Un burghez incomod - În genul... tinerilor, de Nicolae Steinhardt (Antisthius)

"Beţia de cuvinte la 1934" ar putea fi subtitlul primului volum al lui N. Steinhardt, semnat cu pseudonimul Antisthius şi descriptiv ca o fişă clinică. Minus o prepoziţie, e chiar titlul textului prefaţator şi argumentativ din În genul... tinerilor, pus - ca întreaga carte - în filiaţie maioresciană.

Despărţirea junelui autor de tânăra generaţie din care, formal, face parte se observă încă din startul, din preliminariile maratonului său parodic. Ironii devastatoare la adresa colegilor de generaţie şi a unor nume consacrate de pe scena literară autohtonă avem şi în Nu al lui Eugen Ionescu, apărut tot în 1934. Ionescu e însă în război cu toată lumea, inclusiv cu propriile teze avansate pe parcursul deconstrucţiilor, într-un relativism... absolutizat. În comparaţie cu acest sofist sclipitor, mai tânărul Steinhardt este un spirit mai conservator şi mai constructiv. Săgeţile otrăvite pe care le lansează vizează ţinte precise şi urmează anumite direcţii, pentru a apăra nişte valori sociale şi instituţionale burgheze. Steinhardt ar vrea, precum altădată "incomparabilul" Maiorescu, să blocheze o direcţie culturală considerată dubioasă, pentru a impune o alta: nu neapărat nouă, nemaivăzută, nemaipomenită, dar consistentă, organică, sigură. Cum arată George Ardeleanu în studiul introductiv, ca şi Nicolae Mecu într-un comentariu reţinut în capitolul de referinţe critice, autorul care alege pentru volumul său de debut un pseudonim din La Bruyère e un adept convins al liberalismului clasic, raţionalist şi burghez. El jură pe conservatorismul englez şi rejectează, în egală măsură, naţionalismul ortodoxist şi colectivismul socialist. Politically speaking, tânărul Steinhardt este împotriva extremei drepte şi a extremei stângi, care vor fascina segmente tot mai mari din tinerimea intelectuală a epocii. Retranşat pe o poziţie moderată şi democratică (în pofida faptului că "tirania majorităţii" îl sperie), el se prezintă ca un burghez cuminte şi serios, faţă cu rătăcirile unor modernişti vitalişti şi anarhişti.

O poziţie echilibrată şi justificată, corectă din unghiul istoric, dar cu totul inconvenabilă în planul disputelor de idei şi de imagini. Între cel care contestă nu importă ce, apelând la întregul arsenal de mijloace permise şi nepermise, şi cel care apără, al doilea este şi va fi întotdeauna defavorizat. Va părea un spirit mărginit, obtuz, un reacţionar expirat ce se opune progresului, un conu' Leonida ridicol care se linişteşte că exact poliţia trage cu pistoalele. Înţelegând acest raport dat de inferioritate, apărătorul alege contraatacul, mutând acţiunea în terenul adversarilor şi intrând, cu proteică perfidie, în strategiile discursive ale acestora. Inclusiv în polemici, cea mai eficientă metodă de compromitere a preopinentului este excerptarea din textul lui a unor fragmente mai puţin inspirate, urmată de dilatarea retorică, demonstrativă, a micilor gafe şi improprietăţi. Când structura de rezistenţă a adversarului (pare că) este grav afectată, nimic din ceea ce el a susţinut nu mai contează.

Astfel că burghezul nostru tânăr, dar aţos se va dovedi pe spaţii mari din această carte parodică un competitor incomod şi redutabil. Dacă modernitatea şi avangarda fac din clasa dominantă în epoca interbelică un sac de box, măturând cu iresponsabilitate pamfletară (şi cu mari câştiguri expresive) instituţiile care ţin societatea, apărătorul acestor instituţii obţine, prin îngroşare, o imagine caricaturală a tinerimii române de stânga-dreapta. Sunt parodiaţi, fireşte, capii generaţiei "bombastice": Eliade, cu voiajul lui iniţiatic în India şi cu revenirea la matricea instituţională; şi P. Comarnescu, americanul care promovează modelul "revoluţionarului furios, voluptuos şi absent". Într-o notă ironică şi mai subtilă, textul caricatural e adaptat la temele proprii celor două victime de lux, dar şi la modalitatea lor discursivă, la cadrul predilect în care îşi plasează opţiunile. Eliade este prins în plin monolog maritim, de vorbă cu el însuşi, înainte de a-şi pune piciorul pe solul prozaic al României burgheze. În schimb, Comarnescu e parodiat, aşa zicând, dialogal, într-un interviu dat (sau luat) dlui Thomas C. Brown din Memphis (South-Dakota). Unele fragmente sunt de un comic nebun şi, în contextul noii americanizări, par desprinse din revistele glossy de azi: "- Peter, trebuie să-mi spui despre ţara ta. - Cu mare plăcere, o.k., fu răspunsul, şi cădem de acord să vorbim astăzi despre tânărul scriitor român. - Nu mi s-a întâmplat să cunosc (I didn't happen to know) unul..., eu spun. - Bine (well), ai (you did)... -... - Pe mine. -... - Yes (da), eu sunt un scriitor român. Am publicat două volume despre ţara d-tale. Am fost abil (I was able) s-o fac. - Well, am spus, sunt blestemat (I am damned)... Dar repede îl felicit pe interlocutorul meu, realizând că exclamaţia mea nu a fost foarte frumoasă la adresa lui. Dar n-a notat (he didn't notice). Şi Peter Comarnescu îmi spune despre cele două cărţi pe care le-a scris despre State. Dar cum pe pământ (But how on earth) a succedat el în a face ceva! e gândul meu, dar acum mă selfcontrolez destul ca să nu exclam. - Bine (well), spun, spune-mi totul despre voi, tinerii scriitori români. - Acum (now), trebuie să ştii că tânărul scriitor român e foarte variat. Nu toţi spun şi vor acelaşi lucru. Ei nu sunt standardizaţi. - Foarte bine (very well). Şi ce vor? - M. Eliade propune o contemplaţie castă. - Aôh! - C. Noica ne invită în lumea ideilor nepoluate (unpolluted). - Aôh! - E. Cioran şi I.I. Cantacuzino cer să ne întoarcem la animalitate. Ei propun oamenilor o animală contemplaţie... - Ce excitant (How exciting)! - Yes. Al doilea şi E. Relgis sunt în contra corseturilor. - Shocking! Dar, prin drum (by the way), cine e băiatul acesta, Eliade?" (pp. 152-153).

Cioran, cu disperările lui abisal-stilizate, este imitat până când caricaturistul se declară, la modul pervers, învins de original: "aceste două fraze sunt autentice (Pe culmile disperării). Dar sunt mai dihai decât imitaţia mea". Noica e contemplat în plimbările lui filozofico-matematice pe Bulevardul Formelor Pure şi pus să dezbată "problematica non-mâncării". De la dreapta ideologică, se trece rapid şi fără complicaţii de exerciţiu parodic, la stânga. Versurile scandaloase ale lui Bogza din Poemul invectivă (apărut în 1933) primesc o replică savuroasă în Balada celor trei smintiţi şi a altor mulţi pârliţi. Agresivitatea autopromoţională a poetului "pornograf" e rapid decodată şi reiterată sarcastic de Antisthius: "El zicea că mai ştie şi altele şi că descoperise şi/ Mijlocul de a face actul cu el însuşi, dar că nu vrea să-l spună/ Să nu-l afle burghezii capitalişti (să plesnească de curiozitate)./ Şi nebunii - săracii, ei ce ştiu - îl ascultau şi el le povestea/ Tot felul de braşoave şi ei îl credeau uneori:/ Le spunea că de mic copil, din faşă, se masturba zilnic/ şi-şi mânca sperma cu/ Susan sau o făcea limonadă în zilele de vară,/ Că nu se hrănea decât cu hoituri de şobolani pederaşti pasivi/ Sau cu muşte sadice, violate în fragedă copilărie -/ Dar nici nebunii nu-l credeau mereu şi îi ziceau/ Mai las-o, Popescule./ Dar ce e mai curios e că îl credeau burghezi distinşi şi se/ Înfiorau citindu-l şi fiicele lor, domnişoarele cu pension,/ ziceau/ Oh! şi se prăpădeau cu firea şi criticii îl lăudau./ Mai ales Lucian boz" (pp. 142-143). Cine a citit volumaşul lui Bogza va râde suplimentar. Absolut toate mărcile lirismului său programatic-şocant sunt prezente aici, în actualizări desigur îngroşate. Ironia sorţii va face ca peste jumătate de veac, în anii '80, vechiul avangardist să ducă, ritualic, flori la statuia lui Eminescu din faţa Ateneului; iar fostul său deconstructor parodic să scrie o carte întreagă, extrem de laudativă, despre el...

Revenind la momentul 1934 (în care tânărul şi dârzul burghez nu e "contaminat" încă de toleranţa descoperită ca virtute supremă, în Jurnalul fericirii), e uşor de observat că ţintele autorului sunt numeroase şi variate. Aceasta implică, pe lângă mobilitatea intelectuală deosebită, o versatilitate polemică pe măsură. N. Steinhardt parodiază nu numai autori cu nume proprii şi un stil personalizat, inconfundabil, ci şi categorii socio-profesionale (Unui tânăr profesor sau unui student de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Unui tânăr doctor), formule caracterologice (Unui băiat serios), entităţi politic confuze (Unui tânăr de stânga-dreapta), sau scriitori insignifianţi, specializaţi tematic (Unui autor de piese de teatru cu masse). Trasoarele ce luminează discursurile la modă, nefiltrate critic, sunt direcţionate şi către reviste (Unei reviste de avangardă, Revistei Cuvântul liber), ba chiar către... o antologie de texte literare (Antologia poeţilor tineri alcătuită de Zaharia Stancu în acelaşi an atât de plin 1934). În cazul lui Saşa Pană, cu un volum (viaţa romanţată a lui dumnezeu) ce insultă şi batjocoreşte - zice Antisthius - credinţa religioasă, există o singură pagină alocată, iar în rest, un spaţiu parodic alb.

N. Steinhardt nu vrea să participe, nici măcar în regim de replică satirică, la blasfemii editoriale avangardiste. E cea mai bună dovadă că, în rest, o face: intră energic şi dezinvolt în jocul codificării şi decodificării culturale, destructurând şi legitimând totodată, cu parodiile lui, textele şi stilurile originale. Este o relaţie mutuală, dacă nu o secretă complicitate între subiectul sagace şi obiectul multiplu al ironiei, relaţie sesizată de către tânărul Steinhardt.

Păcat că reciproca n-a fost valabilă. Receptarea meschină, în epocă, a unei asemenea cărţi delicioase dovedeşte că tinerii noştri străluciţi din elita interbelică erau prea furioşi, prea hotărâţi şi prea orientaţi ideologic pentru a mai avea şi umor.