Aproape departe - Nu am voie, de Liviu Georgescu

Celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua... Mulţi poeţi foşti componenţi ai Cenaclului de Luni au avut, în ultimele două decenii, un parcurs creativ minimal, scriind puţin şi neconvingător, mai puţin şi mai neconvingător decât se aştepta de la ei. Spre deosebire de aceşti "optzecişti" loviţi de sterilitate (boală literară la fel de periculoasă ca şi grafomania), Liviu Georgescu, lunedist ce a debutat editorial abia în 2000, are începând cu această dată un traseu exploziv. Călăuza (2000), Solaris (2002), Ochiul miriapod (2003), Orologiul cu statui (2004), Piatră şi lumină (2005), plus un volum, Transatlantice (2007), aflat la graniţa dintre poezie, proză şi jurnalul de călătorie, i-au luat prin surprindere pe critici. Atât pe cei manifestaţi şi afirmaţi înainte de Revoluţie, care îşi constituiseră deja lista canonică proprie, cât şi pe comentatorii mai tineri, cărora lista cu vedete a generaţiei '80 nu le mai spune mare lucru.

Apărută la finele unei mişcări literare altădată înnoitoare, dar căzută acum, ireversibil, în alexandrinism şi referinţă la referinţă, poezia lui Liviu Georgescu este consistentă şi debordantă, tumultuoasă, saturată epic, cu o lăcomie hugoliană a prinderii tuturor mărturiilor, fărâmelor, artefactelor din istoria universală. Nu am voie, titlul cel mai nou, poate fi uşor întors împotriva autorului. Oricât spaţiu de manifestare i s-ar da acestui poet ce se consideră "reprimat", constrâns, supus interdicţiilor, el l-ar umple într-un interval scurt şi ar solicita apoi - cu aceeaşi nevoie de extindere - un altul, mai mare. Două dintre cele trei secţiuni ale volumului sunt intitulate, relevant, Scăpăm pe spirale şi În cele patru vânturi. Iar prima, Aproape departe, aduce în faţa cititorului, după un desfăşurător biografic de introducere, răsfirările imaginative prin cenuşa imperiilor dispărute. Involuţia e tot un desfăşurător, însă nu personal, autobiografic, ci de istorie pură: "Războiul de 30 de ani. Descoperirea coloniilor atrage croazierele/ pe mări şi oceane, mirodeniile aţâţă lupta imperiilor/ pentru supremaţie./ Francis Drake, piratul, face înconjurul lumii./ E înnobilat pentru jafurile lui. Comerţul cu sclavi e profitabil./ Lupte locale pentru putere, creştini împotriva creştinilor./ Filip al Spaniei, catolicul, dezlănţuie Armada peste Canal. Elisabeta,/ protestanta, îi spulberă flota./ Turcii transformă Ungaria în paşalâc şi asediază Viena./ Şi peste toate se ridică geniul lui Shakespeare să poetizeze ororile./ Bach încearcă încă o dată să ne lege de Dumnezeu.// Decapitările regale şi lupta împotriva monarhiilor./ Iluminismul aruncă năvodul raţiunii peste intuiţie şi imaginaţie./ Napoleon se războieşte cu toată Europa. Revoluţiile aduc/ nenorocire şi haos./ Revoluţia industrială mecanizează totul. Bolşevicii reuşesc marea/ înşelăciune şi un secol de teroare se dezlănţuie. Regii abdică."

Versurile sunt aici aproape expozitive şi tranzitive, fără ambiguizare simbolică, efecte de stil, sugestivităţi de atmosferă. E o anumită structură istorico-ideologică fixată de poet, firul central al unei Istorii plurale pe care el îl desfăşoară, legându-l strâns de cel al convingerilor personale. Acestea sunt nu mai puţin evidente. În timp ce istoria merge în sensul progresului, al revoluţiilor, al eliberărilor de tradiţie, religie, regalitate, aristocraţie, sub semnul unei secularizări şi al unei democratizări sans rivages, eul poetic urmează un cu totul alt curs, încercând să recupereze tocmai ceea ce este linşat, ghilotinat şi aruncat; ars şi risipit în cele patru vânturi... Molozul fumegând încă al civilizaţiilor dispărute e reintrodus, cu un teribil efort de recuperare şi re-îndreptare cultural-istorică, în schema iniţială, nefisurată. Totul se vrea ordonat "în imagini şi serii", autorul (identic, în cazul de faţă, cu subiectul cunoscător) încercând, dramatic, marea reconstituire. Castele "pe-o rână" sunt contemplate cu tristeţe, într-un bun poem reprezentativ pentru viziunea şi simbolistica lui Liviu Georgescu: "Colind străzile înguste, privesc îndelung oamenii,/ siluetele lor subţiate prin care poţi înfige o lamă/ fără să curgă sânge,/ castelele pe-o rână prinse în plase de păianjen celeste/ şi muzeele adăpostite în castele dezlipite din poveste/ şi lipite ca nişte abţibilduri pe zâmbete,/ pe flash-urile turiştilor, pe zarva paşilor pierduţi pe dalele roase,/ miros de petrosin şi analcid, de amoniac din latrinele/ miilor de vizitatori care înăbuşă intrările şi îngraşă oglinzile/ cu zigzagul lor de plastilină, printre aţipirile oamenilor de ordine,/ printre tufişurile plutind pe volute baroce şi cristalul trompetelor,/ în alcovurile violei da gamba.// Colind străzile înguste, privesc îndelung oamenii./ Mă pierd prin câmpii şi pe dealuri,/ mă afund în ceaţa erei eroice, printre steme pentru totdeauna apuse/ rupte din trupul înfrigurat de puritate./ Figuri de crai se pierd peste coamele orizontului,/ se duc şi îmi apar mai răscolitor în vis,/ în tristeţea îngroşată ca vinul vechi în ochii deschişi,/ îndelung sângerându-mi în creier." (Îndelung).

Recitind cu atenţie aceste versuri, observ un paradox. Pesimismul istoric al poetului, amărăciunea lui că totul decade (explicit: "totul s-a degradat de la epoca de aur la epoca de fier"), se asociază cu o expresie lirică, aşa zicând, jubilativă. Poezia este deprimată, prin starea dominantă a eului şi prin tonalităţile frecvent întâlnite; şi în acelaşi timp plină de vigoare expresivă, de forţă, cu reflexele intacte. Cu cât subiectul e mai dezamăgit, cu atât obiectul artistic pe care-l compune ca imagine a lumii decăzute este mai vast şi mai vital. Inclusiv atentatul de la World Trade Center va intra într-un poem caracteristic, de mare vivacitate asociativă, în registru suprarealist: "Turnurile - oglinzi absorbite// privirea sapă mlaştini de fum, roţi ruginite printre turnuri/ ochii alintaţi cu invidie, molestaţi cu lacrimi supersonice/ bătuţi cu trandafiri sălbatici sfâşiaţi cu cornul de terebentină/ în auzul remorcat de vuietul cerului/ şoapte printre cortine de sânge, trompete prin sfere abstracte// iubirea noastră se împiedică de acţiuni intranzitive/ de căderi impersonale de meteoriţi/ găseşte adăpost sub lupele cangrenate/ în toamna cu o singură zăpadă - hârtii plutind ca îngerii arşi/ şi iubirea noastră - dezlănţuire de lăcuste albe tremurând/ pe tulpinile gemene/ printre colapsuri & explozii & viziuni" (Turnuri).

Mişcarea browniană e văzută ca funestă în Istorie, fiindcă ea dezagregă valorile, fărâmiţează imperiile, "dezleagă" (cu ghilimele) umanitatea. Dar ea este reiterată, la un alt nivel, în aceste texte lungi şi forfotitoare, cu un turbion ameţitor de imagini. Ochiul miriapod, metafora plasată anterior în titlul unui volum, i s-a părut probabil reductivă autorului, de vreme ce el foloseşte acum pluralul, intensificând monstruos percepţia vizuală. Oglinzile sunt de asemenea multiplicate, creierul "nu mai focalizează, ci dispersează", "fărâme de ochi" sunt "aruncate ca zarurile printre felii sângerânde de sfere". Poetul deschide către lume, cu o imaginaţie lirică febrilă, un ochi "total": "Şi peste toate, amintirile unui singur om năvălesc proaspete,/ se insinuează în ţesătura zilelor, în carnea unui poem,/ în porii hârtiei transformate în celuloid cinematografic/ cu tirania lui de ochi total. Existenţă absolută a unui individ concret/ într-o istorie determinată. Derulare hiperlucidă,/ girofar şi barometru, inimă de carne şi suflet." (Ochi miriapozi). Rezumativ şi concluziv, Liviu Georgescu este un senzorial nesăţios cultural. Cum suntem e de fapt un autoportret: "În mintea noastră - ceară moale -/ senzaţiile îşi afundă ca nişte gâze micile picioruşe zburdând/ din loc în loc, o briză sau o furtună de culori, sunete, mirosuri, atingeri/ şi forme, un snop de impulsuri nervoase desprinse din molozul/ senzaţiilor. În alambicuri, spaţiul şi timpul, zborul şi pricina naşterii/ ordonează totul în imagini şi serii, ca nişte cărţi în rafturile/ bibliotecii.". Un singur cuvânt îmi pare că nu sună bine în acest convingător şi definitoriu fragment: "pricina".

Dar să nu fim pricinoşi. Cu Nu am voie, ultimul "optzecist" a mai dat un volum excelent de versuri, semnalizând că are totodată resurse şi pentru altele.