Televiziunea, poliţia imaginilor: ura de artă

"All art has been contemporary"După "scandalul" politic al "po(r)neiului cu zvastică", mass-media, în general, şi televiziunea, în special, recidivează compulsiv, părînd a-şi fi făcut o specialitate şi o obsesie din diabolizarea artei contemporane, atacînd, astfel, totalitar înseşi fundamentele libertare ale democraţiei.

Este vorba, de data aceasta, de mica (şi, pînă la urmă, banala, neînsemnata) expoziţie intitulată "Euromaniac", a artistului Benedek Levente, deschisă la galeria "Atelier 35" din Bucureşti, şi de organe de presă precum ziarul Gardianul şi postul de televiziune Realitatea TV, urmate imediat, media-mimetic (mimesis, în media, însemnînd, în primul rînd, nu atît să pretinzi a "reproduce fidel" realitatea, cît să-ţi copiezi imediat, robotic, automat, adversarii), în indignarea lor de proletari ai imaginilor, de "sinteziştii" de la Antena 3.

Arta contemporană, loc al destrăbălării şi al afrontului, al atacului la simboluri: deja un loc comun în sfera publică românească. Epurat, de data aceasta, de orice finalitate politică (care făcuse ravagii în cazul "poneiului"): reflex pur, orb, obişnuinţă somnambulică.


Controlul asupra imaginilor

Pur şi simplu, media de masă îşi manifestă tot mai des intoleranţa faţă de forme de reprezentare, faţă de imagini ale realităţii altele decît cele dictate şi vehiculate de către ea însăşi, şi care par a-i ignora suveran pretenţiile monopoliste.

Tot ceea ce trece "pe sub linie" ("below the line", BTL), tot ceea ce scapă "liniei" unice de compunere şi de comunicare a imaginilor mediatice fals, pretins mimetice, altfel spus, tot ceea ce scapă controlului semio-ideologic exercitat de către mass-media, tot ceea ce propune alternative la imaginile unice prezentate de către mass-media este înfierat, condamnat, reprimat, pus la stîlpul infamiei, proscris, expulzat de către acestea, în pretenţia lor absurdă, caducă, de a deţine şi de a exercita controlul unic şi absolut asupra ideilor, semnelor, imaginilor şi reprezentărilor realităţii.

Ura mass-mediei faţă de artă este un semn clar şi grav de boală psihică profesional-colectivă, de intoleranţă la alteritate, de invidie şi de paranoia, deci de dictatură din neputinţă, din partea unei caste de putere ameninţate, mai ales de către tineret, cu dezertarea şi, mai rău, cu ignorarea.

Mass-media continuă să aibă pretenţia de a impune "linia unică" şi de a constitui canalul şi registrul unice de comunicare intra-socială. Ceea ce constituie, în acelaşi timp, o confirmare indirectă a forţei intruzive tot mai alterante a artei, care atacă pasiv, cu spatele, în trecere pretenţiile de putere ale "presei", ignorînd suveran canalul şi registrul unice de comunicare pe care aceasta îşi mai fac, încă, iluzia că le constituie.

Controlul asupra societăţii nu mai este posibil, nici măcar prin intermediul imaginilor. Media au "scăpat din mînă" tineretul tot mai "deviant", iar "Joia tineretului", aşa cum o organiza pe vremuri Mihai Tatulici, nu mai este posibilă.


Arta BTL şi noua vînătoare de vrăjitoare

În sfîrşit emancipată, arta contemporană - afront suprem! - nici măcar nu mai critică, nici măcar nu mai atacă, nici măcar nu mai bagă în seamă, nici măcar nu mai face, aşa cum se întîmpla pînă de curînd, referinţă la imaginile mediatice canonice, propunînd nu numai forme de exprimare, ci şi canale "subterane" de comunicare imediat "intoxicante".

Comedia (co-media: media reunite în comédie) face însă ca media să fie nevoite să aducă, geloase, în atenţia publică arta care le ignoră, să forţeze, să violeze atenţia şi interesul publice înscenînd ritualul penibil al unei "convocări în instanţă" şi al unei "judecăţi" mediatice în efigiei centralizante şi focalizante ca preambul obligatoriu al unei sentinţe de excludere şi de anatemizare imposibile altfel, şi lipsite de orice necesitate socială reală. Judecînd şi condamnînd în efigie efigii artistice ale realităţii, mass-media se condamnă pe ele însele, căci tocmai ele, cu pretenţia lor de monopol canonizant asupra producţiei sociale de imagini, făcuseră, pînă nu de mult, obiectul, referentul (azi, tot mai îndepărtat, mai invizibil, mai ignorat) al artei contemporane,

Mass-media înscenează linşaje publice pe care tocmai publicul nu le cere.

Străduindu-se să reprezinte (din populism, pentru audienţă) o comunitate aflată în criză cronică de simboluri, ale cărei mărci reprezentative sînt, tot mai mult, mărcile de piaţă ale parvenitismului social agresiv, mass-media româneşti îi atacă, populist, pe cei care atacă, altfel însă, mult mai economic şi mai direct, tocmai acest proces de resimbolizare capitalistă a societăţii, denunţînd violent arta care denunţă violent violenţa restructurărilor violente de putere. Căci numai despre putere, dincolo de politic, este vorba aici, despre cine conduce sau în jurul cui se organizează, profitabil, haosul, dacă se poate spune aşa, iar marca acestor procese mental-simbolice colective (aşa-numita "tranziţie") o constituie tocmai agresivitatea şi caracterul frust, brut, neprelucrat, pe care, pînă una, alta, numai arta îl reprezintă şi îl denunţă, practicîndu-l ea însăşi, insuportabil, pe faţă: dîndu-ni-l să-l vedem, dezvăluind prin imagini infantil brutale secretele lui Polichinelle (o biată marionetă). Sublimarea autorefuzată practicată de către arta contemporană este o sublimare prin contiguitate, care pune alături, nici deasupra, nici dedesubt, ci imediat juxtapus, "legenda" prin imagini a imaginilor sociale (din acest punct de vedere, artele vizuale fiind de ordinul scriiturii, al textualităţii: arte vizuale contemporane reuşesc să atace imaginile pentru că, de fapt, ies din imagine şi pun capăt proliferării imaginilor, ca ocultare a imaginii prin imagini, scriind. Arta contemporană scrie imaginile).

Geloase pe tot mai răspîndita şi practicata putere a artei, mass-media incită la ură de artă.


Noua socialitate artistică

Simţindu-se tot mai ignorate, tot mai nebăgate în seamă, în special de către tineri, media tradiţionale, conservatoare (care vor să deţină şi monopolul în ceea ce priveşte "revoluţionarea permanentă" a societăţii) se fac tot mai puternic de rîs - senilitate istorică - băgîndu-se singure în seamă, cum se spune, prin interpelarea unor medii şi a unor forme de socialitate expresivă care au uitat de mult de existenţa lor.

Arta contemporană este periculoasă, economic şi politic, şi strategic importantă, pentru democraţie, pentru că ocoleşte (scurtcircuitează) atît reţelele (şi reţetele) media-ideologice, cît şi pe cele de control şi de amprentare tehnologică: pe scurt, puterea, veche şi nouă. Arta comunică viral, din aproape în aproape, creînd comunităţi cu adevărat virtuale dincolo (sau, mai exact, dincoace) atît de media tradiţionale, cît şi de aşa-zisele "new media", cu formele lor numai aparent (sau parţial) eliberatoare. Arta începe să reuşească să ocolească non-combativ, pur productiv şi simplu afirmativ, atît politicul cît şi tehnologicul, altfel spus, economicul. Ea re-materializează şi re-imediatizează relaţiile sociale, "proximizînd" (atrăgînd, determinînd atracţie socială) prin imagini şi prin reprezentări scăpate de sub control care, în plus - etapă cu totul nouă -, nici măcar nu mai critică celelalte canale, celelalte media, uitînd cu totul de existenţa lor cu pretenţii normative.

Arta tinde să devină mediul social dominant.

Şi tocmai de asta se teme, şi tocmai la asta reacţionează, violent, puterea, deja depăşită istoric, a mediilor de control tradiţionale, "Sfînta Alianţă" reacţionară a complexului tehno-politico-economico-mediatic - altfel spus, polţienesc - de putere.


Arta offline şi fantomele viitorului: normalitate vs normalizare

Media înseamnă control: asupra informaţiilor, asupra reprezentărilor, asupra imaginilor, asupra schemelor de gîndire şi de percepţie, asupra temelor de discuţie, asupra comportamentelor, asupra întrebărilor pe care avem (sau nu) voie să ni le punem, nu doar asupra răspunsurilor pe care trebuie să ni le dăm. Tot mai mult, media se confundă (dat fiind că merge mînă în mînă) cu serviciile de informaţii, se manifestă ca poliţie a imaginilor.

Arta înseamnă eliberare nepermisă, intolerabilă, "pe sub linie", mai exact în afara "liniei", offline, pe alte "linii": pe "linii de fugă" (Deleuze-Guattari). Dureros, pentru cei deja atinşi, arta figurează organele lipsă, organele amputate istoric, reamintindu-ne insuportabil sănătatea şi puterea pierdută a corpului de muncă şi a corpului de plăcere, suveranitatea corpului productiv.

De ce sperie arta (contemporană)? Pentru că este o fantomă, pentru că acţionează şi se manifestă fantomal, fantomatic, dar ca o fantomă a viitorului, a posibilului, nu a trecutului, bîntuind un prezent blocat, ţinut cu dinţii pe loc (să poată fi ajuns din urmă de către cei depăşiţi de istorie).

Cine se sperie de fantomele artei? Alte fantome, "fantome", nu întîmplător, în sens tradiţional, căci fantome ale trecutului, a ceva care încearcă să se menţină ca tradiţie, dar, iată, nu (se) mai poate.

Arta propune normalitatea, dar normalităţii i se opune normalizarea (mediatică). Şi aceasta deoarece arta comunică altfel, adică, de fapt, pentru că, în sfîrşit, comunică autentic, i-mediat, fără producţie de putere în contul "mediatorului" şi al "mediatului". Media nu ne mai mediază, şi nimeni nu mai are nevoie de mediatizările abuzive ale mass-mediei. Democraţia şi-a inventat, iată, alte forme, percepute deocamdată ca subversive, de comunicare şi de constituire.

Mass-media sînt de domeniul trecutului. De aici, incredibila lor ură viscerală faţă de artă, ca fantomă a viitorului, ca advertising fără produs, ca advertising de gest, de atitudine şi de postură: ca publicitate la normalitate împotriva normalizării mediatice.

Numai arta comunică fără a profita de pe urma comunicării, fără a produce putere şi beneficii de pe urma comunicării.

Arta contemporană comunică (pe) sub linia impusă de către media, în afara liniei, în general - offline: fără nicio linie, a părăsit (inclusiv formal) linia. Tot mai mult, arta se reduce la pure gesturi de restituire a normalităţii, de incitare la posibilul normalităţii fără normalizare.


A-craţia. A(rt)dio!

Regretabilele şi păguboasele reacţii anti-moderne ale mass-mediei româneşti la manifestările artei contemporane sînt simptomul unui sindrom de desuetudine istorică.

În România, mass-media nu susţin adevărata modernitate, adevărata modernizare a societăţii: democraţia, în componenta ei libertară. (Pentru a fi garantate permanent, efectiv şi formal, libertăţile trebuie, uneori, forţate libertar, dar numai cu artă şi prin artă: în cazul de faţă, arta ţine să contrabalanseze forţările libertare fără artă din societate: libertatea fără artă). Mass-media susţin puterea, pentru că iubesc puterea, pentru că se iubesc ca putere, şi tocmai de aceea urăsc ceea ce le scapă, ceea ce le ignoră, ceea ce nici măcar nu mai bagă în seamă puterea în general decît, cel mult, pentru a ne face să rîdem de co-media ei, de formele ei tot mai caraghioase, tot mai retrograde şi mai reacţionare.

Arta, de partea societăţii, împotriva, adică în afara puterii. Arta duce societatea în afara pretenţiilor depăşite de putere, iar asta (arta şi curajul, nonşalanţa de a face aşa ceva) se pedepseşte.

Trecem, nevăzuţi, "below the line". "Above the line" rămîn "ei", puterea exclusiv economică a politicului şi a mediaticului, certîndu-se pe putere. Stabilind "linia" nu peste care, ci pe sub care, zice-se, nu avem voie să trecem, mass-media (simplă fantomă a presei) ne indică linia de ieşire din încercuirea puterii.

Arta ca socialitate în afara puterii.

Adio! Deşi vorbiţi cu noi şi ne chemaţi la ordine, nu mai sîntem aici. Vă trimitem, doar, din cînd în cînd, "pe sub linie", efigiile, fantomele unei oricînd posibile, cu adevărat virtuale existenţe mai bune, mai drepte şi mai frumoase, "below" acelei "line" pe care aţi trasat-o, graniţă între noi înşine şi noi înşine pe trecerea căreia, "mediindu-ne", v-aţi obişnuiţi să puneţi, oneros, din simplă aviditate, vamă.

So long (the line)! Rămîneţi above it, dincolo de graniţă, dincolo de linia pe care voi înşivă aţi instituit-o.

Rămîneţi cu linia voastră care nu mai interesează pe nimeni, săriţi-o în sus şi în jos, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă o să vă vină rău (şi veţi vomita tot ce-aţi strîns). "Media" înseamnă, azi, artă, arta este, azi, principalul mediu de comunicare.


Neopragmatismul artei

Ca şi "poneiul cu zvastică" (şi imediat, la incredibil de scurt timp), expoziţia "Euromaniac" reprezintă, şi ea, tot un simplu pretext. Dacă "scandalul poneiului" instrumenta, însă, arta din raţiuni de politică politicianistă, "Euromaniac" ţine, mai "pur,", de politica imaginilor şi a reprezentărilor.

În sînul ei, evident, şi arta contemporană este variată valoric, poate fi, şi chiar este, mare sau măruntă, sublimă sau de duzină, trebuind să fie tratată ca atare. Din acest punct de vedere, "Euromaniac" este o mică expoziţie banală, copilărească, în care arta poate fi considerată ameninţătoare doar - dar tocmai - în sens simptomal, pentru că atacă brut, frust, bazic, denunţînd la acelaşi nivel însăşi "bazicitatea" şi frusteţea (frustrantă) a restructurărilor simbolice din mentalul românesc contemporan.

Din afară însă, pentru media care vrea s-o excludă, s-o descalifice pentru a nu-i ameninţa monopolul normativ asupra producţiei de imagini, arta contemporană este, ca atare, valoroasă în sine, cu totul, în ansamblu, constituind, poate, unicul capital social liber, viabil, de viitor, ultima rezervaţie de libertate imediată, neafectată, nepolitizată economic.

Numai cu artă, căreia arta contemporană ca atare nu face decît să-i semnaleze necesitatea, vom putea să ne salvăm. Şi, deja, o şi facem! Arta este noul pragmatism al umanităţii: viaţa în efigie şi în machetă, "slăbit" relansată, din proiect în proiect, cu concept ferm.

Dar despre acest eveniment, unul dintre puţinele cu adevărat importante, epocale, "presa" (românească) nu va putea să scrie niciodată. Nici nu-l concepe!

Cine îşi bate joc de libertate, de libertate va pieri. Poveste banal istorică: după ce a eliberat societăţile, presa s-a transformat în opusul ei, media, înrobindu-le.


De partea artei

Poliţia imaginilor care a ajuns media trebuie denunţată ca atare. Dacă ar fi cu adevărat conştiente de rolul pe care trebuie să-l joace în traumatiza(n)ta, în brutala societate românească, în care simbolurile devin i-mediat materiale, dacă nu ar acţiona integrat, ca politică de afaceri, ci ca apărătoare ale universalului imediat şi ale sferei publice, media ar trebui să fie de partea artei, care întrupează, care dă corp plasticităţii imediate a libertăţii, apărînd miza democratică pe care o incarnează arta. Locul normal al mass-mediei este de partea libertăţii de expresie, de partea artei, nu împotriva ei.

Arta, care trebuie să fie înţeleasă, care se înţelege ea însăşi pe sine, tot mai mult, în sens extins, generalizat şi meta-simbolic (societate egal artă), ar trebui să constituie singura şi cea mai de preţ aliată a mass-mediei, ambele acţionînd în sfera decizivă a semnelor, unica sferă contemporană a posibilităţii de acţiune.

Nu ţin să diabolizez, la rîndul meu, şi asemenea ei, în oglindă, media. Dar este mai mult decît evident că reprezentanţii ei au contractat o problemă internă, intestină, cu arta, cu semnele, cu simbolurile, cu puterea simbolică, pe care o pierd şi care se deplasează tot mai mult, înregistrînd mutaţii radicale de statut, către o artă înţeleasă într-un sens tot mai extins, generalizat social.

Împotriva fantomelor trecutului, doar fantomele viitorului.


Libertatea ca artă

Dar unde ne sînt intelectualii, directorii de conştiinţă şi ziariştii care au sărit, "dezinteresat", în apărarea artei în scandalul "poneiului"? Nicăieri. Tac. În egala lor orbire, ei nu au apărat, atunci, arta, ci s-au apărat, politicianist, între ei, folosindu-se de artă doar ca de un simplu pretext. Intelectualii români gîndesc şi ei, din păcate, la fel de mediatic, în toate sensurile acestui cuvînt, ignorînd suicidar, la fel ca şi media, miza exclusiv artistică a libertăţii: miza democratică a artei.

Libertatea e (cu) artă, sau nu e deloc. Şi, atît în cazul "presei", cît şi în cazul "intelectualilor", ea nu e: deloc.

Cearta dintre "presă" şi "intelectuali" este falsă. Şi reprezentanţii mass-mediei, şi auto-reprezentanţii intelectualităţii, dat fiind că nu depăşesc nivelul estetismului şi al estetizării (simbolurilor) sociale, au, tot mai vizibil, acelaşi duşman comun, denunţă şi vînează acelaşi inamic public: arta extins eliberatoare, arta ca re-plasticizare a "datului", ca practicare instinctivă (uneori, şi instinctuală) a "ontologiei critice a nouă înşine" (Foucault), arta ca meta-simbol al plasticităţii autoconstituante a omului, "arhi-arta" spre care arta contemporană face, tot mai decisiv, prin generalizarea şi "banalizarea" gesturilor ei imediat productive şi doar indirect, vai, critice, semn..