimic. Aşa trebuia să încep. Numai că asta nu este o poveste şi se continuă.

Bântui cu mâinile goale. Buzunarele nu sunt făcute să îndeşi în ele tot ce găseşti. Tu nu te uiţi la tine cum arăţi? Fă-ţi bagajele, fă un ceai, fă si tu ceva, fă-te utilă.

Prin mlaştini nu bate niciodată vântul iar uraganele se pierd.

Ai să-mi mulţumeşti cândva că nu te-am lăsat să ne construieşti un deşert.

Ne-am fi schimbat complet geografia. Cine vrei să fii?