Sodoma - Proorocii Ierusalimului, de Radu Aldulescu

În proza "nouăzecistă" ca interval al debuturilor editoriale şi postrevoluţionară sub raportul contextualizării socio-politice, jocurile par să fi fost făcute. Doi dintre cei mai reprezentativi, originali şi prolifici romancieri, Radu Aldulescu şi Dan Stanca, şi-au anexat, fiecare, câte un teritoriu epic, modelat şi impregnat până la fibră de o viziune artistică puternică. Dan Stanca, de la o carte la alta, indiferent de personajele distribuite, de conflictele în care le angrenează şi derularea mai lentă sau mai accelerată a întâmplărilor, urmăreşte consecvent o miză spirituală. Coordonatele şi convenţiile prozastice sunt ale romanului care fracturează realitatea dată şi avansează convulsiv într-un plan mai înalt, pe o spirală mistică. La antipod, cărţile lui Radu Aldulescu scanează şi explorează lumea autohtonă, societatea românească pe două mari versante ale ei: deceniile socialismului glorios, în Epoca de Aur calp a ceauşismului: şi anii deja adunaţi şi ei ai capitalismului sălbatic, post-'89. Proiectul romancierului este de a configura o nouă Comedie umană, în variantă locală, dar, la scară, cu extensia simbolică a balzacianismului. Realismul de criză, à rebours, apocaliptic şi realismul acumulativ, "orizontal", placat pe viul individual şi social: iată cele două formule, pe care Radu Aldulescu, cu o ambiţie progresivă, încearcă în Proorocii Ierusalimului să le asocieze.

E fără îndoială cartea sa cea mai curajoasă. Nu numai prin tematică (exportul de copii într-un Occident care-i primeşte, prin perverşii lui melancolici, cu braţele şi prohaburile larg deschise), ci şi prin ieşirea autorului în afara spaţiilor familiare lui. Depeizare şi "deteritorializare". Personajele ies, la propriu, dintre hotarele României, ajungând, pe o bine întreţinută filieră, la Frankfurt şi la Paris. Iar Radu Aldulescu se distanţează, fie şi parţial, de mediile şi profilurile caracteristice din romanele sale anterioare. Nu-i chiar unul şi acelaşi lucru să plasticizezi o lume închisă şi mizerabilă precum cea a socialismului târziu, cu fabricile uriaşe şi micile învârteli ale muncitorilor pentru a supravieţui; şi, pe de altă parte, să figurezi vertijul multicolor al unui Paris opulent şi decadent, "moara de zgomote hrănindu-se, zi şi noapte, cu sânge şi oase". Şi apoi, performanţa şi mai riscantă a lui Radu Aldulescu este aceea de a introduce secvenţele teribile şi sordide ale romanului, acuplările dintre pedofili şi "aurolacii mai bălăiori" scoşi la produs, ori scârbăvniciile "mămicuţei bune" a acestora din urmă, într-o ramă - şi o tensiune morală - biblică.

Cu cât realismul virează aici în naturalism, cu atât el încorporează o dimensiune apocaliptică, milenaristă, într-o stupefiantă şi atroce corespondenţă. Titlul romanului şi o serie de fragmente plasate de autor în poziţii-cheie actualizează într-un mod frapant Biblia, Ierusalimul cu "inima lui întărită", calea "lunecoasă şi întunecoasă" a proorocilor mincinoşi, "plânsul şi scrâşnirea din dinţi", Valea Plângerii, Sodoma şi Gomora, vremurile de "păcate şi amărăciune şi sminteală". Imagistica şi tonalităţile biblice, atmosfera de inimaginabil desfrâu, într-o iminenţă a pedepsei divine, apar iniţial în roman prin intermediul unui personaj beţiv şi "bisericos tare", narator necreditabil, dar el însuşi prooroc. Sunt vorbe pe care acesta le "freca în ceasurile de delir", spre amuzamentul băiatului său învăţat de mic cu viaţa, îngerul blond Ierusalim. Chiar numele puberului i-a fost dat într-o transă mistică-alcoolică, pe un fond de religiozitate paternă inflamată de băutură. Şi totuşi, acest prooroc din Gâtejeii şi Cioplenii României nu este unul mincinos. Realitatea treptat dezvăluită, lumea tot mai mult şi mai adânc descoperită îi vor adeveri propoziţiile incoerente, într-o suprapunere graduală, lentă şi terifiantă. Să citim două fragmente, unul din începutul "confuz" al romanului, celălalt din finalul lui apăsat şi rezonant: "Gazda lor bălăngănea din cap cu ochii închişi, mormăind ceva nedesluşit despre oile Domnului şi turma rătăcită de păstor, căci ţara ie plină de preacurvie, şi ţara se jeleşte din pricina jurămintelor lor... Apoi auziră mai limpede cum că câmpiile pustiei sunt uscate şi toată alergătura lor ţinteşte numai la rău şi toată vitejia lor este pentru nelegiuire... - Ăsta-i bisericos tare, sâsâia Culae cu palma la gură. Atâta că nu se poate lăsa de beutură... De sute şi mii de ori a-ncercat, da' n-a răuşit. Mereu l-a biruit Satana, Satana a fost mai vânos decât el... - Piei! pufni Nojiţă. Proorocii şi preoţii-s stricaţi! Chiar în Casa Mea le-am găsit răutatea - aşa zice Domnul. De aceea calea lor va fi lunecoasă şi întunecoasă. Vor fi împinşi şi vor cădea. Voi aduce nenorocirea peste ei. În proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii mari." (p. 61); "Â¥Unde-i Ierusalim să-i facă o injecţie, să-l pună în pat şi să-l maseze? Îl gonise. Îl plătise ca să plece, da, îl mituise. N-o să se mai întoarcă. Fiul lui iubit, singurul lui fiu... Poate că acest copil îşi va aminti de el mult după ce va înţepeni aici pe scaun, în faţa pianului... Simţi un fior prin coapse, care-i dădu pe moment putere să se ridice. Făcu trei paşi şi se prăbuşi cu faţa-n jos. Fornăia cu nasul în covor, cu obrazul într-o baltă de bale. Şi-l închipuia pe Ierusalim călărindu-l, dar nu era numai o închipuire. Era chiar moartea cea care îl călărea. Moartea cu înfăţişare de copil şi un fier înroşit intrându-i prin anus în pântece şi-n piept, în inimă şi-n creier, răsucindu-se cu un hohot de râs implacabil, lăsaţi copiii să vină la mine, lăsaţi copiii..." (p. 413).

Printr-o răsturnare blasfematorie a cuvintelor lui Isus, realul abject se suprapune perfect cu ticăloşiile acumulate, în Biblie, pentru a precipita pedeapsa, a urgenta urgia Domnului. Departe de a fi un prozator moralizator, Radu Aldulescu anulează din start un demonstrativism ce ar fi putut dăuna romanului; asigurându-i însă acestuia o substructură simbolică tare. Personajele, unele memorabile ("mămicuţa" Marta, chinuită de viciile şi impulsurile ei obscure, ori nepotul lui Toulouse-Lautrec, degeneratul marchiz pedofil Frederic), evoluează autonom, în logica lor tipologică şi în datele unor biografii care, la câteva dintre ele, se intersectează dramatic. La un capăt avem exploatarea profesionistă a unor enfants de la patrie, lăcomia emigranţilor români profitând la maximum de căderea Cortinei de Fier (Edi Ştireanu, "tăticul" şi creierul întregii afaceri, plus asociatul lui Valentin Burhuşi, o "huidumă slinoasă" şi descurcăreaţă); la celălalt, poftele unei vaste clientele, atrasă de "două ore de tandreţe şi extaz în paradisul copilăriei". La mijloc, în centrul scenei şi al dramei, sunt cei trei copii (Ierusalim, Robert şi Claudiu), ei înşişi stricaţi, corupţi până-n măduva oaselor, abuzaţi care abuzează la rândul lor de alţii, exploataţi care îşi exploatează atuurile "îngereşti".

Aventurile şi avatarurile lor nu sunt expuse direct, ci printr-un fel de filtru selector şi ordonator, al rememorării şi confesiunii bine centrate. Detaliile nu proliferează; dimpotrivă, ele sunt invocate anume de cel care cunoaşte, pe pielea lui, derularea şi sfârşitul poveştii. Revenit în ţară după unsprezece ani, Ierusalim, fostul copil, îi descrie lui Doru Elefterescu (fratele vitreg al lui Edi Ştireanu) peripeţiile prin care a trecut. Într-o reţetă compoziţională frecvent întâlnită la Radu Aldulescu, planurile alternează şi interferează. Istoria pariziană a lui Ierusalim e contrabalansată de viaţa mult mai ştearsă, în aceeaşi decadă, a lui Doru, care nu s-a putut rupe fugind în lumea largă, ci a rămas lângă o nevastă prea iubitoare, "mămica asta grăsulie" care îl tot îndeamnă la muncă şi câştig. Romanul aşa zicând românesc este static şi degajă un iz insuportabil de mucegai. Protagonistul îşi vede aspiraţiile frânte, pe când, în jurul lui, oameni mai întreprinzători fac avere şi profită de ea. În tot acest deceniu, viaţa lui, singura care i-a fost dată, bălteşte. În schimb, romanul parizian este dinamic, trepidant, spectaculos la modul cinematografic. Episoadele Sodomei contemporane sunt suculente epic, deşi pline de fiere într-o grilă morală. Unele, literalmente, năucesc. Şi aproape toate copleşesc prin senzaţia de viaţă distorsionată şi deraiată pe care o creează. Nereuşite sunt paginile în care Doru şi Viviana (una din cuceririle lui) poartă conversaţii "intelectuale" ori cele în care vocea autorului se amestecă, imprudent, printre cele ale personajelor sale, în judecarea "Revoluţiei furate". Excepţional e în schimb restul, adică ansamblul şi desfăşurătorul Proorocilor Ierusalimului.

Un roman realist-apocaliptic prin care Radu Aldulescu a reuşit să-şi depăşească propria umbră. Prin comparaţie cu ale multor prozatori autohtoni, aceasta era oricum destul de mare.