Vieţile secrete ale Pippei Lee

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

Pippei, trebuia să admită, îi plăcea casa.

Era unul din acele corpuri de clădire mai noi, li se spusese. Spălător de vase, maşină de spălat, uscător, cuptor cu microunde, plită electrică, noi toate. Mocheta, nouă. Fosă septică. Acoperiş. Podeaua pivniţei avea totuşi o spărtură în ciment, şi în unele locuri mortarul dintre plăcile de gresie ale băii prinsese o pojghiţă închisă la culoare, de la ciuperci. Semne ale declinului, cugetă Pippa, ca într-o gură bătrână cu dantură lucioasă lipită peste gingii. Se întreba câţi oameni muriseră în casa asta. Marigold Village, reşedinţe pentru pensionari: o anticameră a raiului. Erau de toate aici: piscine, restaurante, mini-mall, benzinărie, magazin de produse alimentare naturiste, cursuri de yoga, terenuri de tenis, personal de îngrijire. Era şi un serviciu de consiliere telefonic pentru cei în suferinţă, doi consilieri matrimoniali, un terapeut sexual şi un specialist în tratamente pe bază de plante. Club de lectură, club foto, club de grădinărit, club de construit vaporaşe-machetă. N-aveai de ce să mai pleci, niciodată. Pippa şi Herb dăduseră prima oară peste Marigold Village când se întorceau la casa lor de pe plaja Long Beach de la un prânz organizat în Connecticut în urmă cu douăzeci de ani, pe vremea când Pippa trecuse de treizeci de ani abia, iar Herb avea şaizeci. Herb o apucase pe drumul greşit şi se treziseră pe o şosea îngustă, şerpuită, încadrată de puzderii de case de un cafeniu şters, cu un singur nivel. Era ora cinci, în aprilie; soarele după-amiezii târzii scălda într-o lumină aurie peluzele impecabil întreţinute. Locuinţele arătau aidoma; o mulţime de căsuţe poştale numerotate se găseau la capătul fiecărei bucăţi comune de alee. Unele dintre cifre erau mii. Herb fusese încredinţat că dacă făcea de două ori la stânga şi o dată la dreapta ar fi ajuns din nou pe şoseaua principală, dar, pe orice traseu apuca, acesta părea să-i absoarbă şi mai adânc înăuntrul aşezării.
- E ca într-unul din basmele alea, spusese Pippa.
- Ce basme? întrebase Herb, cu exasperare în voce. Pippa întotdeauna vedea poezie în orice. Să fi fost după ea, ar fi transformat rătăcitul fără ţintă prin aşezare în ceva desprins din Fraţii Grimm.
- Ştii, spusese, atunci când copiii intră în pădure şi totul se schimbă, şi peisajul se modifică în mod magic, şi ei se pierd, şi mai este de obicei şi vreo vrăjitoare, ceva.

Apăruseră copaci, care ascunseseră ultimele raze de soare. Lumina devenise mohorâtă.
- O vrăjitoare măcar ar putea să ne arate drumul, mormăise Herb, trăgând de volan. În mâinile lui masive arăta ca o jucărie.
- Cred că am mai trecut pe lângă fântâna aia, spusese ea, privind în spate.

După încă douăzeci de inutile minute, dădură peste benzinăria de la Marigold. Un adolescent prietenos îmbrăcat într-o uniformă albastră de infanterist marin le arătă cum s-o scoată la capăt. Era simplu, de fapt: două la dreapta şi apoi la stânga. Lui Herb nu-i venise a crede că nu-şi dăduse seama şi singur. Câteva zile mai târziu, când aflaseră că Marigold Village era o localitate pentru pensionari, îi apucase râsul. "Satul ridurilor", aşa îi spuneau localnicii. Mai târziu, relatând povestea aventurii lor, Herb avea să spună:
- Ne rătăcisem de atât de mult timp, că aproape ajunsesem pensionari acolo.


Povestea asta avu parte de hohotele cele mai răsunătoare şi la petrecerea de casă nouă pe care Pippa o dădu în a treia lor duminică în Marigold Village. Mulţi dintre cei mai dragi prieteni ai lor veniseră să inaugureze, cu veselie, proaspăta lor viaţă în orăşel.

Sam Shapiro, un bărbat ciolănos de peste cincizeci de ani, cu chelie, era probabil cel mai bun scriitor de ficţiune din ţară. Avansul consistent pe care Herb i-l înmânase pentru ultimul lui roman făcuse vâlvă prin ziare. Se ridică, înălţă paharul spre Herb şi Pippa, şi cuvintele ţâşniră grăbite, în rafale întretăiate.
- Ştim cu toţii că Herb Lee poate fi un ticălos, dar de obicei are dreptate. Urăşte autocompătimirea mai mult decât orice, în scris şi în viaţă. Asta îl face un mare editor şi o fiinţă umană a naibii de dură. Nu pot să cred că ai optzeci de ani, Herb. Asta înseamnă, cred, că nici eu nu mai am treizeci şi cinci. Dar ştiţi ceva? Când vine vorba despre cuvinte, instinctele lui Herb sunt impecabile. Cu femeile, mai puţin. Cred că ştim cu toţii despre ce vorbesc aici. Chicoteli jenate se făcură auzite printre cei din grup, iar un bărbat slobozi un hohot. Sam continuă: Aşa că, prima dată când mi-a spus că o să se însoare cu Pippa, m-am gândit în sinea mea "o luăm de la capăt!" Părea un soi de... balast radioactiv. Dulce, dar mortală. Herb, totuşi, neluându-mi sfatul în seamă, s-a luat după nasul lui-unul de dimensiuni respectabile, îmi permit să adaug, nu ca nasurile astea mici şi amărâte pe care le vedem peste tot prin oraş zilele astea-şi a reuşit cumva să se aleagă cu cea mai fantastică dintre femei. O ştiu pe Pippa Lee de un sfert de secol de-acum, dar n-am ajuns s-o cunosc niciodată cu adevărat. E un mister, un cifru, este ceva care în vremea noastră aproape a dispărut: o persoană necontrolată de ambiţii sau lăcomie ori de o nevoie bolnăvicioasă de a i se da atenţie, dar cu o dorinţă de a experimenta viaţa din plin şi de a face traiul celor din jurul ei un pic mai bun. Pippa are nobleţe. Pippa are stil.

Buzele Pippei se strânseră o idee, fruntea i se încruntă indicând o dezaprobare tăcută. Voia ca el să-l ridice în slăvi pe Herb, nu pe ea. Privirea de vultur a lui Sam rămase aţintită asupra ei preţ de o clipă; observându-i semnalul, zâmbi şi continuă:
- Iar Herb a avut capacitatea să recunoască toate astea în ea, într-o vreme când aşa ceva era al naibii de greu de făcut. Rezultă din asta că nu poate fi rău pe de-a-ntregul. Beau în cinstea unui om care, chiar şi în această perioadă târzie a carierei sale, rămâne cu totul şi cu totul imprevizibil. Nu mă pot hotărî ce să cred despre alegerea ta de a te muta din Gramercy Park în Marigold Village, Herb. Dacă e vorba de umilinţă, spirit practic sau perversitate. Dar atâta vreme cât Pippa o să continue să gătească mielul acela la cuptor, sunt gata s-o fac şi pe cărăuşul pentru tine, dacă este nevoie.
- Nu cred c-ai fi cine ştie ce cărăuş, Sam, spuse Herb, cu gura lăţindu-i-se într-un rânjet asimetric, ca întotdeauna când făcea câte o remarcă tăioasă.
- Niciodată să nu subestimezi un evreu înfometat! ridică Sam Shapiro vocea.
- Cred că e cumva de necrezut, spuse un glas trist, nazal. Moira Dulles era o poetesă care trăise cu Sam Shapiro în ultimii câţiva ani. Stătea turceşte pe covor, la picioarele lui Herb.

Adică, aţi lăsat totul în urmă. Pippa, eşti curajoasă să te poţi ridica aşa şi pleca pur şi simplu, să începi o viaţă nouă... Pippa o privi cu îngrijorare pe fragila ei prietenă. Spera că Sam nu-i remarcase lacrimile din voce.
- Mă simt liberă, zise Pippa. Am terminat cu grijile gospodăriei.
- Nu-mi spulbera iluziile, spuse Sam. Eşti imaginea ideală a Soţiei de Artist: răbdătoare, generoasă, inteligentă, frumoasă. Bucătar excepţional. Nu se mai fabrică aşa ceva.

Moira Dulles îi aruncă o privire întunecată, pe care el o ignoră.
- Şi Herb nici măcar n-o merită, nefiind artist. Nu m-am mai gândit la asta! Ultima soţie adevărată de artist rămasă în lumea civilizată, şi se duce după un editor!

Chicoti, apoi îşi trase hârâit răsuflarea, emiţând un sunet precum răgetul unui măgar.
- Nu era aşa când m-am însurat cu ea, spuse Herb. Am îmblânzit-o.
- Ei, mai taci, zâmbi Pippa, strecurându-se în bucătărie şi întrebându-se dacă nu cumva Sam îl necăjea cam prea tare pe Herb.

Ben, fiul Pippei şi-al lui Herb, freca de zor o cratiţă, aruncând când şi când câte o privire la petrecere prin ferestruica ce dădea în sufragerie. Încă la facultatea de drept, avea deja gheboşarea nesănătoasă şi pesimismul viguros al unui bărbat de vârstă mijlocie. Îşi măsură mama prin ochelarii săi rotunzi, de profesor.
- Sper că Herb e OK, spuse Pippa, aprinzând o mică lampă cu gaz şi îndreptând-o spre cele cincisprezece boluri de crème brulée. Stratul de zahăr de pe fiecare făcu bule şi se înnegri căpătând culoarea melasei.
- Mami, e bine. Nimic nu i-ar putea dezumfla egoul.
- Aşa crezi.
- Mai mult mă îngrijorezi tu.
- O, eu sunt bine, dragul meu.
- Problema ta e că eşti prea adaptabilă. Cifrul adaptabil.

Pippa îl bătu uşurel pe Ben peste braţ.

Întotdeauna avusese grijă de ea, fie că vrusese, fie că nu. Alături, aplecat înainte în scaun, Herb îi vorbea cu hotărâre lui Sam. Era încă atât de arătos, se gândi Pippa. Optzeci de ani şi capul încă acoperit de păr, toţi dinţii încă în gură. Când oare avea să se prăbuşească totul acolo înăuntru?
- Ar trebui s-o faci, îi spunea lui Sam. Dacă reuşeşti cumva să îmbătrâneşti. Recomand asta. Mi-am transformat viaţa întreagă în bani. Dă-le profitul direct. Altfel, durează ani până ce se rezolvă cu proprietatea, şi după aceea statul ia jumătate.
- Am crezut că-ţi place la nebunie să plăteşti taxe! exclamă Don Sexton, un scenarist ale cărui vocale prelungi îl făceau să sune ca un personaj din Philadelphia Story (Piesă de teatru de Phillip Barry, după care în 1940 a fost făcut filmul cu acelaşi nume, o comedie regizată de George Cukor, cu Cary Grant şi Katharine Hepburn. - N. t.)
- Corect! spuse Phyllis, nevasta sa cu mintea ascuţită ca briciul. Întotdeauna ai spus că ţi-ai dori ca guvernul să impună mai multe taxe.
- N-am de gând să sponsorizez războiul ăsta de căcat, spuse Herb.
- Aha, deci până la urmă totul se reduce la etică, făcu Sam. Eu unul aş fi băgat mâna în foc că despre perversitate e vorba.
- Nu mai zgândăriţi atâta toată chestia, mormăi Herb.

Dar îi plăcea să fie luat peste picior. Deodată, Pippa începu să-l adore pe Sam Shapiro. Găsise cu Herb exact tonul potrivit - lipsa glumeaţă de respect. Îşi făcuse griji până peste cap că lumea avea să înceapă să se poarte altfel, acum că invincibilul bărbat se afla într-un loc destinat pensionarilor. Să tratezi povestea ca pe o glumă trăsnită, aşa era cel mai bine. Marele Herb Lee, eroicul proprietar al uneia dintre cele din urmă edituri independente din ţară, virilul campion al Marelui Roman American-admiţând că îmbătrânise. Părea ireal pentru toţi cei din încăpere. Slăbiciunea lui făcea ca vârstele lor mijlocii să devină palpabile. Ei urmau. Mutatul într-o localitate pentru pensionari fusese ultimul lucru la care Pippa se aşteptase de la Herb, dar, până la urmă, învăţase să accepte schimbările neaşteptate de direcţie din partea soţului ei. În spatele siguranţei de neclintit a lui Herb sălăşluia o impulsivitate profundă; toată viaţa lui cumpărase manuscrise, lăsase în urmă edituri şi chiar căsătorii într-o manieră bruscă, cu decizii brutale.

Pippa ştia că Herb avusese profundă încredere în instictele proprii, până la marginea superstiţiei; poate singurul lucru în care se încredea. Odată ce acul busolei sale interioare se mişca, asta era, ceva avea să se schimbe. Aşa că atunci când apăruse acasă, râzând, cu un pliant de la Centrul Rezidenţial pentru Pensionari Marigold în pumn, spunând " ăsta-i locul unde ne-am rătăcit atunci", petrecându-şi apoi după-amiaza răsfoind paginile lucioase la el în birou, ea simţise că ceva pluteşte în aer. Într-un final, el îi livrase ideea ca pe o soluţie practică:"Mai am cinci, cel mult zece ani. La ce ne mai trebuie casa de pe plajă? Copiii au plecat. Manhattanul e o belea. Producem o hemoragie de bani pe care i-am putea folosi fără grijă. Ne lichidăm bunurile, Pippa, şi, când o fi să mă duc, ai avea cea mai mare parte din bani în buzunare. Poţi să călătoreşti, să-ţi cumperi o locuinţă mică în centru. Dacă vindem totul, o să fii liberă". Dar Pippa adulmecase o adiere de spaimă în acest tumult; în anul dinainte, Herb făcuse două atacuri cardiace într-o singură săptămână. În cele şase luni care urmaseră trebuise să facă totul pentru el. Nici scările nu le mai putea urca. Acum era din nou în putere, în unele feluri mai puternic chiar, cu dieta lui aproape perfectă şi cu toate exerciţiile pe care le făcea, dar acele zile covârşitoare, când adâncile bătrâneţi se năpustiseră asupra lui şi a Pippei, lăsaseră o urmă de neşters în vieţile lor. Herb era, Pippa ştia bine, înfricoşat la gândul că ea ar putea să-i devină infirmieră. Marigold Village însemna un fel de asalt preventiv contra decrepitudinii, unul care să taie până la os. Era, de fapt, Herb în ce avea el mai propriu: lipsit de sentimentalism, realist şi dorindu-şi din răsputeri să nu fie redus la neputinţă.

Faptul că Sam Shapiro, care devenise, de-a lungul ultimelor trei decenii, cel mai bun prieten al lui Herb, locuia la o distanţă de cincisprezece minute, era, după cum ştia Pippa, o binecuvântare, dar şi un lucru puţintel cam jenant. Fiindcă Sam îl urmase pe Herb de la o editură la alta, ani şi ani de zile, înainte ca Herb să-şi deschidă propria afacere. Sam îi fusese atât de loial lui Herb, de fapt, încât lumea începuse să se întrebe dacă nu cumva marele Shapiro are nevoie puţin cam prea mult de editorul său. Aerul triumfal întipărit pe figura lui Sam la auzul veştilor despre mutare - ca şi cum Herb s-ar fi mutat ca să-l urmeze pe el - îl iritase pe Herb, chiar dacă era vorba doar de o tachinare. În relaţia lor, Herb era şeful, era cel dorit. Să inverseze piramida ar fi dus la o zguduire a fundaţiilor personalităţii sale. Pippa îl urmărise cu atenţie pe Sam, în căutarea oricărei probe a unei schimbări în dinamica prieteniei lor. Şi ea avea nevoie ca Herb să-şi păstreze aura de forţă. Se simţise tulburată trebuind să aibă grijă de el în lunile de după crizele de inimă. Îl iubise atunci mai cu putere poate decât oricând, dar forma relaţiei lor începuse să se întindă pe cărări neliniştitoare. Când se întâlniseră, salvatorul fusese el. Dependenţa lui de ea îi făcuse pe amândoi să se simtă nelalocul lor.

Vânduseră aşadar casa din Sag Harbor, cu ţiglele ei cenuşii şi camerele tapetate, de-a lungul anilor, cu straturi după straturi de picturi, covoare, obiecte, fotografii. Camera copiilor, încă gemând de medalii pentru călărie şi postere cu formaţii, costisitorul dormitor principal cu patul lui uriaş, fereastra cât peretele la care Pippa se aşeza duminică de duminică pentru a citi ziarul sau pentru a urmări păsările-totul încăpu într-o zi ploioasă de marţi pe mâna unui antreprenor imobiliar şi a soţiei sale. Apartamentul din Gramercy Park reveni unui cuplu de oftalmologi fără copii. Deşi pe Pippa o durea sufletul să piardă locuinţele acestea la care ţinuse atât, fu surprinsă de cât de uşurată se simţi în acelaşi timp. Să renunţe la cea mai mare parte din ce aveau, să se elibereze de superfluu-impulsul acesta îl simţise de ani întregi pulsând vag înăuntrul ei, ca bipul ocazional al unui telefon mobil rătăcit în adâncurile unui apartament. Dar fusese mascat de ceea ce o bucurase, de lucrurile care o făceau să se simtă bine, de dilemele obişnuite ale vieţii de femeie fericită în căsnicie, realizată, mamă grijulie, gazdă generoasă, o femeie care le părea celor care o cunoşteau a fi printre cele mai drăguţe, bune la inimă, iubitoare, nepretenţioase şi mereu-alături-de-tine doamne pe care le cunoscuseră.

Pippa se întoarse în sufragerie aducând cu ea tava cu crème brulée. Herb n-ar fi trebuit să mănânce atâtea ouă şi atâtea grăsimi, dar îşi dădu seama că din când în când ar trebui să aibă parte de ceea ce-i plăcea cu adevărat, cum făcuse întotdeauna, înainte ca doctorii să-l ajungă din urmă.

În plus, Pippei îi plăcea să ofere plăcere, şi orice bucătar ştie că mielul şi crème brulée stârnesc mai multe oftaturi la o masă decât peştele fiert şi salata de fructe. Îi privi pe musafiri cum îşi croiesc drum cu lingurile prin făgaşele de zahăr caramelizat şi cum îşi bagă în gură crema consistentă, cu parfum de vanilie.

Notă: Citiţi un interviu realizat de Cristina Bazavan cu Rebecca Miller, autoarea acestei cărţi.