Meşteşugul bunei pârţâieli

Sub ce, oare, alte auspicii mai prielnice decât acelea ale Excelenţelor Voastre însele, ar fi putut să iasă de sub teascuri această Ars flatulatoria sau Meşteşugul bunei pârţâieli? Şi mai e nevoie să expunem, aici, temeiurile pentru care se cade să vi-l închinăm? Publicul le ştie de pe-acum: el ştie bine că acest tractat a fost gândit şi pus, în fine, pe hârtie cu consimţământul Dumneavoastră, şi că şi Domnul Carnaval, precum şi Domnul Mardi-Gras (alias, pe înţelesul tuturora, jupânii Câşleagă şi Lăsata), se cuvine să se preocupe de soarta unei cărţi ce-i va sluji autorului ei drept vehicul pe calea imortalităţii. În rest, capabili înşivă s-o zămisliţi, cine ar fi, oare, mai capabil decât Dumneavoastră, Domnii mei, să-i adulmece preţul şi amuşine valoarea?


Am să vă fac, aici, elogiul şi să vă celebrez sorgintea, care se pierde-n negurile vremii; parcurge-voi, apoi, istoria iluştrilor strămoşi ai Dumneavoastră; oprimă-voi, în fine, la virtutea şi harurile ce vi-s proprii, pe drept cuvânt ajunse proverbiale: dar, cunoscându-mi bine stângăcia şi temându-mă să nu vă sparg, în vreme ce cădelniţez, nobilele nasuri de paiaţă, nu-mi îngădui să înfrunt un risc ca ăsta, în fruntea unui op în care,-adesea, va trebui să faceţi uz de acest organ de mare preţ.


Rămân, cu un adânc respect şi un devotament nedesminţit, mult prea umilul şi supusul Domniilor Voastre servitor.

E o ruşine, cetitorule, că, iată, în ciuda faptului că, de-un amar de vreme, tragi la vânturi, nu ştii, încă,-n ce chip se nasc ele şi cum anume trebuie produse. Lumea-şi închipuie că, între pârţuri, deosebirea-i numai una: anume de la mic la mare; e o eroare grosolană.

Acest domeniu vast pe care, azi, ţi-l dezvălui şi analizez cu o exactitudine extremă, a fost cu totul neglijat până acum; dar nu pentru că va fi fost considerat nedemn de studiu, ci întrucât părea incompatibil cu studiul ca atare, cu metoda şi noile descoperiri. Altă eroare.

A trage vânturi e o artă şi, aşadar, un lucru util vieţii, precum susţin Lucian din Samosata, Hermogene, Quintilianus ş.a.m.d. Într-adevăr, e mult mai important decât se crede, îndeobşte, să ştii să tragi un vânt la timpul potrivit.

În fine, vânturile pot fi trase cu o anume regulă şi cu bun-gust, după cum opusculul acesta va dezvălui-o pas cu pas. Astfel încât nu stau deloc pe gânduri să-i împărtăşesc publicului cetitor cercetările-mi şi propriile descoperiri, asupra unei arte despre care lexicoanele cele mai ample mai că nu fac vorbire, ba chiar trec (incredibil!) sub tăcere termenii înşişi ai acestei arte, principiile căreia le expun, astăzi, celor curioşi să le cunoască.


Întrucât Cicero l-a dojenit, respins, tras la răspundere, blamându-l foarte, pe Panaetius, cum că, vârându-şi nasul în materie, n-a definit-o ca atare, nici nu şi-a făcut auditoriul să adulmece cam despre ce e vorba (ilustrul orator, altminteri, în aceeaşi scriere, De officiis, uitându-şi repede, el însuşi, sfatul atât de înţelept, prudent, temeinic, salutar), - cuvine-se ca, dimpotrivă, noi, dornici să evităm asemenea reproşuri întemeiate,-n cazul că repetăm greşeala, şi vrând să profităm, în continuare, de opinia, de mustrările, de lecţia şi de eroarea oratorului roman, n-avem să atacăm problema, nici să tratăm metodic despre pârţ, până ce nu-i vom fi dat acestuia, în prealabil, o definiţie justă şi satisfăcătoare.


Pârţul, căruia grecii-i spun , latinii, crepitus ventris, care,-n saxona veche, era purten sau furten, în germana cultă fiind Fartzen, iar în engleză, fart, e un melanj de gaze ce ies la suprafaţă când zgomotos, când în surdină.

Există, totuşi, autori îndeajuns de mărginiţi şi, pe deasupra, imprudenţi, care susţin cu insolenţă şi cu absurdă obstinaţie, în ciuda scrierii unui Ambrogio Calepino şi-a celorlalte lexicoane de astăzi sau din viitor, că termenul acesta, pârţ, luat în sens propriu, adică-n înţelesul său firesc, s-ar referi doar la acela ce este însoţit de zgomot; temeiul lor este un vers al lui Horaţiu, insuficient pentru definirea pârţului indubitabilă şi integrală: Nam displosa sonat quantum vesica pepedi. ("Am tras un pârţ cu-atâta zarvă, că putea umple-o ditamai băşică." - Sat. 8)

Cine oare, însă, nu miroase că Horaţiu,-n versul amintit, l-a luat în sens generic pe pedere, "a trage pârţuri"? Şi de ce oare mai era nevoie, pentru a da de înţeles că pedere semnifică un sunet clar, ca el să-şi dea silinţa să explice specia de pârţ care, ieşind, detună? Saint-Évremond, acest simpatic filosof, avea, asupra pârţului, o altă idee, una foarte diferită de aceea pe care o cultivă vulgul: pârţul ar fi,-n viziunea-i proprie, un suspin; iar el avea să-i spună, într-o zi, metresei în prezenţa căreia-i scăpase unul:

Aşadar, pârţul este, îndeobşte, un vânt captiv în măruntaie, pricinuit, după cum medicii pretind, de un exces pituitar tepid, de debordarea unei flegme încropite pe care o căldură slabă a atenuat-o, dislocând-o, fără ca, însă, s-o dizolve; ori, potrivit opiniei vulgaro-rusticane, datorat întrebuinţării unor ingrediente sau alimente petogene. Mai poate fi, altminteri, definit drept un soi de aer comprimat, ce, căutând să evadeze, parcurge părţile lăuntrice ale noastre şi se precipită, în fine, pe-o ieşire pe care buna creştere ne interzice să o numim pe-adevăratu-i nume.

Ci noi nu punem sub obroc nimic, aici; această entitate se manifestă via anus, fie sonor, fie făr' de răsunet: evacuarea-i e când opera naturii, adică una lesnicioasă; când trebuie să faci apel la nişte tehnici mai aparte, care, cu sprijinul aceleiaşi naturi, îi face naşterea uşoară, fapt ce produce delectare, ba chiar, adesea, voluptate. De unde şi zicala că "fă pârţuri, dacă vrei să ai un îndelung şi teafăr trai".

Să ne întoarcem, însă, la definiţia noastră şi să dovedim că ea-i conformă cu regulile cele mai robuste ale filosofiei, ca una ce include-ntr-însa, deopotrivă, sorgintea, subiectul în discuţie şi caracteristicile lor aparte (quia nempe constat genere, materia et differentia). E o definiţie ce cuprinde şi cauze, şi specii, pe de-a-ntregul; vedea-le-vom pe rând; constantă prin gen, e fără nici un dubiu că este astfel şi prin cauza-i dintâi, care-i aceea care naşte vânturi, adică un exces pituitar, şi alimentele rău digerate. Să discutăm acestea cu sistemă, mai înainte să ne vârâm nasul în ceea ce se cheamă specii.

Susţinem, prin urmare, că materia pârţului este călâie şi atenuată, cât de cât. Căci tot astfel cum nu plouă niciodată nici în ţările cele mai calde, după cum nici în cele mai geroase, dogoarea climatului dintâi absorbind orice vapori sau aburi, iar gerul excesiv împiedecâdu-i, în celălalt, să se degaje; şi cum ploaia, dimpotrivă, le e proprie regiunilor cu climă temperată (potrivit justelor opinii ale unor Bodin, Scaliger şi Cardan), iar după cum excesul de căldură nu numai că dezhidratează, făcându-l mai uşor şi mai friabil, orice aliment, dar dizolvă şi consumă toţi vaporii, ceea ce frigul n-are cum să facă, neputând produce nici un abur. Contrariul are loc atunci când clima este temperată. Blândeţea-i o împiedică să coacă, uscându-l pe de-a-ntregul, alimentul, ci, atenuându-l cât de cât, mucozităţile intestinale pot să suscite multe vânturi, care devin tot mai energice în funcţie de flatulescenţa fiecărui aliment în parte, şi care, având să fermenteze graţie unei călduri mediocre, nasc aburi denşi şi învârtejitori. Se constată asta foarte net din punerea în paralel a primăverii şi a toamnei cu vara şi cu iarna, ca şi din arta distilării la foc molcom.


Specificitatea pârţului în, mai cu seamă, raport cu râgâitul; demonstraţia integrală a definiţiei celui dintâi

Pârţul, spuneam mai sus, iese prin anus. Este prin ce diferă el de râgâit, alias "raportul spaniolesc". Acesta, cu toate că format dintr-o materie similară, dar în stomac, scapă pe sus, din cauza vecinătăţii deschiderii bucale, sau a durităţii vintrelor prea pline, sau datorită altor stavili ce nu-i îngăduie s-o ia pe calea inferioară. Conform propriilor noastre convenienţe, pârţul şi râgâitul fac un duo, fie şi dacă, după unii, e mai oribil decât pârţul însuşi; nu se va fi văzut, însă, la Curtea lui Ludovic cel Mare, un Ambasador care,-n prezenţa splendorii şi-a magnificenţei etalate privirilor lui tot mai uluite, de către-acest august Monarh, a slobozit un râgâit cum nu se poate mai viril, dându-i Regelui asigurări că,-n ţara lui, râgâitul se înscrie-n rândul nobilei gravităţi domnind acolo? Nu se cade, aşadar, să îl blamăm pe unu-n defavoarea celuilalt; şi că, ieşind pe sus sau dimpotrivă, este acelaşi lucru, încât nu trebuie,-n privinţa asta, să ne mai facem nici un scrupul. Într-adevăr, citim, în tomul II al Dicţionarului universal al lui Furetière, că,-n Comitatul Suffolk, de Crăciun, un vasal se cuvenea să facă dinaintea suzeranului, în chip de-omagiu, un salt, un râgâit şi-un pârţ.

Numai că nu e cazul să punem râgâitul în clasa vânturilor ce provin din colici, nici în a murmurului sau a ciripitului ventral, care sunt vânturi de acelaşi gen şi care, bolborosind în intestine, întârzie să se manifeste şi par prologul unei comedii sau semne prevestind furtuna. Sexul frumos, femei şi fetişcane, ce-şi pune în valoare talia, sugrumând-o, e cel mai expus acestui soi de vânturi. Într-însele, după Fernel, intestinul căruia medicii-i spun caecum, e într-atâta de destins, încât vânturile conţinute-ntr-însul nu duc nici cea mai mică luptă în cavităţile ventrale, ca şi, pe vremuri, ale lui Eol, ţinute captive de acesta în peşterile munţilor Eoliei; încât s-ar putea face, graţie lor, un voiaj marin de cursă lungă sau să se rotească, cel puţin, aripile unor mori de vânt.

Iată că nu ne mai rămâne, pentru a face pe de-a-ntregul dovada definiţiei noastre, decât să stăruim, acum, asupra cauzei finale a pârţului şi-a flatulenţei, ce este fie starea sănătăţii corpului nostru, ordonată de natură, fie o desfătare ce ne-o procură arta; dar, despre asta, mai pe larg în capitolul despre efecte. Facem remarca, totuşi, că nu îngăduim, dezavuându-l, nimic din ceea ce-i contrar bunului gust şi sănătăţii, asemenea abuzuri neputându-şi găsi un loc politicos şi onorabil în rândul lucrurilor rezonabile şi-ncântătoare.


După ce-am explicat natura pârţului şi propria-i cauză, rămâne să purcedem la justa sa clasificare, examinându-i variile specii, pentru a le defini, după aceea, în relaţie cu afecţiunea fiecăreia în parte.

Se ridică,-n chip firesc, aici, o întrebare. Iat-o: Cum se poate face, se va spune, o clasificare a pârţurilor, justă? I-auzi-l, dând din cap, pe incredul: cu ce, oare, se măsoară pârţul: cu stânjenul, cu oborocul, cu şchioapa, cu ocaua? Căci, quae sunt eadem uni tertio, sunt eadem inter se. Nu; şi iată şi soluţia pe care va fi dat-o un excelent chimist; nimic mai lesne şi firesc.

Vârâţi-vă, spune acesta, nasul într-un anus; septul nazal, divizând anusul în două părţi egale, nările dumneavoastră închipui-vor talgerele balanţei ce-are să vă devină nasul. Dacă simţiţi o apăsare, cântărind pârţul care iese, asta înseamnă că, pentru a fi preţăluit cum se cuvine, se cade să recurgeţi, dacă e dur, la stânjen sau la şchioapă; dacă se află-n stare lichidă, la oca; dacă-i zgrunţuros, la oboroc ş.a.m.d. În caz că-l găsiţi, însă, prea mărunt pentru a face experienţa, recurgeţi la procedeul domnilor sticlari: suflaţi în mica bulă cât vă place, adică până ce volumul ei devine unul rezonabil.

Dar să vorbim, din nou, serios. Pedanţii grămătici împart literele în vocale şi consoane; aceşti Domni pipăie, în treacăt, materia şi atâta tot: ci noi, a căror profesiune constă în faptul de a face să fie mirosită şi gustată aşa cum este ea îndeaievea, împărţim pârţurile în vocale şi în mute, adică, propriu-zis, băşini.

Cele vocale se numesc petarde (şi e firesc să fie astfel, de vreme ce latinescul pedere, "a trage vânturi", a dat, în franceză, termenul péter), relativ la speciile diverse de sunete pe care le produc, ca şi cum maţele-ar fi pline de petarde. Consultaţi-l, în privinţa asta, pe Willichius Jodochus, Eseul căruia asupra petardei e celebru. Or, petarda e-o explozie zgomotoasă, ivită din vaporii neumizi. Ea e mai mare sau mai mică, în funcţie de diversitatea de cauze sau circumstanţe proprii. Marea petardă e, prin excelenţă, plenivocală sau vocală; numele celei mici este acela de semivocală.


Plenivocalul sau marele pârţ

Marele Pârţ-petardă, alias plenivocalul plin, se manifestă cu vacarm, nu numai datorită calibrului voluminos pe care-l are, ca în cazul unor pârţuri rusticane; dar şi din pricina marii multitudini de vânturi cauzate de deglutiţia unei cantităţi considerabile de alimente petogene sau de clima temperată naturală din intestine şi stomac. Se poate-asemui acest prodigiu al pârţurilor cu explozia unui tun puternic, a unor ditamai baloane şi a suflurilor dintr-un tub de orgă ş.a.m.d. Povestea tunetelor aristofaneşti nu ne dă decât o palidă idee despre o atare canonadă; ea nu-i palpabilă ca ţevile de tun, nici nu se compară cu-o deşarjă făcută să dărâme ziduri sau ca să-i dea onorul unui senior păşind într-un oraş.


Obiecţie a potrivnicilor flatulenţei

Nu prin sunet ne şochează pârţul, spun aceştia; de-ar fi vorba, exclusivamente, de o improvizaţie armonic-muzicală, departe de-a ne ofensa, el ar putea să ne şi placă; dar e urmat întotdeauna de-o miasmă, care-i constituie esenţa şi care ne afectează organul olfactiv, nasul, mutându-ni-l din loc: acesta-i neajunsul său. De cum se face auzit, împrăştie-n jur corpusculi puturoşi, care tulbură seninătatea chipurilor noastre; ba chiar de-o perfidie, uneori, aptă a lovi când nici nu bănui, el ne atacă în surdină. Precedat, adeseori, de-un zgomot surd, este urmat de o suită de lamentabili companioni, nedezminţindu-şi niciodată complicitatea cu aceştia.


Refutaţie

Înseamnă a-l cunoaşte vag, dacă-i atribuim bietului pârţ atâtea crime şi grosolănii. Adevăratul pârţ, sau pârţul clar, e pe de-a-ntregul inodor sau, cel mult, are un parfum atât de slab, încât nu poate traversa întregul spaţiu dintre răsuflătoare şi nasul asistenţei. Termenul crepitus, adică pârţ, în latineşte, nu semnifică decât un zgomot inodor, dar este, îndeobşte, confundat cu celelalte două vânturi, malefice într-adevăr, dintre care unul ne ofensează nasul şi se cheamă, popular, băşină sau, dacă vreţi, pârţ mut sau feminin, şi un al doilea, hidos la culme, care se cheamă pârţul grobian sau de zidar. Principiul sau temeiul fals al potrivnicilor pârţului e-acesta; dar sunt uşor de combătut, demonstrându-le că pârţul veritabil e realmente diferit de cei doi monştri, despre care tocmai am vorbit, nedepăşind stadiul de noţiune generală.

Tot gazul ce ne mişună prin corp şi care,-n urma comprimării, iese-afară, poartă numele de meteorism sau flatulenţă. Fapt pentru care pârţul clar, băşina şi pârţul zidăresc fac parte din acelaşi proxim gen; dar şederea, îndelungă sau mai scurtă, a lor, în interiorul nostru, sau evadarea din acesta, mai lesnicioasă sau mai dificilă, constituie o diferenţă specifică ce le separă, deosebindu-le cu totul. Pârţul clar, după acumularea gazului în corp, parcurge lesne fiece obstacol lăuntric, care-i stă în cale, şi iese la lumina zilei cu o mai mare sau mai mică larmă. Pârţul grob, gros, grotesc sau pârţul de zidar, după un şir de tentative zadarnice de evadare şi întâlnind mereu aceleaşi stavili, face, nu o dată, cale-ntoarsă, parcurge un acelaşi traseu de multe ori, se încălzeşte şi se-ncarcă, astfel, cu particulele de materie grasă pe care le dislocă în mersu-i încâlcit. Încât, strivit sub propria-i greutate, se refugiază-n zona inferioară; şi,-nfăşurat într-o materie prea fluidă, ce n-aştepta decât o minimă mişcare, ea însăşi, pentru a irumpe, decampează fără prea mult zgomot, antrenând cu el întreaga pradă, toate straturile-i de sediment aluvionar. Băşina,-ntâmpinând aceleaşi piedici şi deturnări de la parcursu-i propriu, face acelaşi drum ca pârţul de zidar: se încălzeşte, de asemenea, şi cară, nu mai puţin, materie grasă, solicitând ieşirea-i prin Ţările de Jos; cu diferenţa, totuşi, că, dând de un teren sec şi arid, n-are parte şi de alte bunătăţi; ci, încărcată numai cu prăzi colaterale, e evacuată fără nici un zgomot şi-i bucură, ieşind, pe toţi cu ceea ce are ea mai dizgraţios pentru organul olfactiv.

Dar, după ce-am dat riposta cuvenită adversarilor pârţului, să revenim la ale noastre, anume la tipurile flatulenţei. Ei bine, pârţurile astea se aseamănă fie cu-o canonadă, fie cu tunetele lui Aristofan. Oricum, ele sunt simple sau compuse.

Pârţurile simple constau într-o puternică, dar solitară şi instantanee, lovitură. Priap le-asemuie cu un burduf care plesneşte, cu o băşică când se sparge: displosa sonat quantum vesica. Ele se manifestă când materia-i alcătuită din părţi omogene, când e abundentă, când gaura prin care iese e-ndeajuns de largă sau destinsă sau, în sfârşit, când emitentul e într-atâta de robust, încât le dă afară dintr-un foc.

Pârţurile compuse debutează prin detunături puternice mai multe, ce se înşiră ca mărgelele pe aţă: asemănătoare unor vânturi continue, ce, unul altuia,-şi succed, sau cam ca cincisprezece-douăzeci de focuri de armă trase unul după altul şi, pasămite, circular. Se numesc diftongi şi se pretinde că un ins puternic şi solid ar putea să tragă circa douăzeci dintr-o apăsare pe trăgaci.


Cauze fizice deduse prin bun-simţ sau analiza pârţului diftong

Pârţul e diftong când orificiul prin care iese este unul foarte larg, când materia-i supraabundentă, particulele - inegale: melanj de umori calde şi debile, cu altele reci şi dense; sau când, provenienţa materiei fiind variată, ea trebuie să reflueze în regiuni intestinale diferite.

Atunci, ea nu poate fi făcută să dispară printr-o aceeaşi operaţie de fuziune, nici să se menţină, invariabil, în aceleaşi cavităţi intestinale, nici să fie evacuată printr-un unic efort subit şi lapidar. Ea e constrânsă, deci, să evadeze, cu un soi de patos elocvent, la diverse intervale inegale, până ce dispare pe de-a-ntregul, până la ultimu-i, adică, suflu. Şi iată de ce sunetul devine audibil la durate varii şi de ce, la cel mai mic efort, se manifestă-n chipul unei canonade mai energice sau mai timide, în care ai impresia că se articulează silabe diftongate, ca, bunăoară, pa pa pax, pa pa pa pax, pa pa pa pa pax, ş.cl., atunci când anusul nu se închide foarte bine, materia învingând natura.

Nimic mai drăgălaş, în rest, decât mecanismul pârţâiturilor diftonge, datorate anusului numai, în sarcina căruia se află.

Mai întâi,
1) trebuie să-l presupunem îndeajuns de amplu prin el însuşi şi cuprins în cercul unui sfincter puternic şi,-n acelaşi timp, elastic;
2) este nevoie de o cantitate de materie egală pentru, iniţial, producerea unui pârţ simplu;
3) în urma primei lovituri, când anusul se reînchide de la sine, dar nu, totuşi, într-atâta de exact, încât materia care trebuie să fie mai puternică decât natura să nu-l poată face să-şi lărgească cercul, suscitându-i un orgasm (o iritaţie);
4) se mai cuvine să se reînchidă puţin, ca, mai apoi, să se desfacă, alternativ în permanenţă, luptându-se într-astfel cu natura, ce tinde să elimine materia întotdeauna, dizolvând-o;
5) să reţină,-n fine, când e cazul, surplusul vânturilor, ca să le sloboade atunci când ceasu-i mai prielnic.

Nu încape nici o îndoială că despre-aceste pârţuri diftonge este vorba la Horaţiu,-n disertaţia lui despre Priap. El istoriseşte că-ntr-o zi, zeul acesta invincibil slobozi unul înspăimântător, care sperie de moarte un grup de vrăjitoare ce făceau farmece în preajmă-i. Într-adevăr, de-ar fi fost vorba de-un vânt simplu, pesemne că acele vrăjitoare n-ar fi fost atât de îngrozite, lăsându-şi de izbelişte, subit, şi făcăturile, şi şerpii, spre a tuli-o în cetate. Este probabil ca Priap să fi-nceput-o printr-un pârţ simplu, printr-o, aşadar, detunătură aidoma aceleia făcute de un burduf care plesneşte; dar că zgomotul acesta fu urmat, numaidecât, de-un pârţ diftong, urmat, la rându-i, de un altul mai puternic, ce le-ngrozi şi mai dihai pe vrăjitoarele oricum înspâimântate, punându-le de-a binelea pe fugă. Horaţiu nu explică nimic şi e laconic; e, însă, evident că nu a vrut să cadă în prolixitate şi că şi-a ţinut gura pentru faptul că ştia că toţi ştiau povestea. Această neglijabilă remarcă ni s-a părut, totuşi, necesară şi convenabilă explicitării acestui pasaj care le poate părea obscur şi dificil numai acelora ce n-au habar de meşteşugul medicinii... Asta e tot ce am avut de spus.