Dimineaţa unui faun - Cântece de adolescent. 1957-1958, de Emil Brumaru

S-a vorbit destul de mult, şi avizat, despre cele două valuri ale generaţiei lirice '60 şi despre evoluţia pe care momentele diferite ale debutului editorial au marcat-o încă din start. Poeţii care au debutat mai devreme, la începutul deceniului şapte, au luat rapid locul "modelelor" realismului socialist, impunându-se o dată cu neomodernismul de ei înşişi ilustrat. Exemplul lui Nichita Stănescu este cel mai relevant. Intrând pe scena poeziei noastre, el o schimbă, făcând-o să-i semene şi să se raporteze, de acum înainte, la diversele lui experienţe şi experimente. Lirica românească se abstractizează şi se modulează după viziunile, elegiile, jocurile şi capriciile acestui autor pe cât de original, pe atât de influent. Lecţia despre poezie e ţinută, practic, pe versurile lui.

În schimb, poeţi la fel de originali - dar într-un alt sens liric - precum Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, lansaţi editorial spre sfârşitul aceluiaşi deceniu, au în epocă o influenţă mult mai redusă. Deşi nimeni nu le contestă valoarea, iar critica le comentează favorabil fiecare apariţie, ei nu ajung la vârful canonului din acea perioadă, şi cu atât mai puţin în conştiinţa publică. Între Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu şi Angela Marinescu, Marin Sorescu şi Emil Brumaru, poeţii vremii (introduşi în manuale, editaţi şi reeditaţi în tiraje masive, premiaţi, abundent recenzaţi) sunt cei menţionaţi şi aici, şi atunci, primii. Reversul medaliei acestui succes uriaş este uzura, în timp; dacă nu a poeziei ca atare, în mod sigur a imaginii unor scriitori aflaţi multă vreme în prim-plan. După trei decenii, raportul se va schimba. Influenţi, din anii '80 încoace şi mai ales după Revoluţie, sunt tocmai poeţii de prim ordin, dar porniţi din poziţia a doua. Dimov, venerat de "optzecişti", Angela Marinescu şi Emil Brumaru, idolatrizaţi de poeţii tineri de astăzi, îşi impun în fine propria lecţie artistică - ascultată, învăţată, îngânată, dusă bine sau rău mai departe...

Pe culoarul şerpuit al liricii domestic-erotice, Brumaru deţine în mod clar supremaţia. Imitatorii săi nu reuşesc să fie decât epigoni zbătându-se între stângăcie şi pornografie. Originalul rămâne inconfundabil: un poet la care regimul fantasmatic nu mai este nocturn, romantic, oniric, ci diurn şi "gospodăresc". Evaziunea în înălţimi şi depărtări, zborul dintr-o realitate joasă şi cenuşie, într-o supra-lume cu reguli mai generoase şi culori mai vii, sunt substituite printr-o uimitoare densificare a lumii mărunte aflate la îndemână. Tot ce apare pe ecranul vieţii poetului devine important şi, pipăit, mângâiat, mirosit, gustat, intră în versurile Ospitalierului. Iar când lucrurile şi clipele par mai searbede sau când pericolul rutinei este sesizat, imaginaţia debordantă a autorului dislocă sistemul de relaţii şi corespondenţe obiective, identificând centrul nervos al realului şi excitându-l liric. Această tehnică de surescitare bine ascunsă sub imaginile moi şi mângâietoare este utilizată, după cât se vede, încă din "fragedă" tinereţe. Cântece de adolescent, superba plachetă grupând versuri scrise în 1957-1958, oferă mai multe exemple. Iată trei idile, una mai frumoasă decât alta: "Între izvoarele care desfac în jur/ Rănile uriaşe de azur// Dovlecii plini de maţe stau candizi/ Şi-nlăcrămaţi în pături de omizi.// Din mâluri dulci cu mormoloci şi sare/ Lumina urcă iazurile clare.// Orele-atârnă-n iarbă nemuşcate/ De vietăţile ce clipocesc pe spate."; "În universul nostru dens şi mic/ Urşii mânâncă şi nu fac nimic.// Vulpile dau de-a dura printre spini,/ Nevinovate,-aricii bruni şi fini,// Sub maluri verzi racii stricaţi şi moi/ Deprind pâraiele să curgă înapoi"; "E-atâta linişte şi-atâta nemurire/ În pietrele ce nu ştiu să respire.// Boii se-adună galbeni lângă apă/ Şi se gândesc de unde s-o înceapă.// Măgarii cresc uimiţi şi cruzi din rouă/ Să vadă cum ţestoasele se ouă.// Vacile cad trântite de ugerele lor/ Nemulse şi cu ochii limpezi mor.". Şi iată o dimineaţă proaspătă transformată, parcă pe nesimţite, în după-amiaza grea şi "neruşinată" a unui faun: "Pe buze dimineţile îţi lasă/ Ciorchini de rouă proaspeţi şi rotunzi/ Ca să le rupi pojghiţa de mătasă/ Şi-n carnea străvezie să pătrunzi.// Adolescent cu ochii puri şi-adânci,/ Sfâşii amiaza şi striveşti şopârle./ Fagurii zilei coapte îi mănânci./ În faţă vântul fluturii ţi-azvârle.// Flori tinere te-opresc, cu sânii plini,/ Să le săruţi neruşinat pe pulpe/ Când pocăit şi moale, printre spini,/ Amurgu-şi trage coada ca o vulpe." (Pe buze dimineţile îţi lasă).

Dacă din diverşi poeţi închipuiţi ţi-e realmente jenă să citezi, şi cauţi măcar o secvenţă care să se ţină şi dincolo de ifosele producătorului, la Emil Brumaru, ca la orice creator adevărat, nu-ţi vine să te opreşti din decupat: versuri, strofe, pagini întregi. Ceea ce suprinde însă aici este maturitatea autorului. Un critic mai suspicios l-ar putea bănui că şi-a antedatat textele, că este un fals adolescent. Fără tatonări, ezitări, stridenţe, note false, majoritatea poemelor sunt perfect cizelate şi întru totul caracteristice pentru lirismul particular al "şaizecistului" întârziat. Mă întreb de ce a aşteptat acesta atâţia ani (până în 1970) pentru a-şi strânge versurile într-un prim volum, de vreme ce, încă de la finele deceniului precedent, el se înfăţişează deja maturat, format, publicabil. Numai două-trei texte distonează, desenând un alt Brumaru, cu o ideaţie diferită (articulată, explicit, pe programul propriei tinereţi) şi cu o tonalitate distinctă. De-aici începe cântecul chiar deschide placheta: "De-aici începe cântecul. Sunt pur/ Cristal înfipt în propria mea carne./ Degeaba mlaştini pâlpâie-mprejur/ Făptura zvelt ţâşnită să-mi răstoarne./ Mă adâncesc în trudnicul murmur.// Mâinile-acestea moi de-adolescent,/ Fermecător de lungi şi de stângace,/ Ca pe un fruct de rouă vor desface/ Sinceritatea!// Încrezător, cu sufletul inform,/ M-arunc din turnul unui 'nalt poem,/ Fără să ştiu, fără să vreau să-mi chem/ Imaginile care-n mine dorm,/ De care uneori mă tem.". În Puck, găsim nota argheziană din Cărticică de seară: "Dă-mi mâna, Puck. Pădurile-s a' noastre/ Pline cu zâne mici cât degetarul./ Pe prunduri fine scârţâie cleştarul/ Izvoarelor rotunde şi albastre.// Vezi, Puck, aci-s ştiubeiele cu miere/ Din care puii urşilor, de-o şchioapă,/ Când viespiile-s duse, se îndoapă,/ Ca să mai crească-n minte şi putere.// Pe gresiile calde dorm şopârle/ Subţiri, strânse-n pieptare de mătasă./ Nu le trezi. De ce te sperii? Lasă/ Vântul în faţă fluturi să-ţi azvârle.// Vom prinde libelule, buburuze,/ Şi greieri în pahare, şi lăcuste.../ Roua s-o bem din florile înguste/ Şi să uităm poemele ursuze.// Hai, Puck. De-acum e seară şi-i departe/ Pân' la culcuşul moale dintre file./ Să sărutăm miresmele fragile/ Şi să pătrundem, obosiţi, în carte."

Acestea fiind excepţiile, e limpede că de foarte devreme poetul iese din cărţile altora pentru ca, găsindu-şi lumea artistică proprie, să intre complet în ea. Căutând dimineaţa faunului, adolescenţa, începuturile timide şi ezitante dinaintea debutului, vom găsi tot bine cunoscuta după-amiază concupiscentă, maturitatea unei creaţii lirice care, practic, nu mai evoluează. Opera acestui poet, în care toate fojgăie şi totul foşneşte, este într-o anumită privinţă statică, imobilă, non-evolutivă.

Cu alte cuvinte, Emil Brumaru, adolescentul autor al acestor versuri, era deja, în 1957-1958, Brumaru.