Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Un portret răscolitor


Tania Radu, pe marginea unei cărţi de Doina Jela Despois

10.09.2008
Revista 22, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Doina Jela
O sută de zile cu Monica Lovinescu
Editura Vremea, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
Doina Jela este cunoscută publicului prin volumele Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist, 1995, Telejurnalul de noapte, 1997, 2005, Această dragoste care ne leagă, 1998, 2004, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, 1999, 2002, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, 2001, Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu, Ungaria 56. Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, 2006.

A îngrijit mai multe ediţii, printre care Ultimii şapte ani de-acasă. Un ziarist în dosarele Securităţii (de N.C. Munteanu).

Prin intermediul ultimelor interviuri, fotografiilor inedite, scrisorilor şi evocărilor, fragmentelor de dezbateri pe forumuri, ca şi al unor emoţionante pagini din jurnalul propriu, Doina Jela realizează un verosimil portret uman al personalităţii devenite simbol al rezistenţei româneşti la comunism. Cea mai cunoscută voce din cultura română - redusă la muţenie, sau constrânsă la deşănţat elogiu, vreme de aproape jumătate de secol -, pe care cititorul a avut rareori prilejul să o audă vorbind despre sine, capătă acum un chip de neuitat prin umor, omenie, căldură, tandreţe, suferinţă îndurată cu demnitate.

*****

Un portret răscolitor
Extrem de riscantă decizia Doinei Jela de a publica, la o lună după moartea Monicăi Lovinescu, acest teribil reportaj al agoniei ei. Nici precauţiile pe care şi le ia în Argumentul volumului ("Public amintirile care urmează cu strângere de inimă. Îmi dau seama ce riscuri comportă gestul de a o transforma pe Monica Lovinescu, dintr-un bun public într-un bun privat.") n-o apără definitiv. O carte zguduitoare, care pătrunde parţial prin efracţie sentimentală dincolo de blindajul unei imense pudori. Bunele intenţii nu pot fi puse la îndoială, dar nici perfect izolate în amestecul de talent şi temperament al întreprinderii.

O sută de zile cu Monica Lovinescu alătură consemnarea ultimelor întrevederi (martie-aprilie 2008), un lung interviu înregistrat în septembrie 2006, în zilele spitalizării ultime a lui Virgil Ierunca, un jurnal despre ceremoniile funerare ale aducerii în ţară a urnelor soţilor Lovinescu-Ierunca, un excepţional portret de cuplu ("Vasele comunicante"), alte două texte evocatoare, un epilog şi câteva fotografii inedite, sfâşietor de neprelucrate artistic. Texte scrise în momente diferite, în stări diferite, dar însufleţite toate de dragostea enormă cu care Doina Jela a secondat ultimele luni din viaţa Monicăi Lovinescu. O dragoste adesea posesivă (în special în raport cu ceilalţi apropiaţi ai cuplului de la Paris), dar mai ales adânc cunoscătoare a firii dificile, autonome, imperioase a personajului, cu care a reuşit să păstreze până în ultimul moment o legătură bazată pe încredere. Cine a cunoscut-o pe Monica Lovinescu poate mai bine măsura ce înseamnă asta. Afinităţile temperamentale dintre cele două femei sunt evidente şi ele explică - poate chiar justifică - până la urmă totul.

Dincolo de ataşament, premisa cărţii de faţă rămâne una polemică: nimeni nu a făcut ce ar trebui făcut pentru Monica Lovinescu, în cei patru ani lungi de suferinţă dinaintea morţii. Nici instituţiile statului român, nici persoanele de la care ar fi fost de aşteptat aşa ceva. Deşi drămuite, detaliile "incriminatoare" nu lipsesc şi nici nu-şi refuză subiectivitatea. Un strat subţire de colportaj e chemat să autentifice idiosincrazii personale (vezi raporturile cu Mihnea Berindei, acuzaţiile aduse ICR, Uniunii Scriitorilor etc.). A demonta însă aici şirul de nepotrivite verdicte morale ar fi un lucru la fel de nepotrivit ca şi a le îmbrăţişa pe nemestecate. Din fericire, aşa cum e construită, O sută de zile cu Monica Lovinescu nu este şi nici nu va fi reductibilă la acest teritoriu minat.

Centrul de greutate al cărţii se impune de la sine: cele aproape 90 de pagini ale interviului din 2006, ultimul - susţine Doina Jela - acordat de autoarea Undelor scurte. Convorbirea a fost înregistrată de-a lungul mai multor zile şi avea rostul să o distragă pe Monica de la problema lui Virgil: fusese internat în stare critică, inconştient, în urma unei crize severe şi nu avea să se mai întoarcă acasă. Inevitabil, dialogul face slalom pentru a evita subiectul, dar nu renunţă la marea temă a cuplului lor mitic. Ocolurile înseamnă mărturisiri extraordinare despre bătrâneţe, moarte, intimitate, copilărie ("principii şi... multă dragoste"), prietenie, despre fermitate şi remuşcare, dar şi despre teatru (marea revelaţie a secolului XX, regizorul), despre ce a devenit Franţa în zilele noastre ("te găseşti într-o atmosferă care nu mai respiră intelectualitate, francezii nu au mai rămas colosali decât în discuţie. În discuţia de idei sunt şi acum colosali"), despre slăbiciunea niciodată repudiată pentru Malraux, despre calitatea trăirii culturale din România postcomunistă ("Nivelul nostru cultural nu mi se părea inferior celui francez"), despre "gena românească" şi cum a modelat ea reacţia românilor la comunism, despre comisia prezidenţială "Tismăneanu", care a fundamentat condamnarea oficială a comunismului în România, despre nuanţele colaboraţionismului românesc ("Cei care au făcut-o în condiţii de opresiune, iar pentru opresiune nu era nevoie să fii doar în închisoare, au alt statut."). Bineînţeles, e vorba neîntrerupt de relaţia Monicăi Lovinescu cu Virgil Ierunca, de-a lungul a 54 de ani de căsnicie. Sunt de adăugat şi zecile de istorii, mai puţin blindate ca document, dar perfect plauzibile în întregul portretului, din "Vasele comunicante".

Convorbirea înregistrată în strada François Pinton numărul 8, în cămăruţa de la etaj din care Monica Lovinescu nu a mai coborât aproape patru ani şi din care tandra şi tot mai abstrasa umbră ocrotitoare a lui Virgil Ierunca tocmai plecase, capătă la Doina Jela toată carnea contextului: gesturi, atitudini, rostul întreruperilor, detalii domestice, scurte flash-uri de ambianţă, precum florile albe, nelipsite din celebrul living de la parter, în care în urmă cu doi ani încă se perindau, încadraţi în orare genial aranjate, zeci şi zeci de români veniţi la Paris să-i întâlnească pe cei doi.

"Între conştiinţă şi obsesie e toată diferenţa. Eu nu aveam conştiinţa morţii, aveam obsesia ei. Ceea ce poate explica excesul meu de activitate". "Nu era o frică, e un sentiment de nonsens al existenţei. (...) Trăieşti 70-80 de ani ca să afli că după aia nu mai e nimic, mi se pare intolerabil. Pentru a ajunge acum să mi-o doresc. Mai bine neantul decât asta". Şi pasajele de acest fel sunt foarte multe, răspunzând unei disperări fără soluţie: "O situaţie ca asta pe care o trăiesc eu. Dacă ar ţine într-o pilulă, aş opri-o. Virgil fără perspective şi fără să-l pot însoţi... Sunt lucruri pe care le trăieşte în profunzime... Incapacitatea asta de a vorbi şi de a se exprima, pentru un om care a trăit pentru expresie..." Una dintre scenele cele mai cutremurătoare este vizita pe care Monica, deşi imobilizată la pat, se hotărăşte să i-o facă lui Virgil la spital. Deplasarea a însemnat o cât se poate de penibilă aventură. La faţa locului, împuţinată şi umilită de propria condiţie fizică, soţia se desparte de omul vieţii ei printr-o incredibilă încercare de a-l reţine. Ecoul bubuitoarei invocaţii izbucneşte din relatarea Doinei Jela copleşitor, până la a nu putea fi citat (vezi p. 179). "Privirile lor, ieşirea noastră a tuturor, nici unul, chiar niciunul nu aveam parte de aşa ceva, sau în tot cazul, nu după 50 şi ceva de ani de viaţă comună..." - notează autoarea.

Cuplul Monica-Virgil acoperă de altfel cele mai multe pagini din volum. Mărturisiri directe, dar şi indirecte, ca acest răspuns la o întrebare la limita discreţiei. O descifrez cu cuvintele mele, pentru simplificare: au existat derapaje sentimentale în familia Lovinescu-Ierunca? Răspunsul e mai degrabă o eschivă melancolică, sub care stă încăpăţânata apărare a intimităţii: "Am avut toată independenţa care ne-a trebuit. Nu suntem o formaţiune geologică... Am funcţionat ca vasele comunicante... Aceeaşi luptă, aceleaşi griji, aceleaşi gânduri au trecut prin amândoi... Atâta tot. Şi am avut noroc. Eu am avut noroc, şi am ştiut asta".

Portretul ultim al Monicăi Lovinescu, aşa cum apare din volumul Doinei Jela, diferă în câteva puncte-cheie de cel tradiţional. Rămân în vigoare, în ciuda împrejurărilor, energia, inteligenţa tăioasă, umorul, subţirea autoironie (ca în scena cuceritoare a dăruirii-nedăruirii rochiilor din tinereţe). E neschimbată firea total insubordonabilă ("Era admirabilă şi în lipsa de măsură"), acum însă ilustrată şi dramatic prin micile trişerii ale semilucidităţii finale. Apar însă din plin remuşcările. Cele legate de moartea mamei, în închisoare politică, sunt deja cunoscute din Această dragoste care ne leagă (Doina Jela, Humanitas, 2005). Cele privind sfârşitul lui Virgil Ierunca ies însă pentru prima oară în public în necroloage şi în relatările Doinei Jela. Un Ierunca sudat zi şi noapte, până în ultimul moment, de patul Monicăi, dincolo de propriile limite de rezistenţă fizică, doar ca să nu o lase singură. Un Virgil Ierunca preluând cu discreţie şi tandreţe, o viaţă întreagă, rolul rezervat de impetuoasa lui soţie ş.a.m.d. Totul adunat într-o umbră apăsătoare de vinovăţie, în ultimele luni de singurătate. "Cu propria persoană e mai complicat. Când am stat să mă gândesc la propria persoană, am fost întotdeauna dezamăgită", spune M.L. într-un schimb de replici despre convieţuirea cu subconştientul.

Nu sunt deloc convinsă că Monica Lovinescu ar fi fost împăcată să-şi ştie expuse în acest fel teritorii ale "grădinii" ei intime. Desigur, tot ce ţine de viaţa unei mari personalităţi - iar Monica Lovinescu a fost figura cea mai pregnantă a rezistenţei faţă de regimul comunist, dacă nu chiar mai mult, pe mult mai multe planuri - totul devine bun public după moarte. E o cutumă ce nu prea ţine cont nici de dorinţele testamentare ale marilor oameni. Totul e când ies la iveală amănuntele şi de aici strângerea de inimă privind alegerea Doinei Jela.

Ca să fiu dreaptă până la capăt, adaug însă că instinctul înzestratei jurnaliste, căreia-i datorăm reconstituiri preţioase despre comunismul românesc ( să nu uităm Drumul Damascului, 2002 - spovedania torţionarului Franţ Ţandără), intuieşte un mare adevăr: constituită într-o formă mai degrabă evanescentă, posteritatea Monicăi Lovinescu e încă nesigură. Valoarea mesajului ei încă riscă să se estompeze, odată cu alunecarea sentimentului anticomunist spre - în cel mai bun caz - o poziţie asertivă, tot mai palid reprezentată concret. Încă avem intelectuali, politologi care se străduiesc să recupereze la nivel conceptual rolul formator al unei asemenea conştiinţe. Încă trăiesc o mulţime de oameni care se ştiu modelaţi de vocea ei de la microfonul Europei libere, mai ales în ultimul deceniu sub Ceauşescu (vezi selecţia de mesaje de pe forumuri la moartea jurnalistei, din O sută de zile...). Ce va fi însă peste cinci ani? Peste zece? Greu de spus.

O sută de zile cu Monica Lovinescu va rămâne cu siguranţă o carte preţioasă mai ales pentru cei care au cunoscut-o pe fiica lui Eugen Lovinescu. În acelaşi timp, ea poate cădea ca o cortină obliterantă pentru cine s-ar interesa mai târziu de subiect. Tocmai calităţile par să fie pericolul: lipsit de prezenţa neutralizantă a marii lucidităţi care a fost Monica Lovinescu, acest stop-cadru poate fi o lespede. Se va mai risipi sau nu imaginea, atât de convingător recompusă, a unei fiinţe scufundându-se penibil în moarte? Totul depinde de cursul pe care-l va lua sensibilitatea publică de la noi, de cât de mult va putea fi păstrată vie efigia Monicăi Lovinescu, ca măsură morală a celor mai grele vremuri pentru cultura română.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer