Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

O istorie culturală a insomniei


Eluned Summers-Bremner, traducere de Laura Savu

01.10.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eluned Summers-Bremner
O istorie culturală a insomniei
Traducere din limba engleză de Laura Savu
Editura ART, 2008


*****

Fragment
Obiceiurile de somn variază în funcţie de cultura fiecărei ţări, desigur, în ciuda tendinţelor de omogenizare atribuite globalizării. Obiceiul mediteranean al siestei după masa de prânz e o reacţie la scăderea nivelui de energie din corp în primele ore ale după-amiezii, scădere cauzată de ritmurile noastre circadiene. Şi în Japonia şi China există obiceiul somnului de după-amiază. Cultura chineză a devenit, potrivit unui comentator, mai tolerantă, iar nu mai intolerantă la somnul de după-amiază datorită modernizării (sau occidentalizării), susţinătorii acestui obicei considerându-l drept "o continuare a activităţilor din timpul zilei". În Japonia, somnul din timpul zilei, ori inemuri - literal, "a fi prezent şi adormit" - este foarte mult practicat. [1] Elevii japonezi sunt deseori încurajaţi să scurteze somnul din timpul nopţii în favoarea somnului din timpul orelor de clasă.

Totuşi, semnificaţia sloganului yonto goraku sau "patru [ore de somn] trec, cinci pică" ţine de context. Elevii japonezi sunt obişnuiţi să-şi asume responsabilitatea pentru timpul lor de somn de la o vârstă mai fragedă decât în cazul studenţilor europeni şi americani, în funcţie de cât de mult trebuie să studieze pentru a intra la un liceu bun, iar, apoi, la o universitate de renume. Deoarece studenţii ambiţioşi se înscriu şi la alte cursuri (juku), cursurile obişnuite li se par, deseori, plictisitoare, oferindu-le ocazii bune de recuperare a somnului pierdut. "Cuvântul ganbaru (a răzbi, a da cât de mult poţi)" se referă la "noţiunea subiectivă de timp", pe care studenţii pot alege sau nu să o trateze cu seriozitate. [2] Condiţiile liniştite din timpul nopţii răspund nevoii de a memora o cantitate mare din materia necesară pentru trecerea la următorul nivel de studiu, dar ganbaru rămâne, totuşi, un concept îngrijorător prin ambiguitatea sa, din moment ce principala sa cerinţă este de a-ţi depăşi propriile limite.

Există dovezi că somnul scurt de după-amiază contribuie într-adevăr la îmbunătăţirea calităţii muncii, atâta vreme cât el nu durează mai mult de 40 de minute, pentru a nu periclita somnul nocturn. Totuşi, susţinătorii somnului "fortifiant" trec, deseori, cu vederea că un astfel de obicei face parte din "deprivatizarea" somnului. Puţini dintre noi ne-am dori ca managerii noştri să ne măsoare timpul de somn aşa cum ei măsoară, din ce în ce mai mult, timpul de lucru, iar aceasta s-ar putea întâmpla dacă mai multe companii le-ar oferi angajaţilor saci de dormit sau camere de odihnă, aşa cum unele o fac deja. [3] Pe măsură ce presiunile la locul de muncă devin din ce în ce mai previzibile în climatul de interdependenţă creat de globalizare, obligaţia de a satisface o normă de somn este ultimul lucru de care au nevoie lucrătorii!

Unele profesii, precum cele ale poliţiştilor şi detectivilor, au afinităţi cu insomnia care trec dincolo de faptul că aceştia sunt chemaţi să muncească la orice oră. După cum demonstrează popularitatea genului de film noir şi a romanului poliţist, suntem atraşi de ideea că cei mai buni în prinderea criminalilor sunt cei care ar putea ei înşişi să încalce legea şi care se pot identifica, astfel, cu cei care o fac cu adevărat. În remake-ul lui Christopher Nolan al filmului american Insomnia (2002), realizat de Erik Skjoldbjaerg în 1997, un poliţist trecut de prima tinereţe şi jucat de Al Pacino investighează omorul unei tinere în oraşul Nightmute din Alaska, sub strălucirea neliniştitoarea a soarelui de la miezul nopţii. În timpul unei scene de urmărire care are loc pe la începutul filmului, detectivul Will Dormer îşi împuşcă din greşeală şi îşi ucide partenerul, Hap, dând astfel startul unei coborâri spiralate în nesomn, nesiguranţă de sine şi confruntări din ce în ce mai neortodoxe cu criminalul suspectat, un scriitor de romane poliţiste (Walter Finch), jucat de Robin Williams. Înaintea cursei de urmărire, Hap îl informează pe Will că un caz ce implică moartea unei tinere - închis cu ani în urmă după o condamnare reuşită - urmează să fie redeschis. E vorba de un caz în care Will, frustrat de faptul că un infractor scăpase din nou de justiţie, a plantat dovezi false împotriva acuzatului, ducând la condamnarea acestuia.

Finch îşi dă seama imediat de vina dublă a lui Will, care îi alimentează şi îi întreţine insomnia. În una din scene, Finch - care îşi recunoaşte, mai mult sau mai puţin, vina în chestiunea tinerei omorâte, deşi nu consideră că acţiunile sale sunt criminale - se compară cu Will, care, ca şi el, nu poate să doarmă. Finch pretinde că l-a văzut pe Will împuşcându-şi partenerul şi, mai grav, încercând să ascundă urmele, şi susţine că împreună sunt "parteneri în asta" - "asta" însemnând probabil crima, dar, implicit, şi sentimentul lor de vină, insomnia marcată de anxietate şi, nu în ultimul rând, senzaţia de realitate artificială la care dă naştere insomnia. Acţiunea filmului gravitează în jurul deteriorării psihice din ce în ce mai evidente a lui Will care, datorită ameninţărilor lui Finch şi propriei stări paranoice create de insomnie, ajunge să colaboreze cu criminalul, rătăcind probe şi plasându-se chiar la locul crimei.

În Spaţiul literar [4] ?The Space of Literature? (1995), criticul şi romancierul francez Maurice Blanchot gândeşte în termeni asemănători când susţine că insomniacii "întotdeauna par mai mult sau mai puţin vinovaţi", deoarece "ei fac ca noaptea să fie prezentă", în timp ce alţi muritori se lasă cu inocenţă în voia nopţii, pentru ca aceasta să-i ajute, în mod invizibil, să facă faţă exigenţelor vieţii zilnice. [5] Două tipuri de activităţi dependente - cea a nopţii fiind subordonată zilei, iar cea a cetăţenilor depinzând de somn şi de noapte - sunt scoase, astfel, la iveală prin insomnie, ea însăşi oarecum lipsită de autonomie. Faptul că există persoane care nu pot dormi în timpul şi spaţiul alocat acestui fenomen necesar şi "natural" ridică din nou întrebarea ce este natura, inclusiv natura umană, de vreme ce în starea lor de veghe insomniacii întruchipează atât vulnerabilitatea generală a culturii - sau umanitatea acesteia -, cât şi nevoia ei primitivă, de necontrolat.

Dormer, numele de familie al lui Will, sugerează că somnul îl ocoleşte şi că el înţelege limitele profesiei sale, ca atunci când susţine că "un poliţist bun nu poate dormi deoarece îi lipseşte o piesă din puzzle, iar unul prost nu poate să se cufunde în somn deoarece nu-l lasă conştiinţa". Oraşul Nightmute sugerează alte două absenţe: cea a întunericului vara în nordul extrem al Globului, şi cea a vorbirii, căci nici ucigaşul, nici Will nu-şi mărturisesc altora vina probabilă. Deoarece este mereu zi, îngreunând până şi somnul inocent, Will amână decizia unei confesiuni, în speranţa că în fiecare "noapte" somnul ar putea, totuşi, să vină şi să-i ofere o perspectivă nouă, însă teroarea care îl cuprinde treptat şi acţiunile sale nesăbuite îl îndepărtează şi mai mult de acesta. Lumina zilei amplifică şi ea paranoia lui Will, care se teme că în astfel de condiţii există o şansă mai mare ca acţiunile sale să fie urmărite şi observate.

Prin contrast, romanul Insomnia (2004) al lui Stephen King le oferă eroului Ralph Roberts şi însoţitorului său Lois Chasse şansa de a se ridica deasupra statutului lor de cetăţeni obişnuiţi şi de a participa la o bătălie epică nu doar pentru binele propriu şi al oraşului lor, ci şi pentru viitorul umanităţii. Romanul se bazează pe legătura dintre lipsa somnului şi melancolie sau suferinţă, asociere care, după cum s-a văzut, operează cel puţin din vremuri medievale. Începutul romanului conţine un flashback în care Ralph, un pensionar de 70 de ani, îşi aminteşte ultimele patru luni de chinuri suferite de soţia sa înainte de a muri de cancer. În tot acest timp, el fusese şocat de comportamentul ciudat şi violent al prietenului său, Ed Deepneau, dar, sub presiunea evenimentului dureros, uitase de incident.

În iulie, luna de cuptor când s-a stins Carolyn, Ralph începe să observe "ceva care începuse să ticăie în pereţii dormitorului lor - şi în interiorul ei - noaptea târziu". [6] Deşi mai târziu el identifică acest ticăit cu efectul fantasmatic al cancerului soţiei sale asupra sa şi a casei lor, funcţia sa de ceas al morţii se intensifică odată ce Ralph e cuprins de insomnia care îl face să se trezească cu un sfert de oră tot mai devreme în fiecare zi, până când nu mai doarme deloc. Ca şi în cazul lui Will Dormer, insomnia lui Ralph îl face să se întrebe, iniţial, dacă evenimentele ciudate care au început să se petreacă în oraşul Derry, evenimente similare incidentului din vara precedentă, sunt reale sau produsul imaginaţiei sale excesive. Reise că Lois, vecina lui Ralph, rămasă şi ea văduvă în împrejurări similare, suferă de acelaşi tip de insomnie şi că, asemenea lui Ralph, a păstrat tăcerea asupra stării sale. Dimensiunile epice ale naraţiunii se conturează odată cu descoperirea că Ed a început să-şi bată nevasta şi că s-a alăturat altor locuitori ai oraşului pentru a se opune vizitei unei purtătoare de cuvânt feministe pentru dreptul femeii la avort. Ralph şi Lois încep să aibă viziuni cu "aureolele" din jurul oamenilor, care le sugerează destinele şi stările psihice, şi vin în contact cu fiinţe extraterestre implicate în dinamica luptei binelui contra răului, pe care o duc locuitorii oraşului.

Ca şi filmul Insomnia, romanul exploatează o serie de graniţe esenţiale pentru sănătatea personală şi ordinea civică, dar, totodată, le forţează şi trece dincolo de ele pentru a explora probleme etice care dovedesc necesitatea acestor frontiere, precum şi imposibilitatea de a le defini cu exactitate. Atât Ralph, cât şi Lois, bătrâni şi îndoliaţi, sunt aproape de moarte, în timp ce taberele din oraş, cea antiavort şi cea feministă, sunt preocupate de întrebarea când începe viaţa umană şi ce anume o defineşte. Ciudat, atât Ralph, cât şi Lois par a întineri după o perioadă în care ei prezintă simptomele diurne obişnuite ale insomniei şi în timp ce sunt treptat instruiţi cu privire la rolul lor intervenţionist pe care urmează să-l joace. Crezând iniţial că insomnia l-a făcut vulnerabil la atenţiile extratereştrilor, Ralph îşi dă seama că muritorii nu au nici un fel de control asupra insomniei. Neputinţa de a dormi e descrisă de două din fiinţele extraterestre (numite Clotho şi Lachesis, două din ursitoarele din mitologia greacă antică responsabile cu răsucirea şi măsurarea firului vieţii) ca produsul adaptării în aureolele terestre, care "modifică modul în care oamenii visează şi... percep lumea ce se trezeşte", o activitate "ameninţată constant de pericolul nebuniei".

Una din întrebările ridicate spre sfârşitul romanului este dacă evenimentele narate s-au întâmplat cu adevărat sau dacă ele au fost produsul imaginaţiei îndurerate şi insomniace a lui Ralph. Obiceiurile de somn ale fiinţelor umane se schimbă în cursul unei vieţi în funcţie de timpul petrecut în REM ?rapid-eye-movement? - somnul în care visăm cele mai memorabile, misterioase lucruri, menţinând un puls şi un nivel de tensiune ca în starea de trezie -, dar frecvenţa lor scade pe măsură ce îmbătrânim. [7] Faza REM a somnului e considerată una în care amintirile sunt consolidate. Faptul că Ralph nu mai ajunge la această fază din cauze naturale, datorită vârstei înaintate, dar şi supranaturale, datorită intervenţiei extratereştrilor, explică de ce el îşi pierde capul, la propriu şi la figurat, uitând efortul individual de revizuire istorică pe care inconştientul şi corpul îl fac în timp ce dormim.

Romanul lui Gabriel García Márquez Un veac de singurătate [8] (1967) urmăreşte un anumit fir din istoria colonială care a condus la globalizarea timpului real de veghe continuă, şi, totodată, trasează, prin forma sa literară, viitorul posibil al acelui sistem ca un tot unitar. Insomnia e menţionată în mod repetat şi semnificativ încă de la începutul naraţiunii, mai precis în descrierea unei boli contractate de locuitorii satului Macondo, o veche plantaţie de banane datând din vremea sclaviei. "[C]eea ce era mai de temut la această boală a somnului" [9], cum i se explică lui José Arcadio Buendía, unul din protagonişti,

"nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimţea nici o oboseală, ci evoluţia ei inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei... pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de veghe, începeau să i se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la cufundarea într-un fel de idioţie fără trecut." [10]

Din acest punct de vedere, boala insomniei figurează ca o pierdere a memoriei cauzată de colonizare şi resimţită de culturile indigene. Somnul care trece repede exemplifică uşurinţa cu care fiecare cultură îşi acceptă locul şi rostul în lume. Descoperirea Americii de Sud de către europeni - ca urmare a călătoriei lui Columb în Lumea Nouă (1492) sau a exploatării zonei bananiere a Columbiei de către americani - a condus la teribilul paradox nu tocmai diferit de cel în care insomnia recunoaşte valoarea somnului. [11] Sistemul colonial recreează lumea pe care o descoperă, imaginând-o ca un spaţiu arcadian şi minunat, deschizând o nouă perspectivă asupra relaţiei dintre oameni şi pământ chiar în momentul destrămării acesteia.

Un veac de singurătate ne oferă o viziune despre lume aşa cum ar arăta ea dacă noi nu am dormi deloc, lucru imposibil şi halucinant, iar această tulburare imposibilă este tocmai ceea ce American United Fruit Company a produs: "Investiţia străină... creează condiţii de dezvoltare, ducând la creşteri ale salariilor locale şi oferind o impresie înşelătoare de progres şi modernizare", fără a-i păsa însă de viitorul pământului şi al oamenilor săi. Pretinzând că elimină întunericul şi aduce numai oportunităţi, declinul naraţiunii progresive, ca urmare a spargerii grevei şi crimelor din timpul masacrului din Ciénaga, în 1928, a generat şi el pierderea memoriei, prin faptul că muncitorii columbieni au fost nevoiţi să conteste adevărul evenimentului. O lume care nu doarme niciodată - care promite reînnoire fără cost - nu are de ce să fie responsabilă pentru acţiunile sale, dar García Márquez nu le oferă cititorilor o explicaţie atât de simplistă. În timp ce interesele industriale fac din Macondo un tărâm al magiei şi tragediei eterne, ai cărui locuitori nu reuşesc să dezlege semnele ce prevestesc sfârşitul catastrofal, cititorul observă fenomenele repetate la care locuitorii sunt orbi şi simte iminenţa dezastrului de-a lungul întregii naraţiuni. [12]

Procesul prin care capitalismul transformă profund "elementele fundamentale ale universului viu" a fost descris de Karl Polanyi ca unul "dislocator", în sensul că fiinţele umane sunt lipsite de "învelişul protector" cu ajutorul căruia să poată supravieţui condiţiilor aspre, noilor oportunităţi promise. [13] Această percepţie poate fi comparată cu cea a insomniacului, pentru care patul unde forţele sunt refăcute devine un chin şi toate cunoştinţele acumulate se repetă cu o intensitate nouă, ea neavând forţa de a ne readuce la o stare de inconştienţă pe care o luăm de bună. Uitarea nu există într-un paradis pierdut. Locuitorii satului Macondo nu se trezesc niciodată la realitatea schimbărilor din lumea lor, însă cititorul familiarizat cu modernitatea nu are de ales, drept pentru care, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul naraţiunii, perspectiva duală în care, pe de o parte, rămânem vigilenţi, iar, pe de alta, racordaţi la visele personajelor, devine una singură şi o ultimă dovadă a prezenţei lor ca martori. Astfel, împreună cu Aureliano Babilonia, reuşim, în final, să descifrăm manuscrisele strămoşului său ţigan Melquíades şi aflăm că viaţa lui Aureliano nu este doar a lui, ci şi a universului imaginar din care el face parte:

"Macondo era acum un vârtej îngrozitor de praf şi dărâmături vânturate de furia acestui uragan biblic, când Aureliano sări unsprezece pagini... şi începu să descifreze clipa pe care tocmai o trăia, descifrând-o pe măsură ce o trăia, prorocindu-se pe sine însuşi că descifrează ultima pagină a manuscrisului, de parcă s-ar fi privit într-o oglindă de cuvinte. Atunci mai sări câteva rânduri pentru a depăşi profeţiile şi pentru a căuta să cunoască data şi împrejurările morţii sale. Dar înainte de-a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau mirajelor) va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ." [14]

Şi cum rămâne cu oamenii secolului XXI care trăiesc într-o lume a libertăţilor fictive? Nouă ni se pare că locuitorii satului Macondo se obstinează a rămâne orbi la preţul pe care îl presupune uitarea istoriei, dar aceasta deoarece puterea noastră de înţelegere, cel puţin la debutul romanului, o depăşeşte pe a lor. Şi totuşi, timpul real global este şi el o boală în sine, numele său subordonând realitatea în mod fals momentului care trece repede. El pare a fi "eficient, suficient şi lipsit de caracter istoric", deşi nu este, desigur, nici unul din aceste lucruri: "În interiorul ecranelor activităţii financiare globale, determinismul tehnologic şi determinismul pieţei se influenţează reciproc". Tehnologiile ne sunt frecvent descrise ca neutre, ca pretându-se în mod egal la diverse funcţii. [15] Dar imaginile şi informaţiile prin intermediul cărora interacţionăm cu ele maschează condiţiile de producţie - şi rezultatele lor - tot aşa cum şi boala insomniei ascunde realitatea de locuitorii satului Macondo. Faptul că am creat un prezent din care conştiinţa istorică a dispărut în mare parte nu este luat în considerare. E ca şi cum fiecare nouă zi le aduce oamenilor, ca şi celor din Macondo, posibilităţi infinite.

Lumea interconectată nu ne poate ajuta să controlăm gradul de contingenţă şi dependenţă, adevăratul preţ al interconectării, aceste realităţi fiind tocmai ceea ce ea, lumea, îşi imaginează că exclude. Răspunzând acestei lumi, insomnia nu constituie, totuşi, doar o imitaţie de coşmar a unui instantaneu idealizat - prea multe gânduri care ne copleşesc în acelaşi timp, mult prea repede! -, ci şi o formă de conştiinţă istorică datorită misterului cu care ne confruntă - când va veni somnul? N-avem cum să ştim sau, oricum, nu cu exactitate - şi, prin urmare, nu putem continua să venerăm "momentul prezent". Insomnia ne arată că, deşi putem cerceta cu atenţie lumea în repetate rânduri, nu putem să nu ne includem şi pe noi în acest demers analitic, tot aşa cum nu putem fi treji şi să dormim în acelaşi timp. Cufundarea în somn dovedeşte limita imaginaţiei umane, din punct de vedere material, istoric şi reprezentaţional. În timpul somnului, noi coborâm din sfera istorică în arhiva inconştientului, unde "analizăm" ce mai rămâne din lunga negociere dintre adaptare şi apartenenţă la lumea ai cărei moştenitori suntem.

Şi deşi plictiseala ce însoţeşte insomnia ar putea fi alungată prin distracţiile obişnuite, opacitatea stărilor de veghe şi de somn pot constitui un remediu la banalitatea contemporană. Pentru cei care suferă de insomnie, e de-a dreptul minunat să se trezească învioraţi. Faptul că cei care studiază fenomenul nu-şi pot folosi cunoştinţele pentru a-şi provoca somnul arată că, în fiecare zi, există cel puţin un lucru pe care nu-l putem controla pe deplin, de unde şi capacitatea somnului de a ne revigora şi reface. În vreme ce putem învăţa despre trecut, inclusiv despre trecutul propriu, nu putem, asemenea lui Aureliano, să ne conectăm la prezent sau să înţelegem pe deplin legătura noastră cu lumea, fără a dispărea. Ce norocoşi suntem, aşadar că, în ciuda voinţei noastre, fiecare noapte aduce cu sine nu doar sfârşitul iluziei că timpul ar fi sub controlul nostru, ci şi o şansă nouă de a ne antrena pentru uitare.

Note:
[1] Moore-Ede, The Twenty Four Hour Society, p. 27; Brigitte Steger, "Sleeping through Class to Success: Japanese Notions of Time and Diligence" în Time and Society, XV/2-3, 2006, pp. 197-214; Li Yi, "Discourse of Mid-Day Napping: A Political Windsock in Contemporary China" în Brigitte Steger şi Lodewijk Brunt (coord.), Night-Time and Sleep in Asia and the West: Exploring the Dark Side of Life, Londra, 2003, pp. 45, 197. Nici China nu e scutită de contradicţii istorice în ceea ce priveşte atitudinea faţă de somnul de zi, taoismul privindu-l ca un exemplu salutar de obedienţă, în timp ce confucienii îl consideră o abatere de la efortul moral şi fizic. China comunistă a moştenit, totuşi, o cultură a somnului de zi care a fost, în anii 1970, văzută de occidentali ca un semn de indolenţă socialistă. Li Yi, "Discourse of Mid-Day Napping", pp. 46-47.
[2] Steger, "Sleeping through Class to Success", pp. 197, 204-206, 208-209.
[3] Gander, Sleep in the 24-Hour Society, p. 140; Camille W. Anthony şi William A. Anthony, The Art of Napping at Work, Londra, 2001; Vern Baxter şi Steve Kroll-Smith, "Normalizing the Workplace Nap: Blurring the Boundaries between Public and Private Time" în Current Sociology, LIII/1, 2005, pp. 33-55, apud Simon J. Williams, "The Social Etiquette of Sleep: Some Sociological Reflections and Observations" în Sociology, XLI/2, pp. 320-321.
[4] Maurice Blanchot, Spaţiul literar, traducere de Irina Mavrodin, Editura Minerva, Bucureşti, 2007.
[5] Maurice Blanchot, The Space of Literature [Spaţiul literar] [1955], traducere de Ann Smock, Lincoln, NE, şi Londra, 1982, p. 265.
[6] Stephen King, Insomnia [1994], Londra, 1995, p. 23. Fără o indicaţie contrară, citatele se referă la această ediţie.
[7] William Dement şi Christopher Vaughan, The Promise of Sleep, New York, 1999.
[8] Marquez, Un veac de singurătate, traducere din limba spaniolă de Mihnea Gheorghiu, Editura Rao, Bucureşti, 1995
[9] Ibidem, p. 45.
[10] Stephen Minta, Gabriel García Márquez: Writer of Colombia, Londra, 1987, p. 144; Gabriel García Márquez, One Hundred Years of Solitude [Un veac de singurătate] [1967], traducere de Gregory Rabassa, Londra, 1972, p. 45. Fără o indicaţie contrară, citatele se referă la această ediţie.
[11] Elizabeth A. Spiller, "«Searching for the Route of Inventions»: Retracing the Renaissance Discovery Narrative in Gabriel García Márquez" în Harold Bloom (coord.), Gabriel García Márquez\'s One Hundred Years of Solitude, Philadelphia, 2003, p. 57; Minta, Gabriel García Márquez, pp. 163-164, 179.
[12] Minta, Gabriel García Márquez, pp. 164, 168-172; Edwin Williamson, "Magical Realism and the Theme of Incest in «One Hundred Years of Solitude»" în Bernard McGuirk şi Richard Cardwell (coord.), Gabriel García Márquez: New Readings, Cambridge, 1987, p. 61.
[13] Karl Polanyi, The Great Transformation: The Political and Economic Origins of Our Time [1944], Boston, MA, 1957, p. 73, apud RETORT, Afflicted Powers, p. 194.
[14] Marquez, op. cit., p. 364.
[15] Hope, "Global Capitalism", p. 298; Ludwig Siegele, "How About Now? A Survey of the Real Time Economy" în Economist (2-8 februarie 2002), pp. 3-5, apud Hope, "Global Capitalism", p. 287; Gleick, Faster, pp. 66-68.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer