Septembrie in Shiraz

Dalia Sofer s-a născut în Iran, de unde, la vârsta de zece ani, s-a refugiat împreună cu familia în Statele Unite. Şi-a luat masteratul în literatură la Sarah Lawrence College, iar pentru romanul său de debut, Septembrie în Shiraz, nominalizat la Orange Prize 2008, a fost distinsă cu Whiting Writers' Award.

Dalia Sofer a petrecut câţiva ani în Yaddo, o comunitate artistică din Saratoga Springs, iar în prezent locuieşte la New York.

În perioada dificilă ce urmează revoluţiei din Iran, negustorul de bijuterii Isaac Amin este arestat şi acuzat pe nedrept de spionaj. Îngrozită de dispariţia acestuia, familia sa trebuie să reziste în această nouă lume a cruzimii şi haosului, asistând neputincioasă la prăbuşirea a tot ceea ce cunoscuse până atunci.

În vreme ce Isaac îndură teroarea închisorii, iar soţia sa îl caută cu disperare, copiii lui se confruntă cu înţelegerea noilor valori şi perspectiva unei călătorii deosebit de periculoase.

Povestea unei familii, a alegerilor şi regretelor ei, şi a unei victorii dobândite cu mare dificultate.

"Un roman de debut curajos şi plin de compasiune." (The Weekly Standard)

"O carte extraordinară." (Wall Street Journal)

"Captivant... liric şi uneori obsedant." (Washington Post)


Inelul cu safir al mamei ei lipsea de câteva zile.
"Ăsta a fost primul cadou pe care mi l-a dat tatăl tău", îi spusese mama în dimineaţa în care îi observase lipsa.

Stătea lângă masa de toaletă, căutând printre sticluţele cu parfum şi păpuşile ruseşti - cea mai mică fiind aproape de margine, gata să cadă. Îngenunchease pe podea, trecându-şi degetele peste covor. În a patra zi, când se convinsese că nu avea să mai găsească inelul, stătuse lângă masa de toaletă şi plânsese. Apoi se întorsese spre pragul uşii în care se afla Shirin.
"A fost primul cadou primit de la tatăl tău", rostise ea ca şi cum nu i-o mai spusese niciodată.

Când ceainicul din argint dispăruse de pe consola din sufragerie, la doar două zile după inel, Shirin nu-i atrăsese atenţia mamei sale. Absenţa inelului o făcuse să sufere suficient, gândea fetiţa, iar în plus, se temea că era posibil ca ea să fi fost, într-un fel, vinovată de dispariţia lucrurilor. Ştia că nu fusese ea cea care le luase, dar cum ar fi putut fi sigură de asta? Le-ar fi putut distruge în somn, sau poate că pur şi simplu nu-şi amintea să le fi luat; mintea ei se purtase ciudat în ultimul timp.
"Urăsc gândul acesta", îi spusese mama într-o dimineaţă, în timp ce-şi bea ceaiul, "dar încep să cred că Habibeh a luat inelul. Cine altcineva ar fi putut fi?" Auzind această acuzaţie, Shirin devenise chiar mai sigură că ea însăşi era vinovata. "Nu, nu poate fi Habibeh", îi răspunsese mamei. Iar apoi, neputând să ofere o altă explicaţie, continuase: "O fi căzut pe undeva, trebuie să apară." Sperase, în tot acest timp, că nu o sa iasă la iveală şi dispariţia ceainicului.

Se gândeşte la inel în timp ce priveşte coarda învârtindu-se prin aer, în sus şi în jos, fiecare capăt fiind ţinut de câte una dintre colegele ei. Sare o dată, de două ori, de trei ori, îndoindu-şi genunchii exact la timp pentru alunecarea corzii pe sub ea. A patra oară, picioarele ei refuză să mai părăsească pământul şi ea stă o secundă în plus, sărind când e deja prea târziu. Celelalte ţipă:
- Afară! Afară! Ai pierdut!

Shirin păşeşte într-o parte, simţind că vălul de pe cap o strânge prea tare, iar materialul îi fâşâie în ureche la cea mai mică mişcare. Fetiţa îşi imaginează că în vălul ei se află o mulţime de spiriduşi micuţi, care crâmpoţesc hârtie lângă urechile ei cât e ziua de lungă, doar ca s-o enerveze pe ea. Cu atât mai bine că a ieşit din joc; e prea obosită ca să mai sară atâta. Merge în partea cealaltă a terenului de joacă, lângă intrarea în şcoală, unde Jamshid, omul de serviciu, e pe jumătate adormit în lumina soarelui de la amiază. Fetiţa îl priveşte lung - un bătrân uscăţiv, înalt şi slăbănog, cu barba asimetrică. Fetiţa îşi scoate sandvişul cu pui pe care nu-l mâncase şi banana care se copsese în ghiozdanul ei de dimineaţă şi i le dă. Jamshid tresare din moţăiala de după-amiază şi întinde mâna după bunătăţi.
- Tu n-ai de gând să le mănânci?
- Nu. Ia-le tu.

Inelul dispărut luase cu el şi pofta ei de mâncare. Mai era şi ceainicul dispărut. Şi chiar tatăl ei dispărut, care lipsea deja de aproape două săptămâni.

Jamshid acceptă mâncarea fără să se împotrivească.
- Mulţumesc, îi spune. Dar o fetiţă de vârsta ta ar trebui să-şi mănânce mâncarea. Cât ai? Nouă, zece ani?
- Nouă.
- De fapt, nu eşti chiar aşa de mică. La nouă ani poţi să te şi măriţi. Nevastă-mea avea doar treisprezece ani când am luat-o.

Plimbându-se pe terenul de joacă, Shirin îşi aminteşte o replică de-a mamei sale când se plimbau toţi într-o după-amiază pe lângă o şcoală din apropiere.
- Nu e ca un mic Monte Carlo? spusese ea. Toate grupurile astea de copii inventându-şi propriile jocuri, fiecare grup având crupierii şi jucătorii lui. Iar la sfârşit poţi pleca cu câteva jetoane colorate şi frumoase, dar toată lumea ştie că nu există adevăraţi câştigători.

Tatăl ei izbucnise în râs, apoi răspunsese:
- Poate că nu există câştigători adevăraţi, dar cu siguranţă ajută să înveţi câteva trucuri.

Fetiţa îşi priveşte colegele de clasă, aceşti crupieri şi jucători prinşi în activităţile lor - învârtirea sticlei, lupta dintre foarfecă, hârtie şi piatră, zborul mingiei pe deasupra capetelor tuturor, cascada de bile din sticlă revărsate pe jos. Shirin decide că nu vrea să mai joace aceste jocuri.

Se sprijină de un zid, lăsându-se să alunece în jos, şi observă ambalajele de bomboane de la picioarele ei, purtate de vânt. Uitându-se la distanţă, vede o mare de gunoaie - alte ambalaje de bomboane, coji de portocale şi de castravete, sandvişuri pe jumătate mâncate, şi chiar coji de ou. Nu le mai observase până acum. Deasupra ei, cerul e de un albastru palid, fără nici un nor - gol - contrastând puternic cu terenul de joacă. Unde ar putea să fie inelul? Tatăl ei îi povestise despre safire, care fuseseră purtate de arhiepiscopi în Evul Mediu, despre care budiştii credeau că îl protejează de boli şi nenorociri pe cel care le poartă, şi despre care creştinii credeau că era piatra pe care fuseseră scrise cele Zece Porunci. Mama ei îl numise întotdeauna inelul ei norocos. Oare asta înseamnă că şi-a pierdut norocul?

Shirin vede o pereche de adidaşi apropiindu-se de ea şi-şi dă seama că e prietena ei Leila, pentru că pe pantoful stâng e un abţibild cu Donald Duck.
- De ce stai pe jos? o întreabă Leila, ronţăind chipsuri de cartofi.
- Sunt obosită.

Leila se aşază lângă ea şi-i întinde punga cu chipsuri.
- Şi eu, spune ea.
- Tu crezi în fantome?
- Fantome? Nu ştiu. Tata zice mereu: shahidan zendeand - martirii încă trăiesc.
- Nu, vorbesc serios. De la mine din casă dispar lucruri.
- Dispar? Poate că le-ai rătăcit.
- Da, probabil.

Îi vine atunci ideea că şi tatăl ei fusese pur şi simplu rătăcit şi că într-o bună zi avea să apară în locul său obişnuit, pe scaunul lui tapisat cu piele din sufragerie, cu cărţile şi ţigările sale, sorbind din ceaiul pe care mama ei avea să i-l servească din ceainicul de argint, purtând pe mână inelul cu safir.


În casa aşezată pe unduirile dealurilor Niavaran, luminile sunt aprinse. Farnaz stă afară, gândindu-se la numeroasele cine la care ea şi Isaac participaseră aici. Shahla şi Keyvan, sora lui Isaac şi soţul ei, erau odinioară cunoscuţi pentru petrecerile date - pentru bucătarul de la Paris pe care îl angajaseră şi pentru concertele de pian organizate uneori după cină, aducând tineri muzicieni din Viena sau Berlin sau chiar prezentând câteodată un tânăr talent din Teheran. Farnaz stă lângă poarta de fier şi apasă butonul soneriei.
- Farnaz-khanoum! exclamă menajera, descuind poarta. Ce surpriză plăcută! Intră, intră! Ne-ai speriat. Nu ştiam cine putea fi la ora asta...
- Sper că ei nu dorm, ar fi trebuit să telefonez întâi.
- Nu, prostii! Cine doarme la ora asta? Doar că, ştii, lucrurile nu mai sunt ca pe vremuri. Toată lumea este mai sperioasă. Ce mai face Amin-agha?
- Cine e, Massoumeh? strigă Shahla din uşă.
- E Farnaz-khanoum!

Când ajung în dreptul uşii, Shahla o întrebă:
- Ai venit singură, Farnaz-jan? Unde-i Isaac?
- Trebuie să stăm de vorbă.


Intră în casă, scăldată în lumină şi căldură. Keyvan, care stă în sufragerie cu obişnuita lui ceaşcă de cafea neagră, îşi ridică privirea din cartea pe care o citeşte. O muzică plăcută - Mozart - umple încăperea.
- Bah bah, ia te uită cine a venit, spune el închizând cartea.

Se ridică şi o ia de mână ca să o conducă la un scaun, cel care-i place Shahlei atât de mult, senzual şi unduitor, cu picioarele în formă de S şi tapiţeria din satin; face parte din colecţia lor de mobilă rococo. Farnaz îşi scoate eşarfa şi se aşază.
- Isaac unde e? întreabă Keyvan.
- L-au luat.

După fraza ei se lasă tăcerea. Allegro-ul lui Mozart umple spaţiul larg din jurul lor.
- Când? întreabă Shahla.
- Acum vreo două săptămâni. Am primit un telefon de la fratele tău Javad. Se pare că cineva care îl cunoaşte i-a spus.
- Dar e groaznic, oftează Shahla. De ce nu ne-ai spus mai devreme?
- N-am vrut să vă implic şi pe voi. Odată ce o persoană este prinsă, prietenii şi familia devin şi ei ţinte. N-am spus nimănui, nici măcar părinţilor voştri. Cum aş putea să le spun lui Baba Hakim şi Afshin-khanoum că fiul lor e în închisoare? Dar am ştiut că trebuie să vă avertizez pe voi mai întâi. Aţi putea fi deja în mare pericol, Keyvan-jan, din cauza legăturilor tatălui tău cu şahul.
- Da, ştiu, răspunde Keyvan. Dar nu putem pleca acum. Tata m-a rugat să-i lichidez casele şi proprietăţile înainte să ne alăturăm lui şi mamei în Elveţia.

Menajera intră cu o tavă din argint pe care o aşază pe măsuţa pentru cafea. Pe ea se află bine-cunoscutul set pentru cafea, din porţelan galben cu motivul unei grădini - moştenit de Keyvan de la străbunicul lui, pictor la curte în timpul domniei lui Naser al-Din Shah, din dinastia Qajar. Setul era un cadou din partea regelui pentru artist, la întoarcerea suveranului din Europa. Farnaz priveşte setul de ceai şi farfuria cu dulciuri de lângă el - brioşe, unse cu unt şi grăsuţe, ce păreau mai aurii în lumina moale a lămpii de pe masă - şi îşi spune: aici, pe tava asta, se află aspiraţiile ţării dar şi pierzania ei, dorinţa de a fi cosmopolită şi refuzul de a se vedea drept ceea ce a devenit - un imperiu care s-a micşorat cu fiecare secol ce a trecut, măreţia fiindu-i depăşită de cea a altor ţări. Căci de ce o menajeră pe nume Massoumeh, născută în Orumiyeh, provincie a Azerbaidjanului, prepară brioşe, cel mai cunoscut produs al patiseriei franţuzeşti?

Îşi aminteşte încoronarea şahului şi a împărătesei din urmă cu vreo cincisprezece ani, în octombrie 1967. Ea şi Isaac fuseseră invitaţi la ceremonie mulţumită lui Keyvan, al cărui tată era ministru în guvernul de-atunci. Stătuseră alături de ceilalţi oaspeţi în Sala Mare a Palatului Golestan, odinioară casa monarhilor Qajar, şi priviseră familia regală mergând pe covorul roşu, în lumina orbitoare a nenumăratelor candelabre de cristal - fraţii şi surorile şahului, tânărul său fiu, soţia sa, iar în cele din urmă însuşi monarhul. Oamenii zâmbeau şi făceau plecăciuni, pe măsură ce procesiunea trecea prin faţa lor. Farnaz, îmbrăcată în rochia ei din satin argintiu cumpărată la Paris, zâmbea, însă nu se putuse convinge să facă plecăciunea. Privise spre Isaac, care îi şoptise la ureche: "Atâta fanfaronadă! Se cred Napoleon şi Josephine! Ar trebui să le aducă cineva aminte că bazarele noastre sunt încă pline de măgari..." Se enervase pe el pentru că o făcuse să râdă într-un asemenea moment, când trebuia să se ridice la înălţimea onoarei de a fi fost invitată la un astfel de eveniment. O enervase şi faptul că el îi spulberase o iluzie, batjocorise ceea ce ea considera în adâncul sufletului încântător. Stând în sala aceea, înconjurată de strălucirea ameţitoare a sute de pietre preţioase ce decorau coroanele şi diademele, cu doar câteva sute de privilegiaţi, ea simţise o oarecare mândrie pentru ceremonia ce se desfăşura în faţa ei şi pentru faptul că îi era martoră. Era încântată că şahul nu se încoronase doar pe sine, ci şi pe soţia sa - pentru prima oară în istoria ţării când o femeie era numită moştenitoarea tronului. Cu toate acestea, era conştientă că mai târziu, când avea să vorbească cu Isaac sau cu oameni care nu participaseră la ceremonie, ea avea să critice întregul eveniment pentru excesele lui.
- Poate că ar trebui să lăsăm baltă casele şi proprietăţile şi să fugim acum, rosteşte Keyvan.

Arată palid şi slab, forma claviculei i se distinge prin puloverul din bumbac - genul de bărbat, gândeşte Farnaz, care n-ar supravieţui în închisoare.

Shahla ia ceainicul şi începe să umple ceştile.
- Nu putem să plecăm pur şi simplu, spune ea în timp ce toarnă în ceşti. Cu ce-o să ne întreţinem, cu afecţiune?

Îi întinde o ceaşcă lui Farnaz, dar îşi priveşte soţul, care se uită la ea pentru o clipă, înainte de a-şi întoarce privirea spre un tablou de pe perete, ce-l înfăţişează pe Nasir al-Din Shah, pictat de străbunicul lui în 1892.
- Şi doar tabloul ăsta e suficient motiv pentru a rămâne, rosteşte Shahla. Cum să lăsăm întreaga istorie a familiei în urmă?

Keyvan îşi freacă fruntea, odihnindu-şi apoi degetele pe venele mari, vizibile de la tâmple.
- Dar dacă mă arestează? Cum o să mă ajute în închisoare tabloul ăsta - şi toate articolele pe care le-am scris despre el într-o mulţime de reviste de artă inutile? Sau setul ăsta pentru ceai, sau candelabrul ăla, sau scaunul ăsta ridicol din secolul optsprezece - cu ce or să mă ajute toate astea?

Tonul vocii creşte, obosit şi tremurător, glasul lui nefiind obişnuit cu un asemenea ritm.
- Şşt! spune Shahla. Vrei să te audă toată strada?

Soarbe din ceai, iar apoi se serveşte cu o brioşă, pe care o duce la gură încet şi cu un calm deliberat.
- Poţi să-ţi imaginezi reacţia tatălui tău când o să-i apari la uşă, în Geneva, cu mâinile goale? Muşcă din prăjitură, ţinându-şi mâna sub ea pentru a prinde firimiturile. Mollahii ăştia n-au nici un motiv să vină după noi, spune, aducând discuţia la concluzia pe care o doreşte, aşa cum face adeseori.
- Dar după Isaac ce motiv au avut ca să vină? întreabă Farnaz.

Keyvan îşi amestecă ceaiul cu o privire absentă.
- Singurul lucru pentru care pot fi acuzat este că sunt fiul tatălui meu, spune el, privind în jos.

Shahla îşi scutură mâinile, ia o ţigară şi şi-o aprinde.
- De ce toată drama asta, profesore? Expiră în direcţia soţului ei, eliberându-şi pieptul nu numai de fum, dar şi de dispreţ. Cine ai fi fără tatăl tău? Fără bunicul şi fără străbunicul tău? Lipsit de strămoşii ăştia, ce ai fi realizat? Crezi că oamenii ţi-ar mai lua în seamă opinia despre artă dacă ai avea un alt nume de familie? Dacă am părăsi ţara asta fără să avem grijă de lucrurile noastre, câţi oameni din Geneva, Paris sau Timbuktu vor înţelege cine am fost noi odată?


- Homayoun... Gholampour... Habibi...

Un gardian strigă numele în timp ce înaintează pe hol. De la sosirea lui, Isaac n-a mai auzit atâţia oameni strigaţi în acelaşi timp. De pe salteaua sa, priveşte spre Mehdi, care, fără să-şi dezlipească privirea de pe gândacul din colţul camerei, îi spune:
- Ar fi bine să te obişnuieşti cu asta. Dacă nu-ţi auzi numele, mulţumeşte-i lui Dumnezeu. Iar dacă ţi-l auzi, spune o rugăciune.

Pe hol e agitaţie - zgomotul uşilor de metal, al paşilor, clinchetul cheilor, oftaturi, şi ţipetele necurmate ale unui bărbat: "Unde? Unde? Unde?"
- Ăsta e Gholampour, îi explică Mehdi. Ştia că sfârşitul lui e aproape. Numai despre asta a vorbit în ultimele două săptămâni.
- De unde ştia? întreabă Isaac.
- Pur şi simplu. Ţi se dezvoltă un simţ pentru lucrurile astea. Le miroşi în respiraţia anchetatorului tău. Îţi dai seama că s-a săturat de tine.

Când gândacul trecu prin dreptul picioarelor goale ale lui Ramin, băiatul se ridică, îl urmăreşte şi îl apucă dintr-o singură mişcare.
- Să-l mâncăm acum sau să-i dăm drumul? întrebă el.
- Mai bine îl păstrăm pentru mai târziu, mormăie Mehdi. S-ar putea să fie cea mai bună masă pe care o căpătăm pe ziua de azi.

Gândul la carnea tare a insectei frecându-se de pielea băiatului îl îngreţoşează pe Isaac. Se culcă la loc pe saltea, spunându-şi că atâta vreme cât mai e în viaţă trebuie să-şi găsească o preocupare - poate că le-ar fi putut cere gardienilor nişte cărţi, chiar Coranul. Cu gândacul în mână, Ramin se apropie. Isaac vede o pereche de antene maro fremătând în pumnul băiatului.
- Ia chestia aia de lângă mine! urlă el cu o voce mai mânioasă decât intenţionase.

Băiatul se îndepărtează şi-şi deschide pumnul. Gândacul se prăvăleşte pe covor şi fuge în ascunzătoare.
- Îmi pare rău, spune Ramin. Mă jucam doar.

Se aşază pe salteaua lui, îşi strânge un genunchi la piept şi începe să-şi cureţe cu mâna spaţiile dintre degetele de la picioare. Isaac vrea să ţipe din nou la el din cauza gesturilor lui respingătoare, însă îşi dă seama că nu e tatăl băiatului şi că nu are nici o autoritate asupra lui. Aici sunt egali, amândoi primind ordine de la cei care îi ţin prizonieri. Câteva momente mai târziu, Ramin începe să cânte, o melodie de dragoste pe care o cânta şi Farnaz uneori, în timp ce făcea duş sau spăla vasele. Vocea băiatului, joasă şi clară, îl surprinde pe Isaac. Nu crezuse că era posibil ca un sunet atât de minunat să iasă dintr-un puşti ca el. Închide ochii şi ascultă. Dacă e ca zilele lui să se sfârşească aici, vocea băiatului ar fi cel din urmă sunet pe care ar vrea să-l audă.

Se aud clinchete de metal afară. Uşa se deschide.
- Taci din gură, băiete! zbiară un gardian. Cântatul e interzis! Iar apoi, uitându-se la Isaac, spune: Frate Amin, urmează-mă.

Isaac reuşeşte cu greu să se ridice în picioare. Îşi despătureşte şoseta şi şi-o pune.
- Frate, spune gardianul, nu-i nevoie de atâtea formalităţi. Lasă pantofii şi şosetele şi vino cu mine.

Isaac e acum în picioare, cu un picior rece sprijinit de podea.
- Nu-ţi face griji, mormăie Mehdi. Pare ceva de rutină.

Când a ieşit din celulă, îl aude pe Mehdi continuând:
- Domnul fie cu tine.

Ajuns în camera în care fusese interogat în prima zi, cu vreo trei săptămâni în urmă, Isaac vede în spatele mesei un bărbat mascat. Când se apropie îşi dă seama că e Mohsen, pentru că-i lipseşte arătătorul drept.
- Ţi-e cunoscut Mossadul? rosteşte Mohsen înainte ca Isaac să apuce să se aşeze pe scaun.

Nu mai purtaseră o dată conversaţia asta? Isaac hotărî să fie ferm:
- Nu, Frate.
- Nu? Data trecută mi-ai spus că da.
- Probabil că am spus că am auzit de el.
- Mă contrazici?
- Nu, Frate. Voiam doar să clarific. Poate că e doar o neînţelegere...

Mohsen aruncă dosarul pe masă şi se ridică în picioare.
- Neînţelegerea, Frate dragă, e că tu pari să crezi că ăsta e un joc.
- Nu...
- Explică atunci legătura cu Israelul!
- Cum am spus, am rude acolo, Frate. Am mers acolo în vizită.
- Ascultă-mă pe mine, spune Mohsen. Shisheye omreto nashkoun - nu sparge paharul propriei vieţi. Recunoaşte să eşti un spion sionist (mişcarea sionistă a apărut la sfârşitul secolului XIX şi dorea crearea unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei - n.trad)!

Imaginea cărnii distruse de pe picioarele lui Mehdi străfulgeră prin mintea lui Isaac. Să fie ăsta începutul unor lucruri teribile?
- O să te zdrobim, nu mă crezi? Ai pierdut, aşa că mai bine recunoşti.
- Dar, Frate, n-am nici o legătură cu vreo organizaţie politică. Cum să recunosc ceva ce n-am făcut?
- Ai martori care să spună că nu eşti spion?

O logică dementă, dar Isaac nu o contestă. Dacă i-ar întoarce întrebarea anchetatorului său, întrebându-l dacă el are un martor care să spună că e spion, ar înrăutăţi situaţia. Pe de altă parte, dacă ar spune că mulţi oameni pot confirma că nu are nici o afiliere politică, i-ar pune pe alţii în pericol.
- Frate, spune el, sunt un om simplu. Nu mă interesează decât munca şi familia mea.
- Simplu? râde Mohsen. Presupun că e simplu să ţii minte toate conturile tale bancare. Ei bine, eu unul le-am urmărit cu greu. Transferuri de la o bancă la alta, retrageri... E nevoie de o minte destul de sofisticată ca să facă toate tranzacţiile astea.
- Sofisticată în afaceri, da. Însă...
- Ascultă-mă! strigă Mohsen. O să scoatem declaraţia de la tine, ştii asta. Recunoaşte acum şi termină odată!

Se apleacă peste masă, faţa-i mascată ajungând la doar câţiva centimetri de-a lui Isaac. Irisul ochiului stâng e de un maro mai deschis decât cel drept, iar albul ochilor e de fapt un gălbui bolnăvicios.
- Ştim totul despre tine. Ştim şi câţi castraveţi mănânci, şopteşte el. Informaţiile ne vin de peste tot.

Isaac se întreabă dacă există într-adevăr un informator. Un vecin? Un angajat? Brusc, se gândeşte că fratele lui, Javad, ar putea să fie şi el arestat; cu gura lui mare, Javad ar fi scăpat cu siguranţă vreo informaţie incriminatoare. Cumnatul lui, Keyvan, poate fi şi el deja în închisoare, din cauza legăturilor tatălui său. Înconjurat de confortul vieţii de zi cu zi, Keyvan e un om bun. Dar nu are puterea necesară să reziste durerii. Fără îndoială, ar spune orice ar fi necesar ca să fie scutit de suferinţă. Şi Farnaz? Dacă soţia lui se află deja în închisoarea pentru femei, oare a cedat interogatoriilor? Gândul vinovăţiei îl copleşeşte. Considerase întotdeauna că cel mai important test al iubirii era puterea de a muri pentru celălalt. Se întreabă dacă ar muri pentru ea. Da, crede că ar face-o. Şi-atunci, oare se îndoieşte că şi ea ar face la fel pentru el?
- Deci? îl presează Mohsen.
- Frate, îţi jur...
- Păcat c-a trebuit să se ajungă la asta, rosteşte Mohsen. Scoate din buzunarul de la cămaşă un pachet de ţigări, strecoară una în gaura măştii din dreptul buzelor şi aruncă pachetul pe masă. Serveşte-te, îi spune lui Isaac în timp ce flacăra brichetei lui galbene aprinde ţigara. S-ar putea să stăm aici mult timp.

Isaac scoate o ţigară din pachet. O duce la gură, aşteaptă câteva secunde ca Mohsen să-i dea un foc. Văzând că acesta nu-i e oferit, îşi scoate ţigara din gură şi o pune pe masă. Se simte ridicol.
- Ce s-a întâmplat? expiră Mohsen.
- Îmi... îmi trebuie un foc.
- Atunci, Frate, cere-l!

Se îndreaptă spre Isaac cu ţigara în gură şi continuă:
- Acelaşi lucru îl vreau şi eu de la tine. Când îţi cer ceva, mi-ar plăcea să-l obţin fără prea mare dificultate.

Isaac dă din cap şi-şi duce din nou ţigara la gură. Acesta e un fel de joc? Are un sentiment de nelinişte dar îl ignoră. Mohsen se apleacă spre el, cu faţa-i mascată din ce în ce mai aproape, oprindu-se doar când vârful portocaliu al ţigării sale întâlneşte obrazul lui Isaac. Isaac scoate un ţipăt. Ţigara neaprinsă îi cade dintre buze pe podea.

Mohsen se trage înapoi şi expiră, învăluindu-l pe Isaac într-un nor gros de fum care îi arde obrazul, ca şi cum o gaură fusese săpată în el.
- Vezi ce mă forţezi să fac, Frate? spune Mohsen. Recunoaşte, bi pedar-o-madar - nemernicule, recunoaşte că eşti spion!

Apucă mâna lui Isaac şi o întoarce cu palma în sus, arzând-o cu ţigara, pe care o apasă cu hotărârea unui copil care striveşte o insectă.
- Eşti un nimic! Mă auzi?

Se opreşte, îşi aprinde o altă ţigară, rupe cămaşa lui Isaac şi-i apasă ţigara pe piept. Isaac încearcă să respire, însă tot corpul i se contractă de durere.

O lovitură în stomac îl aruncă la podea. Pe ochiul drept aterizează un jet de salivă, însă Isaac nu are puterea să se şteargă. Saliva se scurge încet de-a lungul feţei lui, pe coama nasului şi peste ochiul stâng, prelingându-se pe duşumeaua din beton.
- În închisoarea asta, Frate Amin, suntem obişnuiţi să obţinem ce vrem. Rezistenţa ta e inutilă.