Dimineața unui faun - Cântece de adolescent. 1957-1958, de Emil Brumaru

S-a vorbit destul de mult, și avizat, despre cele două valuri ale generației lirice '60 și despre evoluția pe care momentele diferite ale debutului editorial au marcat-o încă din start. Poeții care au debutat mai devreme, la începutul deceniului șapte, au luat rapid locul "modelelor" realismului socialist, impunându-se o dată cu neomodernismul de ei înșiși ilustrat. Exemplul lui Nichita Stănescu este cel mai relevant. Intrând pe scena poeziei noastre, el o schimbă, făcând-o să-i semene și să se raporteze, de acum înainte, la diversele lui experiențe și experimente. Lirica românească se abstractizează și se modulează după viziunile, elegiile, jocurile și capriciile acestui autor pe cât de original, pe atât de influent. Lecția despre poezie e ținută, practic, pe versurile lui.

În schimb, poeți la fel de originali - dar într-un alt sens liric - precum Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Emil Brumaru, lansați editorial spre sfârșitul aceluiași deceniu, au în epocă o influență mult mai redusă. Deși nimeni nu le contestă valoarea, iar critica le comentează favorabil fiecare apariție, ei nu ajung la vârful canonului din acea perioadă, și cu atât mai puțin în conștiința publică. Între Nichita Stănescu și Leonid Dimov, Ana Blandiana și Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu și Angela Marinescu, Marin Sorescu și Emil Brumaru, poeții vremii (introduși în manuale, editați și reeditați în tiraje masive, premiați, abundent recenzați) sunt cei menționați și aici, și atunci, primii. Reversul medaliei acestui succes uriaș este uzura, în timp; dacă nu a poeziei ca atare, în mod sigur a imaginii unor scriitori aflați multă vreme în prim-plan. După trei decenii, raportul se va schimba. Influenți, din anii '80 încoace și mai ales după Revoluție, sunt tocmai poeții de prim ordin, dar porniți din poziția a doua. Dimov, venerat de "optzeciști", Angela Marinescu și Emil Brumaru, idolatrizați de poeții tineri de astăzi, își impun în fine propria lecție artistică - ascultată, învățată, îngânată, dusă bine sau rău mai departe...

Pe culoarul șerpuit al liricii domestic-erotice, Brumaru deține în mod clar supremația. Imitatorii săi nu reușesc să fie decât epigoni zbătându-se între stângăcie și pornografie. Originalul rămâne inconfundabil: un poet la care regimul fantasmatic nu mai este nocturn, romantic, oniric, ci diurn și "gospodăresc". Evaziunea în înălțimi și depărtări, zborul dintr-o realitate joasă și cenușie, într-o supra-lume cu reguli mai generoase și culori mai vii, sunt substituite printr-o uimitoare densificare a lumii mărunte aflate la îndemână. Tot ce apare pe ecranul vieții poetului devine important și, pipăit, mângâiat, mirosit, gustat, intră în versurile Ospitalierului. Iar când lucrurile și clipele par mai searbede sau când pericolul rutinei este sesizat, imaginația debordantă a autorului dislocă sistemul de relații și corespondențe obiective, identificând centrul nervos al realului și excitându-l liric. Această tehnică de surescitare bine ascunsă sub imaginile moi și mângâietoare este utilizată, după cât se vede, încă din "fragedă" tinerețe. Cântece de adolescent, superba plachetă grupând versuri scrise în 1957-1958, oferă mai multe exemple. Iată trei idile, una mai frumoasă decât alta: "Între izvoarele care desfac în jur/ Rănile uriașe de azur// Dovlecii plini de mațe stau candizi/ Și-nlăcrămați în pături de omizi.// Din mâluri dulci cu mormoloci și sare/ Lumina urcă iazurile clare.// Orele-atârnă-n iarbă nemușcate/ De vietățile ce clipocesc pe spate."; "În universul nostru dens și mic/ Urșii mânâncă și nu fac nimic.// Vulpile dau de-a dura printre spini,/ Nevinovate,-aricii bruni și fini,// Sub maluri verzi racii stricați și moi/ Deprind pâraiele să curgă înapoi"; "E-atâta liniște și-atâta nemurire/ În pietrele ce nu știu să respire.// Boii se-adună galbeni lângă apă/ Și se gândesc de unde s-o înceapă.// Măgarii cresc uimiți și cruzi din rouă/ Să vadă cum țestoasele se ouă.// Vacile cad trântite de ugerele lor/ Nemulse și cu ochii limpezi mor.". Și iată o dimineață proaspătă transformată, parcă pe nesimțite, în după-amiaza grea și "nerușinată" a unui faun: "Pe buze diminețile îți lasă/ Ciorchini de rouă proaspeți și rotunzi/ Ca să le rupi pojghița de mătasă/ Și-n carnea străvezie să pătrunzi.// Adolescent cu ochii puri și-adânci,/ Sfâșii amiaza și strivești șopârle./ Fagurii zilei coapte îi mănânci./ În față vântul fluturii ți-azvârle.// Flori tinere te-opresc, cu sânii plini,/ Să le săruți nerușinat pe pulpe/ Când pocăit și moale, printre spini,/ Amurgu-și trage coada ca o vulpe." (Pe buze diminețile îți lasă).

Dacă din diverși poeți închipuiți ți-e realmente jenă să citezi, și cauți măcar o secvență care să se țină și dincolo de ifosele producătorului, la Emil Brumaru, ca la orice creator adevărat, nu-ți vine să te oprești din decupat: versuri, strofe, pagini întregi. Ceea ce suprinde însă aici este maturitatea autorului. Un critic mai suspicios l-ar putea bănui că și-a antedatat textele, că este un fals adolescent. Fără tatonări, ezitări, stridențe, note false, majoritatea poemelor sunt perfect cizelate și întru totul caracteristice pentru lirismul particular al "șaizecistului" întârziat. Mă întreb de ce a așteptat acesta atâția ani (până în 1970) pentru a-și strânge versurile într-un prim volum, de vreme ce, încă de la finele deceniului precedent, el se înfățișează deja maturat, format, publicabil. Numai două-trei texte distonează, desenând un alt Brumaru, cu o ideație diferită (articulată, explicit, pe programul propriei tinereți) și cu o tonalitate distinctă. De-aici începe cântecul chiar deschide placheta: "De-aici începe cântecul. Sunt pur/ Cristal înfipt în propria mea carne./ Degeaba mlaștini pâlpâie-mprejur/ Făptura zvelt țâșnită să-mi răstoarne./ Mă adâncesc în trudnicul murmur.// Mâinile-acestea moi de-adolescent,/ Fermecător de lungi și de stângace,/ Ca pe un fruct de rouă vor desface/ Sinceritatea!// Încrezător, cu sufletul inform,/ M-arunc din turnul unui 'nalt poem,/ Fără să știu, fără să vreau să-mi chem/ Imaginile care-n mine dorm,/ De care uneori mă tem.". În Puck, găsim nota argheziană din Cărticică de seară: "Dă-mi mâna, Puck. Pădurile-s a' noastre/ Pline cu zâne mici cât degetarul./ Pe prunduri fine scârțâie cleștarul/ Izvoarelor rotunde și albastre.// Vezi, Puck, aci-s știubeiele cu miere/ Din care puii urșilor, de-o șchioapă,/ Când viespiile-s duse, se îndoapă,/ Ca să mai crească-n minte și putere.// Pe gresiile calde dorm șopârle/ Subțiri, strânse-n pieptare de mătasă./ Nu le trezi. De ce te sperii? Lasă/ Vântul în față fluturi să-ți azvârle.// Vom prinde libelule, buburuze,/ Și greieri în pahare, și lăcuste.../ Roua s-o bem din florile înguste/ Și să uităm poemele ursuze.// Hai, Puck. De-acum e seară și-i departe/ Pân' la culcușul moale dintre file./ Să sărutăm miresmele fragile/ Și să pătrundem, obosiți, în carte."

Acestea fiind excepțiile, e limpede că de foarte devreme poetul iese din cărțile altora pentru ca, găsindu-și lumea artistică proprie, să intre complet în ea. Căutând dimineața faunului, adolescența, începuturile timide și ezitante dinaintea debutului, vom găsi tot bine cunoscuta după-amiază concupiscentă, maturitatea unei creații lirice care, practic, nu mai evoluează. Opera acestui poet, în care toate fojgăie și totul foșnește, este într-o anumită privință statică, imobilă, non-evolutivă.

Cu alte cuvinte, Emil Brumaru, adolescentul autor al acestor versuri, era deja, în 1957-1958, Brumaru.