Năluciri / O singură fotografie / Ultima aventură / Zăpezile albastre

Maarten Klein, un olandez trecut de şaptezeci de ani, emigrat după al Doilea Război Mondial în America împreună cu soţia sa, trăieşte în lumea sigură a rutinei zilnice. Primele "năluciri" - semne ale îndepărtării de sine - îl iau prin surprindere: Maarten are senzaţia că se pierde, nu mai deosebeşte prezentul de trecut, îşi confundă soţia cu propria mamă, iar cuvintele nu-l mai ascultă.

Romanul Năluciri e mai mult decât o descriere minuţioasă a lumii văzute prin ochii unui bolnav de Alzheimer: e o poveste de dragoste ce-şi refuză cu obstinaţie ultima clipă.

Observaţia criticului: Ferestrele caselor olandezilor au rareori perdele. Şi totuşi, personajul se zăreşte pe după o perdea. Problema este însă fereastra lui interioară, tot mai acoperită.

Pe Vera o auzi întotdeauna de departe când vine, aşa de tare zdrăngăne cele două ceşti şi farfurioarele pe tava de tinichea. Frunzuliţa mea de plop-tremurător, îi zic uneori în glumă, dar pe ea asta n-o prea amuză. De vină-i o vertebră cervicală măcinată, a spus doctorul Eardly. Nu se poate face mare lucru. Nimic, de fapt. E vârsta.
- Şi totuşi, unde or fi copiii?
- Copiii? Unde să fie altundeva decât în Olanda?
- Nu, mă refer la cei de aici.

Am arătat afară.
- Copiii lui Cheever, ai lui Robbins şi Richard al lui Tom.
- Bine, Maarten, dar azi e duminică. Vino, ţi se răceşte ceaiul!

Să uit eu aşa ceva... Şi ceaiul? Puteam să jur că-i dimineaţă. Dar acum, că privesc pe cealaltă fereastră înspre mare, îmi dau seama că trebuie să fie mai târziu. Ceaţa cenuşie ascunde un soare mic şi palid. Probabil că din cauza ceţii m-am înşelat. Ceaţa estompează lumina. Înainte să mă aşez, arunc o privire la ceasul de perete. E trecut de trei.

Privesc zâmbind în ochii verzi, ironici ai Verei, cu pupilele presărate cu puncte întunecate. Nu demult am dat de-o poză veche de-a ei. Stă pe puntea unui vas de croazieră, sprijinită cu spatele de balustrada dublă, de culoare albă. O excursie la Harderwijk. Soarele îi străluceşte în părul şaten şi rebel. Era bogat pe-atunci. Râde, descoperindu-şi dinţii mici şi regulaţi. Nu mai ştiu acum ce rochie purta, în orice caz era deschisă la culoare. Văd cum stăm amândoi la pupă, în timp ce vasul părăseşte apele golfului IJ. Să fi fost căsătoriţi pe-atunci? Însă imaginea pe care i-o păstrez - mă refer la imaginea interioară - nu seamănă cu femeia tânără din acea poză şi nici cu Vera din faţa mea. E o imagine ce contopeşte toate schimbările prin care a trecut. De aceea este mai mult un sentiment decât o imagine.

Vera. Gesturile ei încă iuţi, ce se întrerup mereu la fel de brusc; atenţia cu care desprinde, cu degetele ei ascuţite, o frunză moartă de pe o plantă şi o priveşte din toate părţile, ca şi cum ar vrea să determine cauza morţii; cum îşi ţuguie buzele atunci când se gândeşte la ceva sau cum clatină încet din cap atunci când citeşte ceva ce-i place. Sunt singurul care poate descoperi în ea toate femeile care au fost cândva ea. Câteodată o ating, le ating pe toate în acelaşi timp la fel de delicat. E un sentiment. Un sentiment pe care numai ea îl poate trezi în mine; nimeni altcineva.

Mestec cu linguriţa în ceaşcă, la fel ca ea. Un clinchet familiar, de metal ce se loveşte de un porţelan fin.
- S-a întâmplat ceva? întreabă ea privindu-mă iscoditor.
- Nu, spun eu. De ce?
- Azi-dimineaţă ai lăsat cafeaua să ţi se răcească. Şi te-am rugat de două ori să aduci lemne din lemnărie. Dar singurul care a venit cu o bucăţică de lemn în gură a fost Robert.

Râde. Tot mici îi sunt şi-acum dinţii. Dar ăştia nu sunt adevăraţi. Spune "lemnărie" în loc de "magazie", pentru că e din Olanda de Nord, din Alkmaar, la fel ca mine. Numai că eu spun "magazie".
- M-am simţit cam moleşit de dimineaţă, spun eu. Dar mă duc imediat să-ţi aduc.
- Nu mai trebuie. M-am dus singură. Ai început să fii cam distrat, Maarten.
- N-am avut niciodată o memorie prea bună.

Din tonul propriei voci îmi dau seama că încerc să mă apăr de mustrarea cu care mă tachinează.
- E din pricina zăpezii, spun eu grăbit, e monotonia asta. Când totul în jur e alb, diferenţele dispar. De-abia aştept să vină primăvara, tu nu?
- Au zis că o să mai ningă.
- Fugi de-aici!

Îmi împreunez mâinile, mă uit la petele pigmentare de culoarea tutunului, apărute între venele umflate, şi, până să-mi dau seama, mai spun o dată:
- Fugi de-aici.

Îmi scapă pur şi simplu.

Ea îşi pune o clipă mâna pe capul meu, pe părul meu rar. Atunci când zâmbeşte, i se vede proteza. Numai când zâmbeşte, altfel nu. Are obrajii încă plini şi aproape fără riduri. Pe lobii urechilor mici sclipesc nişte cercei de argint, cercei tradiţionali din Zeeland, de la străbunica ei din Zierikzee.
- Bea-ţi odată ceaiul!

Beau ceaiul. Mă enervez dintr-odată. Mă ridic.
- Trebuie să mă duc la toaletă.

Asta spuneam mereu la serviciu. De obicei, acasă spun ,,la veceu". Bineînţeles că remarcă imediat diferenţa de nuanţă.
- Atunci nu uita să-ţi pui mănuşile! zice ea.

Stau deseori aici - ţinând inutil un ziar vechi în mână - atunci când vreau să meditez la ceva. Dar problema e că nu prea poţi medita la ceva ce nu-ţi aminteşti. Cu nici un chip. La ce s-a întâmplat de dimineaţă. La rugămintea ei să aduc nişte lemne. Poate că n-am auzit-o. Deşi ea spune că m-a rugat de două ori.

Am stat întotdeauna prost cu memoria. La şedinţe, agenda mi-a fost întotdeauna un companion indispensabil. Dar să uiţi în câteva ore tot ce s-a întâmplat într-o dimineaţă întreagă? Care a trecut ca şi cum n-ar fi existat niciodată? Adineauri aş fi jurat că a fost o dimineaţă obişnuită din timpul săptămânii. Dacă Vera n-ar fi spus nimic, aş mai sta poate şi acum în camera din spate, cu mâinile sprijinite de pervaz, căutând cu privirea, ca în fiecare dimineaţă, şcolarii zgomotoşi din Eastern Point.

Ar fi putut să pună gresia asta mai bine. Uite cum se umflă cimentul între rosturi! Tot stângaci am rămas, dar la grădiniţă n-avem voie să decupăm cu mâna stângă. Panglicile de hârtie pentru împletit ies urâte, de lăţimi şi lungimi inegale. Educatoarea se apleacă peste mine. Părul ei negru şi cârlionţat îmi alunecă pe obraz, gâdilându-mă. Scoate-ţi cutia de creioane, Maarten, spune ea încet şi-mi mătură cu dosul mâinii împletitura neizbutită de pe masă. Mă uit la panglicile de hârtie căzute pe podea, la picioarele mele. Apoi mă ridic şi deschid uşa.

În hol e linişte. La capătul lui e debaraua de scule. Pe raftul de sus e cutia de creioane cu mirosul ei de rumeguş şi grafit, un miros ca de pădure, vechi ca pământul însuşi. Trebuie să mă urc pe un scaun ca să caut cutia cu despărţituri de diverse lungimi şi lăţimi. În spatele meu, lângă maşina de spălat, stă Vera. Mă clatin şi mă prind cu amândouă mâinile de scândură.
- Termină cu acrobaţiile astea, spune ea, şi dă-te jos înainte să cazi de pe scaun! Ce cauţi acolo?
- Un creion de dulgher, mormăi eu, coborând de pe scaun.

Ea întreabă încă o dată, dar eu tac, ca şi cum n-aş fi înţeles-o. Pornesc pe hol spre cameră. Se aude televizorul dat prea tare. Vera e cam surdă. Eu nu sunt, dar în anumite situaţii, cum a fost cea de adineauri, îmi pică bine să mă prefac că mi-am pierdut şi eu auzul ascuţit de altădată.

Chiar aşa, ce făceam acolo, cum ajunsesem pe scaun? Şi aşa, dintr-odată? Brusc m-am trezit în spălătorie stând în picioare pe un scaun de bucătărie. Fără ca înainte de asta să se fi întâmplat ceva.

Ea şi-a pus flanela vernil.
- Ţi-e frig?
- Da, mă ia un pic cu frig, spune ea arătând spre fereastră.

Ninge din nou. Uite-l acolo pe Robert, cu botul foarte aproape de pământ. Cu siguranţă, adulmecă vreo urmă. Îl văd cum dispare printre pini în spatele unui bloc de stâncă ce se ridică pieziş din pământ. Vântul a măturat zăpada de pe coama stâncii pătate în nuanţe de cenuşiu-închis. Fisurile şi crăpăturile de pe peretele lateral alcătuiesc o reţea de linii albe şi fine, o hartă la care deodată nu mai vreau să mă uit. Mi se umple gura de salivă.

Înghit. Încă o dată. Înghit încă o dată şi-mi frec limba de cerul gurii. O voce veselă de femeie anunţă ştirile de la ora patru. De-acum nu mai e mult şi-o să se întunece. O să aştept până în clipa în care voi vedea cum apărem amândoi, eu şi Vera, în oglinda scăldată în întuneric a ferestrei de la salon ca în rama unui tablou familiar. Atunci o să mă ridic şi o să trag perdelele. Îmi frec mâinile. Da, asta o să fac, aşa o să fac.

Vera. A slăbit. Şi-aş zice că s-a făcut şi mai mică. Pe la patruzeci de ani se făcuse chiar destul de plinuţă. Şi-apoi uite-aşa mi-am trecut mâna stângă peste spatele ei dormind, până când am ajuns să-i ţin unul dintre sâni în căuşul palmei şi să-i frec uşor sfârcul cu degetul mare. Astă-vară, puţin mai încolo, în pădure, erau doi care se futeau. Ţâţe tinere, tari. M-am oprit în spatele unui arţar. Nu mă vedeau. Un bătrân libidinos? Nu, nu era asta. Pasiunea acelor mişcări febrile acolo, în iarba înaltă, într-un cerc de haine aruncate alandala pe jos, degetele chircite de la picioarele fetei şi, în spatele lor, briza verii unduind ferigile înalte dintre pini. M-am gândit la toropeala şi blândeţea mişcărilor noastre, ale Verei şi ale mele. Mă uitam la ceva ce cunoscusem, dar care acum rămăsese definitiv în urma mea. Excitaţia provocată de ceva necunoscut a făcut loc recunoaşterii, recunoaşterii Verei aşa cum este ea, cum am văzut-o schimbându-se de-a lungul anilor. La cele mai multe femei de vârsta ei e absolut imposibil să reconstitui imaginea fetei de altădată, aşa cum fiecare trebuie că a fost totuşi la un moment dat. Ele arată ca şi cum ar fi fost întotdeauna aşa. Dar la Vera, trăsăturile şi gesturile fetei s-au păstrat. Ca un fel de grund. Iuţeala temerară cu care se aşază şi acum pe un scaun, exuberanţa gesturilor atunci când vede vreun cunoscut, mersul ei de balerină, cu vârfurile picioarelor îndreptate spre exterior, gâtul drept pe care, în ciuda ridurilor, şi-l roteşte la fel de mândră şi curioasă ca un struţ.

---

Vă aflaţi la Roma şi faceţi poze cu un vechi aparat de fotografiat. Pe neaşteptate, cum se întâmplă toate evenimentele importante ale vieţii, un bărbat vă spune, cu un ton special, că mai puteţi face o singură fotografie. Sună ca un avertisment. Ce aţi alege?

Aşa începe un joc psihologic, plin de vrajă, cu cinci participanţi. Călătoria, dragostea, moartea se developează pe rând, asemenea unor fotografii cu sensuri adânci. Alain Neigel, eroul romanului, rămâne ultimul. Ce va alege?

Observaţia criticului: Omul cu avertismentul e un fel de Mefisto: pare să întruchipeze răul, dar face binele.

În alte părţi sunt jucători de rugbi, fotbalişti, cântăreţi; aici, preoţii pozează pentru calendare. Am trecut pe lângă unii autentici în preajma Vaticanului: adevărate manechine! E foarte simplu, îi aleg pe cei mai urâţi pentru almanahurile lor, din pudoare. Îi vezi plimbându-se pe stradă, cu gulerele albe de preoţi şi costumele negre făcute pe măsură, din materiale fluide care cad impecabil, cu părul pomădat şi ochelari de soare, cu o barbă mică de două zile, nişte play-boy ai lui Dumnezeu! Eu şi Clara eram stupefiaţi!

Carabinierii italieni, în uniformele lor ireproşabile cu nasturi aurii şi epoleţi brodaţi, nu au de ce să fie invidioşi pe preoţi. Pe Via Giulia, am fost surprinşi văzând cum un grup de trecători au invadat dintr-odată şoseaua ca şi cum ar fi decretat subit că e o stradă pietonală. Am înţeles ceva mai încolo că drumul era în realitate barat de un lanţ de poliţişti care încercau să oprească o manifestaţie şi, cu această ocazie, blocau traficul. Alături de carabinierii eleganţi, magnifici şi foarte distinşi din faţa mulţimii de manifestanţi, se aflau nişte trupe ceva mai musculoase, în ţinută sportivă. Aici, oamenii încă mai defilau împotriva războiului şi fluturau cu veselie portrete caricaturale, cântând. Atmosfera era mai curând prietenoasă; forţele de ordine, asistate de un elicopter, înconjurau cortegiul, îndreptându-l spre zonele autorizate, evitând siturile turistice şi împrejurimile Vaticanului, care aveau nevoie de linişte. "Hotărât lucru, observă Clara, ne urmăresc!"

Weekendul nostru era pe sfârşite. Trebuia să luăm avionul a doua zi la prânz. După ce am mâncat la cină, ca să se termine frumos, un fel special de spaghete la L'Archetto, ne-am mai plimbat pentru ultima dată pe străduţele din Quirinal. Am trecut pe lângă mai mulţi cerşetori îngrozitor de mutilaţi, amputaţi, devoraţi, care-şi etalau cioturile şi malformaţiile oribile în faţa trecătorilor. Se deplasau în grup, pe nişte scânduri cu rotile, asemenea motocicliştilor care pozează la ghidonul unor Harley Davidson. Îi urmăreau pe turişti, mizând pe vecinătatea cetăţii papale pentru a beneficia de un fel de caritate creştină de circumstanţă. Oamenii se dădeau repede la o parte la trecerea lor, schimbau direcţia pentru a-i evita; în orice caz, nu primeau mare lucru. Oricât de săraci ar fi fost, trebuie să fi avut şi o altă activitate, după părerea mea. "Ce ciudat, ăsta era la aeroport când am sosit." Clara l-a recunoscut pe unul din acei nefericiţi, pe care-l zărise la coborârea din avion cu două zile mai devreme. "Îmi amintesc de maioul lui cu cifra şapte pe piept." Clara şi formidabila ei memorie a cifrelor!

În afara turiştilor, o mulţime de locuitori ai Romei îşi dădeau întâlnire la Fontana di Trevi sâmbăta seara. Locul era înţesat de lume, era foarte greu să-ţi croieşti drum până la bazin. Un vânzător de trandafiri îi prezentă pe neaşteptate o floare Clarei, ţinând-o la câţiva centimetri de faţa ei, ca pe un microfon la un interviu, apoi se întoarse spre mine. M-a fixat cu privirea timp de o secundă şi, în mod ciudat, a plecat fără să spună un cuvânt. Nu am întotdeauna un aer prea prietenos, de acord, dar de data asta atitudinea vânzătorului era cel puţin surprinzătoare; de altfel, dacă ar fi insistat, poate că i-aş fi cumpărat un trandafir, eram mai curând binedispus. În această ultimă seară, Clara voia să se conformeze tradiţiei şi să arunce o monedă în bazin. Ne-am strecurat prin mulţime şi am găsit un locşor la marginea apei. Clara a scotocit în portofel şi a scos două monede. Mi-a întins una: "Aruncăm împreună!" Am acceptat să intru în joc - eram, confirm încă o dată, într-o dispoziţie excelentă. Ne-am aşezat cu spatele la fântână şi, la trei, am aruncat cu acelaşi gest cei doi euro.

Aveam aparatul atârnat de gât. Un bărbat s-a apropiat de noi. Era înalt, slab, şi purta un pardesiu lung de culoare bej. Ni s-a adresat în franceză, cu un accent pe care nu l-am recunoscut, în orice caz, nu era italian: "Dacă vreţi, pot să vă fotografiez pe amândoi în faţa fântânii." N-am avut timp să răspund, Clara mi-a luat-o înainte: "Da, ce drăguţ. Vrei, nu-i aşa?" Omul întindea deja mâna spre aparatul meu. N-am putut să mă sustrag. I-am încredinţat aparatul meu Mamiya şi i-am arătat unde se află declanşatorul. A dat din cap în semn de aprobare. S-a dat un pic înapoi şi noi ne-am pregătit pentru poză - Clara şi-a trecut braţul în jurul taliei mele. Am auzit limpede declicul. Fotograful nostru a revenit spre noi şi mi-a întins aparatul. Am vrut să-l apuc, dar nu i-a dat drumul. Îl ţineam amândoi. Simţeam forţa degetelor lui imprimată pe husa aparatului. Mi-am ridicat ochii spre el. M-a fixat atunci cu o privire intensă şi autoritară, trăsăturile îi era extrem de grave şi de intimidante. Mi-a declarat cu o voce calmă: "Mai puteţi face o singură fotografie." Şi a dat drumul aparatului. Apoi şi-a băgat mâna în buzunarul pardesiului şi a scos o carte de vizită pe care mi-a întins-o. Fără să mai adauge ceva, a plecat şi a dispărut în mulţime.

Ne-am întors la hotel. "Ce e cu cartea aia de vizită pe care ţi-a dat-o?" I-am arătat-o. Giancarlo Romani, Via Molise, 11. "E totu-n regulă? Ai un aer foarte ciudat." În noaptea aceea, nu am dormit deloc.

Cine era omul acesta? Când m-a privit, am avut impresia că ştia totul despre mine. În faţa fântânii, când a ieşit din mulţime, s-a îndreptat spre noi, fără nici o ezitare. Nu vindea flori şi nici fleacuri pentru turişti. Ne-a propus să ne facă o fotografie. În aparenţă, intenţia era inofensivă şi prietenoasă. În realitate, el a fost cel care a hotărât pentru noi, ne-a convins să facem fotografia, ne-a condus, aproape ne-a constrâns, cam în felul în care pakistanezii care vând trandafirii le forţează mâna clienţilor. Încântată, Clara a profitat de ocazie.

Mai puteţi face o singură fotografie. Cuvintele, spuse drept în faţă, sunaseră în gura acestui om ca un ultimatum, un avertisment, o citaţie. Nu mai aveţi decât o singură zi de trăit; mai puteţi spune doar zece cuvinte. Ajuns în camera de hotel, m-am uitat în mod mecanic la contorul aparatului. Arăta într-adevăr douăzeci şi trei de fotografii, adică mai rămăsese una înainte ca filmul să se termine. În faţa fântânii, omul cu pardesiu bej o făcuse pe penultima.

Nu puteam să-i uit privirea, şi cuvintele lui mi-au răsunat în cap toată noaptea. Clara dormea. Mi-am petrecut o bună parte din noapte la fereastră. Îl pândeam, speram să-l zăresc printre vizitatorii noctambuli, din ce în ce mai puţini pe măsură ce trecea timpul, care se plimbau în jurul fântânii. Dar nu a mai apărut. În seara aceea venise cu un scop precis şi plecase de îndată ce îşi îndeplinise misiunea. Am examinat îndelung, de mai multe ori, la lumina proiectoarelor care luminau piaţa, cartea de vizită pe care mi-o dăduse. Giancarlo Romani. Oare el era? Totuşi, accentul lui nu era italian - cu siguranţă - , în ciuda numelui de pe cartea de vizită. Via Molise, 11. Am căutat în ghidul pe care-l aveam, la index: era vorba de o străduţă, la nord de Quirinal, la zece minute de mers pe jos de la hotel.

Ce semnificaţie avea această întâlnire? Cine o aranjase? Nu puteam s-o ignor, să mă întorc la Paris şi să-mi reiau cursul normal al existenţei. Mă simţeam încolţit, legat printr-un fel de contract, de pact; aveam cartea de vizită şi mesajul: Mai puteţi face o singură fotografie. Cuvintele păreau să-mi fie destinate.

În timpul nopţii, m-am hotărât să mai stau la Roma câteva zile. Clara s-a trezit pe la opt. Eu mă sprijineam cu coatele de fereastră. Un om pescuia monede în bazinul fântânii cu ajutorul unei baghete telescopice la capătul căreia se afla o bucată de gumă lipicioasă. Le examina puţin înainte de a la băga în buzunar. Arunca înapoi în apă, ca pe nişte peşti, monedele care nu îl interesau, monedele străine.

---

Totul e încărcat de vrajă şi de simbol în călătoria pe care o fac - asemenea eroilor de roman cavaleresc - un nobil bărbat aflat în amurgul vieţii şi tânărul său scutier.

O splendidă călătorie iniţiatică printr-o pădure plină de primejdii. Întâlnirea cu balaurul nu e ultima aventură, mâna domniţei nu e ultima ispită, iar dragostea nu e ultima încercare.

O nuvelă scrisă într-un stil desăvârşit, cu câţiva stropi de umor şi valuri de poezie.

Codul criticului: drumul prin pădurea obscură - labirintul vieţii; balaurul - primejdiile de pe drum, pe care nu neapărat prin vitejie le dobori; cavalerul - bărbatul matur, maestrul; scutierul - tânărul, discipolul, îndrăgostitul; domniţa - capcana; parfumul - frumosul efemer; cântecul menestrelului - arta.

Cam la opt zile după întâlnirea cu stăpânul şi inima pădurilor, îşi aşezară tabăra pe o colină plată, pe care creşteau doar câteva tufişuri. Iar în dimineaţa următoare, după nici o jumătate de ceas de călărit, trunchiurile începură să se îndepărteze unele de altele, ca şi cum s-ar fi ferit din calea zărilor deschise ce năvăleau acum peste ele: neîndoielnic, pădurea se sfârşea. Ruy trimise pe jos o iscoadă, care se întoarse curând în fugă şi le povesti despre ţinutul întins ce i se înfăţişase înaintea ochilor, despre sate, drumuri şi biserici, dar mai ales despre o cetate cu multe turnuri şi porţi, aflată acolo, în vale.
- E Montefal, spuse Ruy.

Şi atunci ceru să i se pună sus, în capătul lăncii, mica flamură în trei colţuri ce i se cuvenea unui baron, pe braţul stâng îşi luă scutul împodobit cu un brâu oblic verde-auriu, care până atunci fusese ţinut în spate, pe un samar, îşi puse coiful pe cap şi îşi trase mănuşile grele. Între timp, Derstrier fusese pregătit ca pentru turnir. Acum Ruy se aruncă în şa. Cei doi argaţi scoseseră din bagaje câte o goarnă de vânătoare, din argint; stând pe cai, o ţineau proptită de şold şi erau voioşi şi mândri cum de mult nu mai fuseseră.

Iar Gauvain purta acum cele mai bune straie, o tunică de piele strânsă pe trup şi pantaloni în culorile stăpânului său.

O luară la trap şi apoi la galop, ieşind dintre copaci.

Când se opriră pe o pajişte domoală - în vreme ce, în faţa lor, întinderile necunoscute, cu tot ce se vedea desluşit sau doar se bănuia, cu lucruri limpezi sau înceţoşate, încă li se păreau o imensă umflătură verde-albăstruie -, în spatele lor izbucniră, în trei rânduri, goarnele baronilor de Fanez, care sunaseră pe vremuri, la multe vânători, pentru străbuni mai aprigi.

După câteva clipe, din depărtări, de pe crenelurile cetăţii din vale, ca şi cum ar fi venit chiar din necuprinsul cerului de vară, răspunseră multe şi tot mai limpezi chemări: erau trâmbiţele din Montefal.

Trecură săptămânile următoare iute ca zilele. Rămâneau o clipită deasupra marginii aburite a cerului - în care se decupau contururile unui oraş, pare-se mai mare, şi ale satelor învecinate, apoi iarăşi ale unei cetăţi - şi iată că din nou se încheia o săptămână, până la liturghia solemnă de duminică din capela cetăţii Montefal, care putea fi socotită mai curând o biserică mare sau aproape o catedrală şi care, cu zidurile ei mai întunecate, se pierdea ca un sunet răzleţ în cuprinsul acestei aşezări ducale, printre atâtea acoperişuri aurii şi turnuri din piatră albă sau de un galben-pal. Printre ele existau şi cupole albastre ca fulgerul. Erau acolo grădini şi grădini suspendate pe dealul întins al cetăţii, grădini înguste ce se înşirau în sus şi-n jos, de-a lungul înaltelor ziduri exterioare, legate prin trepte mai mici sau mai mari, ducând spre mici firide, închise în coridoare îmbrăcate pe dinăuntru cu lazurit albastru; de-ndată ce treceai de vreun colţ, privirile îţi cădeau pe neaşteptate în gol, prin arcade maure, şi erai surprins de înălţimea ameţitoare la care te aflai; de acolo, drumul, zidul şi şanţul păreau mărunte. Pe nesimţite, potecile acelea şerpuind prin grădini şi pe sub arcade te duceau oriunde, până în cel mai înalt loc din castel - şi totuşi nu-ţi venea să crezi că urcaseşi.

Viaţa era prinsă în încâlceala aceea care-ţi arăta întruna noi şi necunoscute adâncuri de flori, prin grădini şi încăperi imense, adumbrite sau ţesute cu panglici de soare, niciodată călcate până atunci.

Săptămânile treceau ca zilele, dar totodată părea că timpul nu se mai scurge deloc şi tot ce se întâmplă continuă să rămână prezent şi suspendat în timpul oprit, ca fumul în aerul încremenit al serii sau ca norii unui cer de vară fără vânt: nobilul Ruy auzea încă tropotul de copite pe podul mobil de sub el, atunci când intraseră în cetate, şi vuietul trâmbiţelor deasupra, în turnul porţii; vedea în faţa lui, în curtea largă, treptele palatului coborând, cu forfota neîntreruptă a suitei agitate, cu lucirea blândă, grea, a brocartului îmbelşugat, cu sclipirea de argint a armurilor, cu femeia zveltă şi graţioasă, cu păr negru, stând în mijloc şi de care toţi se ţineau departe, ca şi cum în preajma ei s-ar fi aflat o primejdie; doar el coborâse de pe cal şi mersese fără zăbavă înaintea ei, urcase treptele, ea ieşise ca să întâmpine zăngănitul armelor lui, coborând două trepte, cu multă bunăvoinţă. Şi se mai auzea pe sine povestind, aşa cum îi ceruse ea, şezându-i alături, în sala pustie, de alb şi de argint; iar propriul lui glas îi suna foarte searbăd, ceea ce oricum se potrivea întru totul cu felul în care povestea.
- Aşadar, aţi lăsat balaurul să fugă, spusese ea şi continuase: unde e cornul vioriu?

Când îi răspunsese că era încă în tufişurile de lângă drum, îi simţise privirea ca pe o provocare.

Şi toate astea puteau să se fi petrecut la fel de bine azi, sau ieri, sau înainte de sfârşitul lunii.

Ruy o vedea zilnic pe ducesă şi, de două sau trei ori, fusese la ea şi Gauvain, ca s-o slujească. Ea învăţa să cânte la lăută de la écuyer, a cărui învestitură de cavaler se apropia.
- Scutierul vostru povesteşte cu atâta însufleţire aventura cu balaurul, încât ajungi să-ţi închipui că ai fost de faţă, îi spuse ea odată lui Ruy. Vă iubeşte nespus de mult şi vă preţuieşte ca pe-un erou.

În catedrală, unde, cu o noapte înainte de învestitură, Gauvain ţinuse privegherea armelor, vuia orga la liturghia solemnă; de sus şi din laturi, prin fumul albăstrui de tămâie, lumina cădea în conuri drepte şi-n mănunchiuri de raze. Mareşalul ducesei Lidoine săvârşea ceremonialul cu sabia lui Ruy; fusese rugămintea lui Gauvain, care apoi primi în dar de la fostul lui stăpân arma ştirbită în două locuri, aşa cum rămăsese după ce lovise capul balaurului.

Iar de aici înainte nobilul Ruy avu alt scutier. Acesta era fiul unui conte englez, un copil foarte isteţ, cu piele albă, aproape străvezie, şi păr roşcat. Cu el juca şah, stând întins pe o canapea, afară, în faţa încăperilor ce-i fuseseră orânduite, în grădinile şi pe potecile şerpuitoare, crescând unele peste altele, sus, deasupra zidurilor înalte şi deasupra ţinutului. Câteodată, Ruy ţinea un pion sau o tură între degete, însă nu se uita pe tablă, ci la marginea cerului, unde se decupau contururile unui oraş, pare-se mai mare, şi ale satelor învecinate, apoi iarăşi ale unei cetăţi.

Dar micul conte se făcea că nu vede şi nu era niciodată mirat, ci absorbit numai de jocul de pe tablă.

Într-o seară, îl trimise pe scutier după vin. Apoi, când vasul fu pus lângă tabla de şah, ridică privirea şi-l văzu pe Gauvain, care-l întâlnise afară pe micul englez şi-i luase urciorul ca să-şi mai slujească o dată fostul stăpân. Aşadar, acolo era tânărul cavaler, îmbrăcat deja în culorile casei lui, cu o mantie lungă, ce-i unduia pe umeri; iar de centura lată, albă, din piele de cerb - însemnul demnităţii lui - şi petrecută peste veston, era prinsă sabia de odinioară a nobilului Ruy.
- Ce bucurie, prietene! Aşază-te! spuse Ruy şi se ridică.

Scutierul intrase pe nesimţite în urma lui Gauvain, iar acum umplea paharele.

Din priveliştea largă nu se vedea aproape nimic. Totul dispăruse în aurul soarelui ce bătea pieziş, cu luciri deja roşietice, făcând să strălucească intens verdele plantelor, culorile florilor care se căţărau pe ziduri în ghirlande groase.
- Aici viaţa e ca o vrajă, spuse Gauvain, privind în depărtare, spre ţesătura de aur a soarelui.
- Îţi înţeleg simţământul, răspunse Ruy, fără să ridice ochii.
- Şi Domnia Voastră? întrebă tânărul, uimit de tonul lui Ruy.
- Eu nu-s vrăjit şi, după câte văd, cu greu am să mai fiu vreodată.
- Aici, la curte, nu sunt puţini cei care s-ar socoti foarte onoraţi dacă le-aţi încredinţa sarcina mult aşteptată de-a o peţi pe ducesă, spuse Gauvain după o vreme.
- Deci ei aşteaptă acest lucru cu oarece nerăbdare?
- Aşa se pare.
- Şi se miră de timpul care trece?
- Întocmai.
- Am văzut-o în ochii balaurului... spuse Ruy brusc şi continuă repede către încă uimitul Gauvain, aşezându-se preţ de câteva clipe pe divan, pentru ca apoi să se ridice iar, ca şi cum ar fi vorbit înserării. Am văzut-o acolo pe Lidoine şi, de asemenea, tot ce cuprinde viaţa mea - îngrămădit, dens - şi mi se pare că erau şi viitorul, şi trecutul. Când am intrat călare, ea mă aştepta pe trepte, însingurată, măruntă, subţire, întunecată, fără să aibă împrejuru-i aura luminoasă a noului şi nefiind desprinsă dintr-o lume alcătuită altfel. Montefal n-a fost pentru mine o aventură şi nici măcar un ţel, am ştiut-o de cum am ajuns aici, încă înainte să cobor de pe cal. Aici, toată lumina e străvezie şi clară. De altfel, ce vezi acolo, străpungând jarul înserării, sunt contururile unui oraş, pare-se mai mare... Nu te mira, nobile Gauvain, dar eu văd limpede, văd multe lucruri în amănunt şi ajung cu privirea ceva mai departe de cetatea asta, unde mă întreb ce anume întretaie marginea cerului. Dar nu mă mai ispiteşte. Asta e deosebirea faţă de viaţa mea dinainte, precum şi de viaţa ta, aşa cum este ea acum. Poate să-ţi fie dor de o femeie sau de ceea ce e departe şi nu-i exclus să-ţi fie dor de amândouă deodată, fiindcă aura aceea luminoasă, de care-ţi vorbeam mai devreme, poate la fel de bine să împrejmuiască nişte ţinuturi sau un singur om - da, ea înconjoară uneori un lucru sau altul ori vreun loc de mult dat uitării...

Ochii lui Gauvain se întunecaseră, iar încordarea de pe chipul lui părea să întreacă interesul ce i-l arăta prietenului.
- Ajungem prea târziu la ceea ce înseamnă şi a însemnat întotdeauna viaţa noastră, adică la miezul ei, continuă Ruy. De când m-am întâlnit cu balaurul, văd mai limpede abisul verde, plin de seve al unei văi străbătute de pâraie, în care verdele malului se întunecă şi se adânceşte, cu o nuanţă mai aproape de negrul şi cafeniul de pe fundul apei ce se arată în lumina soarelui. Iarba e înaltă. Sunt şi mori. Una dintre ele e... pustie şi arsă.

Tăceau amândoi. Pe după crenelurile şi vârfurile ascuţite ale clopotniţelor din oraş, soarele cobora deja la marginea cerului.

Ruy se apropie repede de Gauvain şi-l prinse de umeri:
- Deja porţi centura albă, spuse el zâmbind, şi cu toate astea iubeşti ca un paj. Dar eu am să plec la drum.

Tot mai stăteau aşa, iar Gauvain îşi pusese mâna pe braţul fostului stăpân, când, deasupra lor, dinspre turnuri, se dezlănţui o adevărată furtună de trompete, prăvălindu-se peste ei şi năvălindu-le-n auz, vuind neîntrerupt, dintr-o suflare, ca o cataractă, în vreme ce în cetate era tot mai multă mişcare.

---

Amintiri din copilărie. Cu o singură precizare: băiatul, un evreu polonez, trăieşte într-un lagăr din Siberia şi nu ţine minte să fi cunoscut vreodată o viaţă mai blândă. Şi totuşi, în ochii lui încap frumuseţea, curajul, admiraţia, prietenia, mici bucurii inocente, cum ar fi procurarea unui tricou de marinar, sau mari bucurii, ca tăinuirea unei Biblii. Iar când mama lui găseşte un leac simplu ca să-l scape de frica lui Stalin, Petia e pus pe fapte mari.

Sfatul criticului: Faceţi-vă din timpul care trece şi din suferinţă aliaţi, nu duşmani. Întocmai ca băiatul din carte.

Dumnezeu n-a fost zgârcit cu frumuseţea mamei mele. Era frumoasă ca Nefertiti, poate chiar mai frumoasă. Soarta amândurora fusese şi ea puţin asemănătoare. Nici una, nici cealaltă nu avuseseră noroc. Deşi mama era conştientă de asta, primea fiecare lovitură cu o smerenie evreiască. Şi deportarea noastră nu ţinuse decât de un fir de aţă, dar, ca de obicei, luminiţa mistică a mamei fusese întunecată de strălucirea ordinară a stelei roşii, în inima căreia se aflau înfipte secera şi ciocanul. Văzând-o pe mama, ofiţerul NKVD care supraveghea transportul încremeni pentru o clipă. Cu siguranţă că nu mai văzuse niciodată o femeie aşa de frumoasă. Frumuseţea lui Piekno îl mişcase în aşa măsură, încât - pentru o clipă - deveni om.
- Păcat de ea îi spuse adjunctului său, arătând spre mama. Poate-o ştergem de pe listă.
- Duşmanul nu e frumos, răspunse ajutorul acestuia, membru al comitetului orăşenesc, gândindu-se de bună seamă că i se căutau noduri în papură, că voiau, în cazul în care ar fi fost de acord, să-l denunţe şi să-l trimită acolo unde îi trimitea el acum pe alţii. În afară de asta, de frumuseţe e nevoie peste tot, chiar şi acolo unde cutreieră urşii albi. Şi de noi e nevoie pretutindeni.

Şi-am pornit. Ne înghesuiră într-un vagon de vite, rece, întunecos, a cărui uşă o ferecară cu sârmă ghimpată, şi ne duseră în pădurile cu soboli. Căci doar şi-acolo era nevoie de o frumuseţe ca aceea pe care o răspândea mama. E nevoie de frumuseţe acolo unde omul devine animal sau acolo unde alţii încearcă să-l transforme în diavol.

Mama nu avea noroc, dar avea succes. Avea succes, dar nu suporta răul. Punea bunătatea inimii mai presus de orice. Simţea instinctiv oamenii răi şi-i ocolea cum putea. Dar în vremurile acelea, cel mai cumplit rău se afla la putere. Şi înflorea aşa cum nu înflorise niciodată binele pe lumea asta. Imperiul stalinist domina cu o pasiune diabolică faimoşii ani '40.

Duhul rău al acelor ani se ţinea scai şi de mama. Căci ce bărbat ar trece nepăsător pe lângă aşa o frumuseţe? Aşa ceva nu exista. În faţa unei asemenea apariţii, toţi renăşteau, începeau să înflorească. Şi nu doar în sens figurat. Putem să ne închipuim cam cât de sănătoşi erau bărbaţii acolo unde fuseserăm noi trimişi. Dar până şi aceştia o mâncau pe mama din priviri şi se foloseau de toate şmecheriile pe care le ştiau pentru a o face să cedeze. Cu toate acestea, nici rugăminţile, nici ameninţările nu aveau rezultat; mama, pur şi simplu, nu se temea de nimic. "O ducem rău, dar trăim; va fi şi mai rău, tot vom trăi", aşa avea obiceiul să spună. Pe pretendenţii insistenţi îi jignea de-a dreptul, spunându-le că nu-şi putea da inima decât unui bărbat adevărat, iar bărbaţii adevăraţi se aflau fie pe front, fie în lagăre. Şi-apoi: mă vrei, atunci însoară-te cu mine. Dar cei mai mulţi dintre pretendenţi erau însuraţi, nevestele lor lucrau tot acolo, iar un asemenea sacrilegiu n-ar fi scăpat nepedepsit. În afară de asta, care dintre bărbaţii de felul acela ar fi avut curajul să se însoare cu nevasta unui adept al lui PiÓsudski? Doar aici era tot un fel de Kolîma.

Însă nici unul dintre şefii aceia roşii, plini de ei, nu-şi pierdea speranţa. Iar când vreunul se simţea jignit, se aşeza la masă şi scria un denunţ, care putea aduce o condamnare la cincisprezece ani. Totuşi denunţurile nu deveneau oficiale, pentru că cel care le primea ştia cam ce se întâmpla şi arunca la coş scrisorile alea deznădăjduite. "Ăia", cum le zicea mătuşa Frosia, adică oamenii lui Stalin, nu ştiau ce-nseamnă prietenia şi nu aveau încredere-n nimeni: îi bănuiau pe toţi, chiar şi pe propriile neveste, care, la rândul lor, îi tratau cu aceeaşi suspiciune. Dar undeva acolo, în străfundurile sufletului, rămâneau oameni şi le dădea mâna să fie mărinimoşi, chit că erau astfel şi dintr-un anume egoism. O aveau pe Piekno, aşa îi spuneau mamei mele, Piekno, care dădea culoare vieţii lor atroce. Ea era curcubeul lor, legătura lor cu ceea ce era uman. Deci, cum ar fi putut îngădui ca ea să fie îndepărtată din oraş?

Din dragoste, oamenii fac lucruri şi bune, şi rele. Oamenii buni fac lucruri surprinzătoare, iar cei răi fac rău, pur şi simplu. E greu să numeşti iubire sentimentul pe care-l aveau pentru mama derbedeii ăia stalinişti, deşi n-am nici un drept să spun că pasiunea lor nu le izvora din inimă. Scriau denunţuri despre Piekno cei care o iubeau, şi le distrugeau cei care, şi ei, o căutau din priviri. Ca apoi să-şi mărturisească faptele nobile. Mama nu ştia cine scrisese denunţurile, cine le distrusese. În cele din urmă, se ajunse ca fiecare să fie şi unul, şi celălalt. Şi aşa se închidea cercul.
- Puteţi să o luaţi de la capăt, îi spuse-ntr-o zi mama, în prezenţa mea, lui Kosici, inchizitorul orăşelului nostru. Toţi m-aţi scuipat. Fiecare din voi şi-a plătit deja datoria faţă de patrie. Aţi dat înapoi datoria, iar pe mine nu m-aţi înjosit deloc? Dac-ai şti - începu să-l tutuiască - cât m-am săturat de voi. Uite, până aici, şi-şi ridică mâna deasupra capului. Trimite-mă la Kolîma, poate-am să dau acolo de gustul libertăţii. Căci aici e mai rău decât la Gogol.
- Dar, Katia, rosti Kosici, înroşindu-se, te rog, nu vorbi aşa, eu te ador. Mor după tine. Am visat să mă fac actor, şi-acum mai visez la asta. Dar n-a fost să fie. M-a înfăşurat Tania mea în scutece şi-n slujbă, în toată împuţiciunea asta.

Ochii îi ardeau. Stătea pironit în faţa noastră fără nici o mustrare de cuget. Semăna puţin cu un cerchez sau cu Savonarola. Fără îndoială, natura îl înzestrase cu talent şi ştia că se iroseşte. Mama îşi dăduse seama de asta. Un surâs uşor de compasiune îi înflori pe buze. Îl bătu uşurel cu palma pe obraz.
- Ei, Boria, Boria, cum de te-ai rătăcit aşa? Poate c-o să reuşeşti totuşi să te mai salvezi. Fugi de-aici, până nu te sălbăticeşti de-a binelea. Aici n-ai să ne găseşti nici pe tine, nici pe mine. Înţelege cum trebuie vorbele mele.
- Katia, eu înnebunesc! şopti, apucând-o pe mama de mână.
- Asta poate o să te salveze. Înnebuneşte, dar nu-ţi pierde minţile. Hai, du-te!

Îşi clătină capul şi se îndepărtă, muşcându-şi buzele. Mergea încet. De fapt, se târa, ca şi cum nu i-ar fi păsat deloc de ziua aceea. Mersul lui nu amintea câtuşi de puţin nici de cel al lui Don Quijote, nici de cel al lui Hamlet; ci mai degrabă de nepăsarea unui demon, care ştie că nu mai are mult timp, dându-şi totodată seama că va pierde cu siguranţă.

După această discuţie, obsesia pretendenţilor parcă se mai domolise un pic. Să fi avut Kosici vreun amestec, sau altele să fi fost motivele, dar în orice caz mama vorbea tot mai puţin despre mojicia unuia sau a altuia dintre purtătorii de uniformă. O bucura această schimbare. Trăsăturile mamei îşi pierdură din asprime şi deveniră din ce în ce mai dulci. Şi îmi zâmbea tot mai des.

Era primăvară, iar într-o lună se făcea vară. Aşadar, natura care se trezea la viaţă îşi trăgea seva din pământ şi se adăpa din soare. Totul înflorea şi creştea văzând cu ochii. Şi oamenii erau mai înfloritori, mai frumoşi, mai uniţi, de parcă n-ar mai fi fost război, iar lagărele n-ar mai fi existat.

Şi pe mama o atraseră schimbările naturii în vârtejul lor. Primăvara deschidea inimile, iar Piekno se îndrăgosti. Fericitul ales se numea Saşa Kolcov, un aviator demobilizat cu puţin timp în urmă din cauza unei invalidităţi. Aparatul lui fusese lovit, iar el abia scăpase cu viaţă. Se zdruncinase zdravăn la aterizare, dar nu luase foc, reuşind să se târască afară din cabină. La spital, îi tăiaseră piciorul drept de deasupra genunchiului şi trei degete de la mâna stângă.

Îl cunoscuse probabil pe Saşa la balul de bun venit, care se organiza întotdeauna în cinstea celor care se-ntorceau de pe front. Începu să vină la noi acasă, iar Piekno să meargă la el. Mama lui Saşa era în al nouălea cer: o poloneză îi alesese fiul! Şi eu aveam motive să fiu mulţumit. Doar Saşa era aviator. Îi ascultam, cu sufletul la gură, povestirile despre zborurile la joasă altitudine, în vrie, despre tipurile de avioane germane, sovietice, englezeşti şi americane, despre calităţile şi defectele lor. În două săptămâni, aflasem cine au fost fraţii Wright, Tañski, cum arătau avioanele SKZ, cum arătau Junkerele; care era diferenţa dintre un Yak-9 şi un Spitfire. Băieţii mă invidiau. Komandir-ul găştii noastre spunea, în treacăt, că fericirea trebuia împărtăşită, că era primăvară şi fiecare şi-ar dori să aibă parte de un colţişor de cer. Am înţeles aluzia şi l-am rugat pe Saşa să vină o dată în luncă, să-i întâlnească pe prietenii mei. Acceptă.

Împreună cu el, veni şi Piekno. Ne-au aşteptat când am ieşit de la şcoală. Mă simţeam stânjenit, dar în acelaşi timp fericit. Stăteau aşezaţi unul lângă celălalt, atenţi doar la ei, ca primii doi oameni care primiseră în dar viaţa şi raiul. De jur împrejur domnea iadul: iadul războiului şi iadul lagărelor, gheena foametei şi a denunţurilor, în vreme ce ei se aflau în rai, într-o Arcadie fragilă şi omenească, dar sigur o Arcadie, acolo unde poţi pătrunde până în adâncul inimii şi întrezări sensul vieţii.

Saşa îi fermecă pe băieţi, la fel cum mă fermecase şi pe mine. Nici Piekno nu se lăsă mai prejos, încântându-i pe toţi. Mama era îmbrăcată europeneşte - în costumaşul ei de vară de culoarea albăstrelelor -, iar părul negru ca pana corbului îi curgea pe umeri, aidoma valurilor unei mări magice. Piekno şi Saşa reprezentau o părticică din lumea la care visam cu toţii. După întâlnirea aceea, fiecare dintre noi se simţi şi mai matur, mai sigur de sine şi genial precum Mendeleev. Până şi Kim, coreeanul închis în sine, lovi cu toată puterea cu pumnul în genunchi, spunând în mod neaşteptat: "Am să mă fac călugăr budist. Voi o să zburaţi, iar eu am să mă rog." Dar nimeni nu dădu vreo atenţie spuselor lui Kim. Eram surescitaţi, pentru că Saşa ne promisese că se va întâlni cu noi în fiecare săptămână, până la sfârşitul verii.

Cu toate acestea, următoarea întâlnire nu mai avu loc. Cât de fragilă-i viaţa omului: azi e aici, mâine nu mai e. Un om rău atentase la viaţa lui Saşa. Adoratorul înfocat al lui Piekno fusese ucis nu departe de propria-i casă cu o serie de lovituri puternice în ceafă.

Vestea despre moartea lui Saşa o doborî pe Piekno. Mama leşină şi dură mult până să-şi recapete cunoştinţa. Trezită din leşin, începu să plângă. Lacrimile îi curgeau şiroaie. Îi aduseră votcă: "Bea, i-au spus, o să-ţi fie mai uşor." Dând la o parte paharul, zise:
- E doar vina mea! Din cauza mea au omorât vulturul! Dacă nu l-aş fi iubit, ar mai fi trăit încă, s-ar fi bucurat de lumina soarelui şi de sfârşitul războiului. Am dispreţuit reptilele, şi reptilele l-au mâncat. Dar dinozaurii au şi ei un sfârşit, o să le vină şi lor vremea. Dar ce consolare e asta... Câţi oameni o să mai înghită canibalii ăştia!

Apoi, ca şi cum ar fi văzut viitorul, întinse repede mâna după paharul de votcă refuzat mai devreme şi-l goli. Chiar în clipa aceea, în infirmerie intră Kosici. Toţi ceilalţi părăsiră imediat camera de gardă. Numai eu am rămas nemişcat.
- Katia, nu eu am făcut-o, şopti el cu buzele uscate, crede-mă, n-am fost eu.
- Cred, răspunse Piekno. În tine mai mocneşte Don Quijote. Dar ai grijă, în scurtă vreme o să moară dacă nu-ţi scoţi uniforma asta. Şi-acum du-te, nu te urăsc.

Mă temeam pentru mama, aşa că nu m-am îndepărtat de ea nici un pas. Ne-am dus acasă la Kolocov. Saşa se afla deja în coşciug. Faţa îi era acoperită cu o pânză albă, ca să nu ne înspăimânte. Mama ridică pânza şi-şi muşcă buzele, iar în colţul gurii îi dădu sângele. Îşi şterse buzele, cântă în poloneză Odihnă veşnică, iar apoi un cântec foarte tulburător, necunoscut mie, într-o limbă străină. Pesemne că-l învăţase de la bunica, o evreică din Kurdistan. Când jeluirea încetă, ne-am dus în odaia alăturată, s-o vedem pe mama lui Saşa. Piekno se cuibări la pieptul ei.
- Iartă-mă, izbucni din nou în suspine. Şi dezleagă-mă de păcat.
- Nu dispera, răspunse mama lui Saşa cu tristeţe, dar fără lacrimi. (Rusoaicele plângeau puţin, nici nu mai aveau lacrimi, prea multe nenorociri se abătuseră asupra lor. Învăţaseră să plângă pe dinăuntru.) Lasă-mi mie disperarea. Mi-au omorât bărbatul în chinuri, mi-au ucis şi băiatul. Nu-i vina ta. Ai ştiut ce gândeşte la fel de bine ca mine. Şi-aşa, tot în lagăr ar fi ajuns.
- Dar era invalid de război!
- Şi bărbatu-meu fusese. Şi a fost kombrig (comandant de brigadă, rusă - n. trad.). Dar pe tine pentru ce te-au alungat în Siberia?
- Pentru PiŁsudski.
- Nu-i decât un pretext. În ţara asta, totul depinde de toanele unui om bolnav. Şi de capriciile psihopaţilor. Sunt doctor şi ştiu ce spun. Eu nu mă mai tem. Acum nu mai am pe nimeni pe lume, în afară de tine. Îţi sunt recunoscătoare că i-ai dăruit fericire, că i-ai arătat cum trebuie să trăiască un om, că i-ai redat speranţa. Ştii ce înseamnă să fii aviator şi să rămâi invalid la douăzeci şi şapte de ani?

Ţinusem foarte mult la Saşa, dar nu m-am dus la cimitir. Mă temeam că mi se va face rău, aşa cum mi se mai întâmplase de câteva ori la înmormântări, în momentul în care se umplea groapa cu pământ. Am alergat în luncă, la băieţi. Ca de obicei, jucau oină. Ne-am aşezat. Se apropie şi Kim, trosnindu-şi degetele. Era un semn că voia să ne spună ceva.
- Ce nenorocire! am zis eu.
- Buda a propovăduit acelaşi lucru ca şi Isus, spuse Kim, şi a poruncit să trăim tot ca el.

Moartea Saşei îmi apăsa încă sufletul, aşa c-am întrebat cum a murit Buda.
- A fost otrăvit. Avea probabil optzeci de ani când a murit.
- Iar pe Isus l-au răstignit. Pentru noi. Tânăr, înţelept şi frumos. A iubit şi a fost iubit, a propovăduit iubirea, cu toate acestea - sau poate tocmai de aceea - l-au ucis. Ca şi pe Saşa. Să fie iubirea... de vină? Propriile şoapte, pline de uimire îmi răsunau în urechi.

Abia atunci a plesnit parcă ceva în mine. M-am ghemuit la pământ şi mi-am plâns toată amărăciunea. Iar când nu am mai avut lacrimi, când ochii mi-au devenit uscaţi precum nisipul deşertului, mi s-a deschis inima. Şi am reînceput să plâng, de data asta însă înăuntru, în suflet, vărsând lacrimi pe care nu le putea vedea decât Acela care ne-a creat.