Sensul celuilalt

Citiţi un fragment din această carte.

S-ar putea obiecta că este o carte care a ţâşnit prea devreme...

Al cărei suflu este (doar) respiraţie sacadată.

Dar ar fi o obiecţie injustă, pentru că exterioară, de fapt, cărţii, ca şi împrejurărilor în care a fost scrisă.

Cartea Doinei Jela este o mărturie: este carnea vie a temporalităţii, iar ea nu putea să apară decât acum - aşadar, înainte ca liniştea să se fi aşternut peste toate, înainte ca statuia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca să fi prins rădăcini.
"Căţăratul pe statui strict interzis!", se spune.

Şi poţi, într-adevăr, să(-ţi) păstrezi distanţele, îndeobşte pioase, chiar până la a ieşi complet în afara cercului de iradiere al statuii.

Voi încerca, mai jos, să restitui lecţia acestei cărţi: o lectio difficilior, deoarece ea nu cade peste orizontul aşteptărilor imediate, punctuale, formale. Căci este o lecţie de sinceritate. Categorie a inimii şi a spiritului deopotrivă - sinceritatea este greu de practicat (sau de apărat) astăzi. Contextul lumii româneşti, îmbâcsit de orgolii deşănţate, de cinisme (mai mult sau mai puţin) mascate, de interese care pot atinge culmi ale perversiunii mentale, videază sinceritatea de orice conţinut epistemic. Practic şi concret, a fi sincer echivalează cu a-ţi tăia creanga pe care stai. Or, tocmai sinceritatea este tulburătoare în cartea Doinei Jela. Ea nu caută agitaţia de suprafaţă, nici nu încearcă să deplaseze linii, contururi, profiluri deja constituite pe "piaţa" publică şi simbolică. Nu priveşte/ţinteşte metoda, erudiţia, iscusinţa. Ci "doar" spune: aceasta a fost Monica Lovinescu pe care am cunoscut-o eu, pe care am admirat-o şi am iubit-o.

Putem să ne întrebăm dacă acest mod de a fi în lume este compatibil cu forţa (greutatea) istoriei (despre care ştim că, uneori, poate fi distrugătoare), cu acel politikos care osifică toate figurile, îmbracă în formule toate intenţiile, până şi expresiile afecţiunii elementare, naturale. Lipsită de artificiile sacralizării, de reflexele condiţionate ale contrafacerii, de fatalismul afectat, cartea aceasta este, din capul locului, rară. Măcar şi numai pentru că scapă relativismului, principiului obedienţei faţă de prestidigitaţia lui a-fi-împreună. Evacuează politeţea greţoasă care, contrar a ceea ce s-ar putea crede, arată limpede că traversăm, în realitate, o criză a unui sentiment: încrederea.

Aşadar, o lecţie despre cum poţi ieşi din pasivitatea conformistă, din indiferenţa primitivă, autistă, a creierului reptilian. O scrie chiar autoarea, în Argument: "[...] nu este vorba [...] despre scriitorul, simbolul, statuia Monica Lovinescu, ci despre omul în carne şi oase, o bucăţică de om în carne şi oase, pe care l-am iubit, l-am admirat şi respectat şi a cărui dispariţie lasă în sufletul meu o durere tandră şi o neliniştită descumpănire."

Poate că după ce praful se va fi aşezat peste acest peisaj îndoliat, după ce vom fi depăşit cu toţii gravitatea şi tristeţea momentului, vom înţelege corect valoarea acestei mărturii. Căci este o pedagogie mai subtilă, aici: ea prinde cronologia apropiată, restituie o impresie, un tâlc, dar fără ostentaţie, fără patetism ori impudoare. Dacă există un risc mai mare atunci când dai drumul în lume unei astfel de cărţi, el este tocmai ostentaţia, tendinţa patrimonializării, a unui montaj riguros de psihologii, evenimente, trăiri. Nimic din toate acestea în cartea Doinei Jela. Nici speculaţie abstractă, nici verbozitate descriptivă, sentimentală. O carte care nu caută să "demonstreze" ceva, nici să refacă vreo anchetă de teren; te lasă, pur şi simplu, să cântăreşti de unul singur.

Fără îndoială, sunt atingeri şi atingeri: nu te apropii oricum de monumentul naţional. Dar, la Doina Jela, transparenţa este întemeiată ontologic. Cu alte cuvinte, o luciditate perfectă, care corespunde mereu cu enunţarea clară (şi cât se poate de distinctă) a realului (factual, temporal). O enunţare paradoxală, totuşi: pentru că eşti pus în situaţia de a fi de acord cu ceea ce este scris despre un terţ chiar fără să cunoşti... terţul.

Poate că de aici vine efectul cel mai puternic: din imposibilitatea de a separa sinceritatea şi adevărul unor situaţii, evenimente, "personaje". În ordinea practică, această imposibilitate poate avea efecte devastatoare, poate trezi suspiciuni care se transformă spontan în respingeri sau acumulări/concentrări asupra anecdoticului, a picanteriilor lipsite de relevanţă în raport cu "lecţia" cărţii. Exemplu: "Cred că A. nu e singurul intrigat de ce caut eu aici. Până şi Monica pare un pic nedumirită, deşi dragostea din ochii ei, ieri, merita toate eforturile. (Nu e puţin lucru să fii în conştiinţa Monicăi Lovinescu, vorba lui Al. Şt.). Dar alţii sunt mai nedumiriţi ca ea, şi, dacă nu m-ar fi chemat insistent, aş fi ezitat mult să vin din proprie iniţiativă, având sentimentul că «mă interpun», stric nişte reguli instituite, incomodez. Mă pun în locul lor ca să mă întreb: ce caut? Ce căutăm toţi? Iubire? Putere? Putere simbolică? Întâietate? Să fiu cea care intră în istorie ca persoana care a iubit-o cel mai mult pe Monica Lovinescu? Afurisite, corozive îndoieli..."

Ceea ce caută Doina Jela este tocmai umanitatea din această statuie, "miezul" fiinţial, nu soclul ori piatra rece, exterioară. Iar căutarea ei presupune o transparenţă reflexivă infailibilă, o înţelegere în orizontul vieţii, nu al posterităţii statufiate: "Micuţă şi fragilă, iar în ultimii patru ani (din martie 2004) redusă la neputinţa de a se mişca şi concentrându-şi independenţa mândră şi îndărătnică, în singură mâna dreaptă cu care voia să înlocuiască trupul paralizat şi toate funcţiile lui, tandreţea mea şi încrederea ei făceau ca diminutivele, la care răspundea cu «da, iubitule» să pară fireşti. Tot atât de fireşti ca formula «omul lui Dumnezeu», cu care rezolvasem până la urmă toate stânjenelile legate de adresare. «Păi atunci, cum facem, omul lui Dumnezeu?» «Nu ştiu, omul lui Dumnezeu.»"

Sinceritatea evacuează jumătăţile de măsură. Ea înseamnă voinţa (puterea) de a nu fi duplicitar în acţiunile tale. Care, de altfel, poate întâlni nenumărate obstacole în receptare: într-o lume a aparenţelor, a conflictelor de interese, putere, afecţiuni, receptorul trivial nu reţine decât zgomotul de fundal. Dar aici este mai mult decât simpla incantaţie-desfăşurare a evenimentelor. ?tim bine câte (neclintite) certitudini se perpetuează în spaţiul public, după cum ştim şi că refugiul în simulacru, în "personajul" vizibil (cel care dansează pe scenă), transformă reflexul lui "ca şi cum" într-o tiranie constantă, vizibilă şi gălăgioasă. Căci "ca şi cum"-ul cârpeşte, drege, "eliberează" tocmai de ceea ce este autentic într-o fiinţă. Regulile lui socius o ţin, cu alte cuvinte, la distanţă de contemporanii săi. Iar distanţa aceasta nu are, în mod necesar, ceva igienic. În ce mă priveşte, prefer de departe simplitatea vie a sincerităţii (chiar şi atunci când ea poate răni involuntar), decât complexitatea abulică a echilibrului dintre indivizi, în spaţiul public şi convenţional. Un adevăr formulat la timp poate salva o fiinţă.

"24 martie - Monica e la spital de marţi, 19. Este prima dată când deschizând cele două uşi masive de la întrarea în apartamentul lor, ştiu că locuinţa e goală. Virgil care deschidea de obicei, a plecat definitiv în septembrie 2006, iar Monica e la spital de marţi 19 martie, 2008. Livingul, impecabil ţinut de Maria, are deja ceva de muzeu, de casă memorială. Pe primul din cele două fotolii în piele, de culoarea untului de sub fereastră, se suprapun, într-o devălmăşie totală, umbrele a sute de «clandestini» din România, mai toţi scriitori, muzicieni, plasticieni. Cu jurnalul care a stârnit atâtea furtuni în mână, ai putea să-i aşezi acolo, teanc de umbre: Sorescu, Marin Constantin, Ţoiu, Simion, Păunescu, Manolescu, Doinaş, Noica. Pe celălalt, se suprapune ei înseşi o singură umbră, ca în veşnică peroraţie şi mişcare, a Monicăi. «Virgil, mereu mă întrerupi, lasă-mă să-mi termin ideea! Sau nu mai spun nimic.» De dincolo de măsuţa rotundă, pe care nu stă decât cafeaua lui, din fotoliul lui cărămiziu, Virgil, gata întotdeauna nu să nu-şi termine ideea, ci să nici n-o înceapă, concede: «Bine, Monique, termină-ţi ideea.»"

Nu este deloc simplu să ieşi în lume cu astfel de cărţi. Întâi, pentru că te expui receptării triviale, de care pomeneam mai sus. Apoi, pentru că prudenţa subtilă a devenit, la noi, o disciplină şcolară (nu îl critici pe Cutare, nu aminteşti cutare episod care ar putea răni susceptibilităţi la vârf). Or, disciplina - fie ea şi şcolară - nu are nimic senzual, nici (chiar) formator, spre deosebire de toate acele categorii de frontieră pe care le putem interioriza dacă avem predispoziţii pentru ele: sfidarea convenţiilor (stilistico-intelectuale, de pildă), o ieşire din alibiurile sociale, din mecanismele exteriorizării factice.

Un îndemn mult mai intim, aici; el nu modifică radical datele problemei (ale biograficului), dar introduce o nouă percepţie a lui a-trăi-a-muri, deşi nu este un îndemn formulat explicit. El spune: fii sincer în ceea ce eşti, în căutarea ta către celălalt, chiar dacă această căutare îţi aduce un disconfort, iar gestul tău va fi judecat greşit de cei care trăiesc sub incidenţa irenismului, a "împăciuirii" formale şi lipsite de orice consistenţă afectivă, la picioarele statuii. Fii tu însuţi şi atunci vei afla sensul celuilalt. Căci sănătatea inteligenţei - acea virtute cardinală evocată de Tocqueville - nu se opune, în mod necesar, sistematic, sănătăţii sincerităţii. Afară doar dacă, desigur, contextul public al binelui şi al răului în care evoluezi este mereu prins în infinite negocieri, în tranzacţii mai mult sau mai puţin apăsătoare (ducând, uneori, chiar la anularea ontologică).
"Dimineaţă la ora 7, am mers la spital, am urcat la etajul 6, închis pentru vizitatori, fireşte, şi am cerut la intrarea în secţie, să-mi aducă cineva ochelarii uitaţi aseară în camera ei. Simultan anesteziată şi hiperlucidă, ca în dimineţile nedormite, m-am văzut o clipă ieşind din propriu-mi trup, strecurându-mă în camera ei, ca în Zbor deasupra unui cuib de cuci, ca să o înăbuş cu perna, să o scutesc de degradarea de care s-a temut cel mai mult...

Acum n-aş face-o, după ce părintele Brătan m-a ajutat să înţeleg că viaţa e sfântă şi demnă de respect în orice condiţii.

Să o ocrotească Dumnezeu, mă gândesc, ultima dată când aud coborând cu liftul, melodia care vreme de 16 zile, mi-a sunat atât de dulce: sixième étage, ouverture des portes, descente, rez-de-chaussée, fermeture des portes, montée...."

Sinceritatea aceasta poate, mai bine decât orice altceva, deschide către o interioritate. Scăpând de ideologii, extirpându-ne dogmelor, servituţilor şi duplicităţilor trecute, lucrul cel mai greu de (re)cucerit astăzi este tocmai sinceritatea raporturilor cu celălalt: a nu confunda infimele dezacorduri ale vieţii cotidiene cu marile opoziţii/înverşunări/învârtoşări strategice; a ieşi din dualisme (caricaturale, îndeobşte), din injoncţiuni binare (chiar când ele revendică iubirea aproapelui). Cartea Doinei Jela recompune această energie (virtus) a iubirii desprinse de morga publică... Monica Lovinescu în umanitatea ei - mentală, fizică şi fiziologică, afectivă, într-o precizie a notaţiei, a detaliului, unde toate stau sub bătaia luminii fără indiscreţie, fără impudoare: curajul în faţa slăbiciunii fizice, neputinţa, enervări anodine, constanta, apăsătoarea ameninţare a dispariţiei.

Este, aici, în bună parte, o enunţare estetică, dar nu în sensul în care ar fi vorba despre ficta, ci pentru că este o carte bine scrisă, pur şi simplu, unde oralitatea nu cade în neglijenţă, iar "locul comun" al fiziologicului (foame, somn, suferinţă) are o naturaleţe lipsită de orice emfază. Poate că în această transparenţă vie ne regăsim mai mult decât în marmura rece a statuii, în osificarea naţională (necesară şi ea, fără îndoială) la care este supusă o existenţă ca aceea a cuplului Lovinescu-Ierunca. Pentru că este o formă de socialitate, până la urmă, şi aceasta. De co-existenţă. Nu hagiografie, ci un fel de a-fi-aproape, în preajma acelui singularis care înseamnă, cum vrea etimologia, deopotrivă singur şi izolat, uimitor şi rar, excepţie şi stranietate.

Am putea spune că demersul Doinei Jela este, întrucâtva, unul iconoclast: căci iconoclastul refuză (id est pune între paranteze) "imaginea" tocmai din respect pentru ea; el crede în ea, cu toată fiinţa lui, şi, de aceea, icoana nu poate fi, pentru el, (doar) semn aruncat în lume, inanimat, pură prezenţă(-aparenţă) formală.

Ci mai-mult-ca-prezenţa, existenţa vie. Incarnată.