O sută de zile cu Monica Lovinescu

Citiţi o cronică a Taniei Radu în marginea acestei cărţi.
Citiţi o cronică a Luizei Palanciuc în marginea acestei cărţi.
Citiţi o cronică a lui Mihai Şora în marginea acestei cărţi.


Doina Jela este cunoscută publicului prin volumele Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist, 1995, Telejurnalul de noapte, 1997, 2005, Această dragoste care ne leagă, 1998, 2004, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, 1999, 2002, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, 2001, Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu, Ungaria 56. Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, 2006.

A îngrijit mai multe ediţii, printre care Ultimii şapte ani de-acasă. Un ziarist în dosarele Securităţii (de N.C. Munteanu).

Prin intermediul ultimelor interviuri, fotografiilor inedite, scrisorilor şi evocărilor, fragmentelor de dezbateri pe forumuri, ca şi al unor emoţionante pagini din jurnalul propriu, Doina Jela realizează un verosimil portret uman al personalităţii devenite simbol al rezistenţei româneşti la comunism. Cea mai cunoscută voce din cultura română - redusă la muţenie, sau constrânsă la deşănţat elogiu, vreme de aproape jumătate de secol -, pe care cititorul a avut rareori prilejul să o audă vorbind despre sine, capătă acum un chip de neuitat prin umor, omenie, căldură, tandreţe, suferinţă îndurată cu demnitate.

24 martie 2008 - Monica e la spital de marţi, 19. Este prima dată când, deschizând cele două uşi masive de la intrarea în apartamentul lor, ştiu că locuinţa e goală. Virgil, care deschidea de obicei, a plecat definitiv în septembrie 2006, iar Monica e la spital de marţi 19 martie, 2008.

Livingul, impecabil ţinut de Maria, are deja ceva de muzeu, de casă memorială. Pe primul din cele două fotolii în piele, de culoarea untului, de sub fereastră, se suprapun, într-o devălmăşie totală, umbrele a sute de "clandestini" din România, mai toţi scriitori, muzicieni, plasticieni. Cu jurnalul care a stârnit atâtea furtuni în mână, ai putea să-i aşezi acolo, teanc de umbre: Sorescu, Marin Constantin, Ţoiu, Simion, Păunescu, Manolescu, Doinaş, Noica. Pe celălalt, se suprapune ei înseşi o singură umbră, ca în veşnică peroraţie şi mişcare, a Monicăi. "Virgil, mereu mă întrerupi, lasă-mă să-mi termin ideea! Sau nu mai spun nimic." De dincolo de măsuţa rotundă, pe care nu stă decât cafeaua lui, din fotoliul lui cărămiziu,Virgil, gata întotdeauna nu să nu-şi termine ideea, ci să nici n-o înceapă, concede: "Bine, Monique, termină-ţi ideea".

Sunt totuşi ceva schimbări în încăpere. Maria a mutat sus calculatorul, "monstrul" cu care Monica şi-a măsurat forţele în ultimii ani, cam între 1995 şi 2000, iar în locul lui a pus masa joasă, pătrată, din lemn greu, pe care, în faţa celor două fotolii culoarea untului, stăteau ceaşca musafirului, paharul şi sticla de whisky sau de Schweppes. Şi iată, deja nu mai ştiu ce o exaspera pe Monica: să pui, după ce te serveai, sticla jos, "ca la români", sau să o pui pe masă, inevitabil, tot "ca la români".

Cineva, Maria pesemne, a pus în vasul mare, verde bouteille, un buchet imens de crini albi. De aproape patru ani, de când Monica nu mai coboară totuşi, acest living este impecabil, ca şi cum ar aştepta dintr-o clipă în alta sosirea clandestinilor, sau, după ce ei nu au mai venit, ar mai putea să cadă sub privirile ei exigente. Şi aici, aud râsul lui Virgil: "He, he, he, Monica exigentă cu menajul. Când stăteam în rue Cassini, înainte cu o zi de ziua când venea femeia la curăţenie, Monica spăla, ştergea, lustruia totul, ca femeia să nu găsească murdar!" Era plauzibil: de fiecare dată, în cele câteva rânduri când mâncasem la ei acasă, când gătisem, eu şi B., felurile româneşti preferate, pui la ceaun, mămăligă, ochiuri româneşti, telemea, Monica îmi interzicea să spăl vasele, că vine a doua zi femeia să le spele, eu trebuia doar să le pun în lighean, desigur însă... curate.

Asta a fost însă ieri.

Proba cu adevărat redutabilă e să urci scara, acum dotată şi cu o rampă, ştiind că la capătul ei, strigând, imediat ce ţi-a zărit creştetul capului, "uite-i!", nu te mai aşteaptă Monica, întinsă în pat, iar pe fotoliul de lângă pat,Virgil, elegant şi distins, până aproape de ultimele clipe.

Pentru ce să mai urci, deci, acele scări? Pun valiza jos, beau cu sete o sticlă de apă şi plec la spital cu instrucţiunile lui Puck pe hârtie şi în urechi cu vocea bună a lui Jacqueline: Oh, non, Jela, Dieu est trop bon, ne dites-pas ça, Dieu est trop bon, ne dites-pas ça. O întrebasem direct, fără automenajamente: "Vreţi să spuneţi că e atât de rău că nu am s-o mai găsesc în viaţă, dacă vin abia luni?" Non, Jela, Dieu est trop bon.

La Spitalul Lariboisière, Staţia Barbès Rochechouart, intrarea pentru pietoni prin Ambroise Paré, sectorul Orange, etajul 6, camera 606, este Monica.

Urgenţele din cartier se aduc aici. Iar ea a fost cu siguranţă o superurgenţă.

Monica e trează, pare să se uite pe fereastra imensă la acoperişurile Parisului popular, amestecatul arondisment 19. Ochii ei frumoşi se întorc spre mine stinşi, şi plini de o nesfârşită tristeţe. Televizorul merge pe Canal J, desene animate. Uimitor şi, totuşi, mai cu seamă oportun. La ea acasă, în ultima vreme, televizorul mergea în permanenţă pe Paris Treizième Rue, canal cu poliţiste, în timpul nopţii plin de sânge şi împuşcături, tocmai bun să contracareze sângele din sufletul ei bântuit de coşmaruri. Strigătelor ei la telefon, printre împuşcături: "Am omorât-o pe mama şi acum l-am omorât şi pe Virgil..." nu ştiam cum să le răspund decât strigând la rându-mi: "Monica, te rog, încetează să te uiţi tot timpul la ororile alea de pe Treizième Rue..."

Îi sărut, cum mi-a cerut Tia, ambele mâini chircite de artroză. Excelent alibi pentru pudoarea mea. Graţie căruia, o sărut, fără delegaţie de undeva, pe frunte. Şi încă o dată, mâinile. Nimic din tristeţea din ochii ei nu se schimbă.
- Am venit, Monicuţ, îi spun.
- Da, îmi răspunde.
- Monica, ştii cine sunt?
- Ştiu. Privirea ei se opreşte un timp pe mine şi apoi din nou pe fereastră. Parcă ar căuta o soluţie, ştiind bine că ea nu există. E o luptă între neştiinţa ei de a renunţa, şi certitudinea clară că nu are soluţie, acum, de data asta, nu are soluţie.
Soluţia... În urmă cu nici o lună, când am sunat-o, ca de obicei, după 11 seara, mi-a spus, plină de energie, aferată: "Bine că ai sunat acum, că plecam!" "Unde plecai?" "În oraş, în Paris. Abia m-am întors şi trebuie să plec din nou." "Monica, te rog, ştii că nu poţi merge, nu?" După o tăcere, răspunsul ei vine ruşinat, copilăros, plin de toată jalea lucidităţii. "Da, ştiu..." Jacqueline are altă politică: Il ne faut pas la contrarier. Je ne la contrarie pas... Ea ştie mai bine, este infirmieră. Şi totuşi, între noi este ceva ca un angajament, singurul lucru de care îi e frică, real frică, este să îşi piardă mintea şi, atunci când şi-o pierde, mi se pare bine să i-o aduc înapoi. Cu riscul tristeţii acesteia. "Da, ştiu". Apoi îi pun întrebări precise, la care primesc răspunsurile limpezi ale Monicăi din vremurile ei de aur, Monica cea justă, cea care desparte apele. Cea care cade întotdeauna perpendicular pe idee: "Nu, Virgil, aici lucrurile stau aşa". Şi aşa stăteau.

(...)

27 martie 2008, joi. Sănătoasa democraţie franceză care aşază spitalele cele mai bune în cartierele cele mai populare. Deşi mi se spune că nici Barbès Rochechouart nu mai e chiar aşa de popular, iar arondismentul al XIX-lea, la Buttes Chaumont, e chiar cochet şi luxos.

Lariboisière e un spital imens, cu patru-cinci pavilioane, numele este al contelui a cărui soţie a contribuit, spre 1850, la terminarea aşezământului. Scrie pe tăbliţa de la intrare pusă de primăria Parisului, pentru a responsabiliza lumea şi a o face părtaşă la mândria de a fi parizian şi de a avea grijă de oraş, toată istoria construcţiei lui şi faptul că statuile de pe frontonul capelei sunt făcute de David d'Angers, statuaire, aşadar, sculptorul "cu nume de stradă", anume chiar strada pe care urc, iată, de 12 ani, când vin la Monica şi la Virgil. Statuile reprezintă La Charité, l'Espoir şi la Croyance, şi poate, sub influenţa preotului de ieri şi a slujbei sale, mă întreb dacă au omis vreo instanţă esenţială în vieţile noastre. Sectorul Orange, unde este Monica, e o clădire de şase etaje în care, pe secţii, sunt spitalizări pe o zi, o săptămână şi apoi restul secţiilor. Încă o dată îmi spun că Monicăi nu trebuie să-i pară rău că nu s-a întors să-şi trăiască bătrâneţea în România. Nu ar fi fost în vecii vecilor îngrijită astfel, dacă nu din lipsă de sensibilitate şi de vocaţie, din lipsă de mijloace. Patul, pliant, rabatabil, deplasabil, cu salteaua antiescare, cu pernele şi pernuţele antiescare, pentru călcâi, genunchi, degete, spate, lenjeria nouă, galbenă, călcată şi apretată, schimbată zilnic, pansamente, hrană, aparate, personal care, deşi puţin, pare să reuşească să facă totul, alergând şi transpirând rareori şi, mai ales, nestrigând niciodată, nici unii la alţii, şi, feri-te-ar sfântul, nici la bolnavi. Monica e curată, de trei ori pe zi i se ia tensiunea, temperatura, oxigenul în sânge, glicemia, care a crescut cu câteva zecimi, nu ştiu ce problemă de diabet. De patru ani în pat, nu are nicăieri nici un centimetru pătrat de piele roasă, şi bubiţa din palma pe care singură şi-a ars-o, încercând să stingă batista aprinsă de la ţigară, o cercetează toţi din toate unghiurile şi fac o problemă personală din vindecarea ei.

M-am sculat de la 6 să mai lucrez un pic, azi mă întâlnesc cu dl. Alexandru Niculescu, cel mai devotat dintre admiratorii "Lovineascăi". Maria a schimbat telefonul imediat ce i-am spus, se întrerupea înnebunind pe bieţii oameni care sunau unul după altul: Varvara Florea, de la Brăila, Ileana Vrancea, din Israel, Puck Popescu, André... Cineva de la ambasadă, cu care nu cred că am fost prea politicoasă, dar pesemne indispusă de morga persoanei. Ambasadorul voia să vorbească cu M., ca să vină s-o vadă, i-am spus că nu poate, că e la spital, şi că, pentru a o vizita acolo, trebuie să-i cer acordul. Să revină deci cu un telefon, mâine. Lângă telefonul nou, Maria mi-a lăsat bani să-mi iau singură de mâncare, fiindcă ea nu-mi ştie regimul, iar eu acele surgelés, cu care s-au hrănit Monica şi Virgil o viaţă, nu le pot mânca.

Pentru prima dată, la ei eram când m-am gândit că acest fel de a mânca a făcut parte tot din angajamentul lor, fanatic, de rozacrucieni, faţă de România. Câte ore pe zi alegi ingrediente, cumperi, găteşti, pentru ca să mănânci ce-ţi face bine, sau, de ce nu, ce-ţi place. "Chifteluuuuţele..." pe care atât de visătoare şi le-a amintit Monica, atunci când am vrut să ştiu cărui fel de mâncare îi duce dorul. Prilej pentru Tia să mi le aducă de câteva ori, calde, la aeroport, când veneam la ei. Cu Virgil era mult mai simplu, ochiurile româneşti cu mămăliguţă şi brânza telemea, înlocuită cu feta, îl făceau fericit. Sau, cel puţin, nu uita să-ţi dea impresia asta. Nu am apucat niciodată să-mi dau seama cât apreciau o mâncare bună, ştiu sigur că nu au acordat bucătăriei nici o secundă din viaţa lor. Cu excepţia, fireşte, a faimoaselor macaroane, coapte direct din pachet şi a apei cu mălai, pe care Monica a servit-o o dată musafirilor drept mămăligă. Nu au trăit în lux, că nu i-a interesat, dar îndestularea lor a fost dincolo de orice dubiu, aşa că mi-am adus aminte brusc jalnicul delir al lui Tudor O., vexat de apariţia numelui său în Antologia ruşinii: "Să vă spun eu ce e cu acest Virgil Ierunca. Ei doi au luptat cu comuniştii. Sunt anticomunişti. Acum comunismul a căzut şi anticomunismul nu-l mai plăteşte nimeni, mor de foame pe-acolo şi de-aia şi-a republicat antologia, că moare de foame pe-acolo, apropo, mai trăieşte Ierunca ăsta, că dacă mai trăieşte să se ducă mai repede acolo unde trebuie, iar dacă nu mai trăieşte, să fie sănătos." Cred că era la Robert Turcescu, împreună cu Păunescu. Pe urmă: "Eu am mâncat rahat, cât a trebuit, când am avut o anumită poziţie, i-am pus pe alţii să-l mănânce." După aşa o voluptuoasă autodemascare, pe televiziunea cea mai gustată de intelectuali, ce nevoie mai e de demascări în vreo antologie a ruşinii? Ce antologie a ruşinii, undeva unde nu există ruşine? Episodul cu Andrei Pleşu, pe care-l forţa să scrie un articol din care să nu lipsească două cuvinte "Nicolae Ceauşescu" nu cred că ar mai face nici o impresie nimănui.

(...)

10 aprilie 2008, joi. În avion.
Uitam să notez că ieri, înainte de plecare, Jean-Marie, cambodgianul, mi-a explicat, fără să-l întreb eu nimic, de ce nu a vrut să se fotografieze cu mine şi Monica, după ce făcuse atâta gură. "Am venit în Franţa să trăim, să uităm. Poliţia, securitatea, ei făceau fotografii, te recunoşteau, te căsăpeau, des photos, on n'aime pas ça..."

Am dormit vreo două ore spre ziuă şi am avut timp să visez tot ce era de visat. O întrunire, cu GL, de data asta la locul lui, în Prezidiu, şi nu în bănci, cu prostimea, ca anul trecut la GDS, când din cauza asta a ieşit ce-a ieşit. Totuşi, nici în acest vis al meu nu era mulţumit. Dar spre deosebire de vremea când Monica putea să afle şi să se amărască, acum, când nu mai era nici un risc, eu îi urlam în faţă toate cele "patru adevăruri" ale mele, nu mai ştiu care, toate legate de Monica în tot cazul. Urlam, de mă durea gâtul, tot ce aveam pe suflet. A urmat un episod cu valiza mea vişinie pierdută, scăpată undeva între casa de la Vadu şi cea a Monicăi şi Virgil din François Pinton. Mi se părea mereu că o văd de departe pe un trotuar şi, când mă apropiam, era de fapt o maşină vişinie parcată. Şi tot aşa... Al doilea episod, cu maşina care făcea o pană de cauciuc până la jantă, s-a terminat mai bine. Un domn într-o curte s-a apucat imediat s-o repare şi eu mă simţeam liniştită că aveam o sută de franci, suficienţi, credeam, ca să-i plătesc lucrarea.

Şi deasupra şi dedesubtul tuturor acestor coşmaruri epuizante, Monica în acel mouroir, scufundându-se din ce în ce, mă obsedează.

Dimineaţă, la ora 7, am mers la spital, am urcat la etajul 6, închis pentru vizitatori, fireşte, şi am cerut, la intrarea în secţie, să-mi aducă cineva ochelarii uitaţi aseară în camera ei. Simultan anesteziată şi hiperlucidă, ca în dimineţile nedormite, m-am văzut o clipă ieşind din propriu-mi trup, strecurându-mă în camera ei, ca în Zbor deasupra unui cuib de cuci, ca să o înăbuş cu perna, să o scutesc de degradarea de care s-a temut cel mai mult...

Acum n-aş face-o, după ce părintele Brătan m-a ajutat să înţeleg că viaţa e sfântă şi demnă de respect în orice condiţii.

Să o ocrotească Dumnezeu, mă gândesc, ultima dată când aud, coborând cu liftul, melodia care, vreme de 16 zile, mi-a sunat atât de dulce: sixième étage, ouverture des portes, descente, rez-de-chaussée, fermeture des portes, montée...

Ultima dată la Lariboisière. Cât trebuie să treacă oare pentru ca numele şi locul să nu se mai asocieze cu mormântul surpat din inima mea, acum, ci doar cu imaginea ei, în fotoliul de la fereastră, pe care de obicei stau eu? Şi cu mine zicându-i din uşă: "Vezi, Monica, ce frumos se vede pe geam Sacré Coeur?" Şi cu ea răspunzându-mi: "Mi-ai mai spus asta de vreo şase ori."