Copii cruzi

Mă sufoc cu lichidul amniotic pe care îl beau în fiecare dimineaţă în loc de lapte. Cura a început acum multă vreme şi între timp am uitat ce gust avea viaţa de dinainte de asta, de dinainte de canibalismul cu care-mi înfrumuseţez imaginea din oglindă. Beau câte o gură din lichidul amniotic şi uit încă o zi, şi încă una, până când lunile se adună ameninţătoare, în spatele meu, dojenindu-mă: ce faci, ai uitat că viaţa e scurtă?

Acelaşi lichid, sursă a uitării perpetue, întinereşte carnea. Din femeie devin copil, iar din copil mă întorc la starea de bebeluş, refăcând drumul către pântecele mamei. E bine acolo, e cald şi nu există nimic în afară de inima mea şi de inima ei, care bat surprinzător de aproape una de alta. Sunt un copil crud, încă nu m-am născut. Ascult cum respiră peretele umed al casei mele, îl mângâi cu palmele despre care nu ştiu că sunt palme, îl simt cu pieptul care nu ştiu că e piept. Încă nu am aflat nimic despre gustul amărui al copiilor care sunt la fel ca mine, despre mirosul lor care seamănă cu tencuiala proaspătă. Aici, înăuntru, încă nu s-a terminat nimic, pentru că nu a început nimic.

Chiar atunci deschid ochii şi privesc atent în oglinda din baia mea minusculă. Nu-mi place ce văd: o pereche de cearcăne sub ochii obosiţi, o figură care nu mai ştie să zâmbească decât silit. Acum câteva săptămâni, când încă mai beam din lichidul fermecat, nu eram aşa. Ochii erau mult mai limpezi, priveau cu îngăduinţă către lumea din jur, ba chiar ştiam să şi râd. Între copilul crud care am fost şi copilul crud pe care tocmai l-am cunoscut s-a creat o legătură atât de strânsă, încât chiar şi acum, când a dispărut, îl simt în continuare în preajma mea, întinerind tot ce mă înconjoară, fără a-mi permite să plâng. Din cauză că nu mai este, nu pot să plâng. Copilul neterminat din mine plânge, însă, după copilul acesta.

Ne aflăm în plin regret al copilăriei pe care, cu fiecare zi care trece, o gonim tot mai în urmă, ca pe o haină veche pe care o dai de pomană. Rămânem fără amintiri, povestindu-le altora cu mult aplomb, la un pahar de vin. Nu asta e calea, dacă într-adevăr într-acolo ne dorim să ajungem. E doar calea ce pregăteşte o criză, calea către dimineţile din urmă, în care beam din lichidul amniotic şi ne închipuiam că viaţa, aşa cum arată, e de neînlocuit. Ce pui în locul ei, când nuca seacă din care-a răsărit îţi cască golul ei în faţă şi pe deasupra mai şi râde? Te doare carnea de atâta nonsens, aşa că îţi pui o compresă rece, asculţi aceleaşi poveşti, după care totul revine la normal.

Normalul din ochiul furtunii, acolo unde clădirile sunt roşii şi cerul e negru, unde vântul bate şi toamna este cel de-al patrulea şi cel din urmă anotimp. Al meu, al tău, al copiilor cruzi ce ne zâmbesc din negative de film voalate. Viaţa este pe dos şi rămâne aşa până mâine, când o să o luăm de la capăt.