Jurnal barcelonez

Am ales să mă întorc la Barcelona din sentimentul acut al supravieţuirii la suprafaţa lucrurilor, al unei grabe zilnice la care existenţa ne obligă pe toţi în acest al doilea secol al vitezei, din spaima că esenţa lucrurilor ne scapă tot mai des şi ne mulţumim cu sălăşluirea într-un simulacru al realităţii în care obiectele, faptele şi oamenii nu şi-au mai dobândit niciodată demnitatea iniţială, de la începuturi. O vizită grăbită, mânată de dorinţa de a acumula cât mai multă experienţă vizuală într-un interval cât mai scurt îţi lasă mereu gustul amar al neîmplinirii, al unei ratări care se insinuează dincolo de o serie de imagini pe care creierul rămâne să le digere în stare de inconştienţă şi care devin materie de vise uneori chiar mai spectaculoase decât însăşi realitatea. Şi pentru că tot anul trecut am visat Barcelona, diurn şi nocturn, până ce aproape n-o mai puteam distinge pe cea reală de oraşul din reveriile mele, am hotărât să ne întoarcem, pe propriile urme, în Gotalonia, şi să aprofundăm prima experienţă, descoperind Barcelona cea de dincolo de şerpii metalici şi infinit încolăciţi ai lui Gaudi sau de grilii ameninţători de pe catedralele gotice. Barcelona prin colţurile ei necotrobăite de turişti, aproape pustii la sfârşit de august când toţi locuitorii o părăsesc pentru spectaculoasele insule spaniole şi plajele pustii de pe Coastă. Portul Barcelona, cu cartierul acelor portenos care nu pot trăi decât pe malul mării, pe ale căror balcoane se învârt mereu morişti în briza marină sau în periculosul Tranmontana, vântul care se spune că poate aduce nebunia. Barcelona anticarilor cu ochi şireţi în penumbra prăvăliilor lor de scorţişoară, ticsite cu mărfuri stranii, aduse din toate colţurile lumii, sau a emigranţilor indieni, pakistanezi, africani, chinezi în al căror cartier miroase a falafel şi a prăjituri cu multă miere. Barcelona la nivelul zero, al străzii, al istoriei umane, aşa cum se clădeşte ea, în fiecare clipă, în jurul nostru, pe nesimţite, făcându-ne părtaşi naivi la eterna rostogolire a roţii.


Scurtă istorie personală a Barcelonei

Am pornit în călătorie într-o zi de august torid, după o noapte de nesomn, bântuită de fantasmele obişnuite fiecărei dezrădăcinări, fie ea şi una efemeră. Mai ales că ne urmărea umbra sinistră a stupidului accident aviatic de la Madrid, în urma căruia au murit peste o sută de oameni, din incredibila incompetenţă şi delăsare a altor oameni. Imaginile transmise de televiziunile spaniole, care nu suferă de obsesia cosmetizării realităţii sau de ipocrita grijă faţă de individ, nu arată cum un tată îşi închide fetiţa într-un sac de la morgă, punându-i cu grijă alături păpuşa cu care tocmai se juca în urmă cu un sfert de oră, erau cu adevărat şocante. Mai dureroase decât orice mise-en-scène voit sinistru. Simpla concentrare a camerei pe unul dintre hublourile prin care cineva probabil îşi privise moartea sosind avea un efect teribil. Ca şi imaginile în care oameni încremeniţi de durere şi lipsiţi de orice reacţie ascultau vorbăria fără noimă, sufocată de clişeele oricărei informări oficiale, a autorităţilor. Cum se poate ca un avion cu o defecţiune la motor să fie reparat într-o oră, pentru a se înălţa apoi câţiva metri şi a se prăbuşi imediat rămâne de neimaginat, ca şi durerea tuturor oamenilor care şi-au pierdut familiile. Oricât am încercat apoi să ne eliberăm, umbra dureroasă n-a urmărit în toată vremea, alimentată de imensul scandal mediatizat din plin în Spania şi de pasiunea spaniolilor pentru morbid, pentru comentarea şi adâncirea tuturor aspectelor cumplite ale existenţei. Realitate confirmată de descoperirea într-o istorie a fotografiei spaniole a unei obsesii dezvoltate la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru imortalizarea defuncţilor: părinţi copleşiţi de durere pozând cu cadavrul copiilor în braţe, aşezaţi într-o poziţie menită să le sugereze vivacitatea şi neastâmpărul de odinioară... Morbidul e a doua natură a spaniolilor şi o trăsătură definitorie a catalanilor, şi mai lipsiţi decât castilienii de acea solaritate şi de entuziasmul contagios atât de bine exprimat de atitudinea donquijotească.

E ca şi cum latura hamletiană a donquijoţilor s-ar fi concretizat în temperamentul acestui neam întunecat şi plin de secrete, care se trage din goţii aduşi în anul 400 în marginea Imperiului Roman, pentru a-l proteja de eventualii intruşi. Natura introspectivă şi mereu frământată a hamletienilor, îndoiala care le guvernează vieţile, luciditatea ucigătoare şi chiar şi adoptarea spectrelor în existenţa lor cotidiană, toate sunt trăsături ale catalanilor. Vizigoţii au ţinut frâiele puterii până la începutul anilor 700, după care au urmat invaziile arabilor şi berberilor, atât de detestaţi de catalani şi spanioli deopotrivă, dar a căror influenţă a adăugat parcă sarea şi piperul culturii iberice... Arcadele maure, unduioase ca şoldurile dansatoarelor, ceramica lor complicată şi plină de simboluri secrete, inflexiunile muzicii acvatice de la Alhambra, toate se resimt în cultura spaniolilor, îmbogăţind-o şi adăugându-i un element exotic. Dar Barcelona e plină şi de alte secrete, precum mesajele cabaliştilor sefarzi, atraşi de întortocherile cartierului gotic barcelonez, care au creat în măruntaiele oraşului un adevărat labirint misterios, ce a îngreunat enorm săpăturile făcute pentru construcţia metroului. Se spune că înţelepţii sefarzi au ascuns în zidurile oraşului figuri groteşti purtătoare de mesaj, iar dacă citirea acestora se făcea în conformitate cu o schemă anume, precum arborele lui Sephirot ori pătratele magice, aceasta ar fi dezvăluit însuşi marele secret universal, ori ar fi descătuşat puterile vreunui demon ori înger. Am găsit probabil un singur astfel de simbol, mască grotescă a lucidităţii sau a dezamăgirii, un strigăt mut de neputinţă înfăţişând întreaga nimicnicie umană. Oricum, misterele oraşului sunt inepuizabile; în Catedral de Santa Creu, de pildă, pe una dintre dalele curţii interioare se vede celebrul semn de pe steagul piraţilor: craniul şi oasele, probabil mormântul vreunui astfel de aventurier pocăit în ultima clipă care şi-a cedat comorile Bisericii cumpărându-şi astfel precara mântuire... De altfel marinarii bătrâni, înstrăinaţi de copii de patriile lor şi convertiţi în muşi, deseori renunţau la a se mai întoarce în ţara natală, unde nu se mai puteau adapta, şi, nemairegăsindu-şi rădăcinile, se retrăgeau într-un port străin în aşteptarea marii treceri, pe al cărui Passeo Maritim umblau însoţiţi de câte un animal de companie, o ţestoasă, un papagal ori un câine căruia i se adresau ca unui camarad vechi. Marinarii vorbeau de multe ori dialecte incomprehensibile, aveau monede de o provenienţă necunoscută şi tatuaje bizare.

Astăzi, în Barceloneta locuiesc în majoritate aceşti foşti lupi de mare, ale căror priviri se întorc mereu spre linia orizontului, acolo de unde se aude cântecul sirenelor pe care Columb jura că le-a întâlnit. Îi recunoşti după chipiul vechi, marinăresc, pipa din care iese fumul parfumat şi mai ales după cum te cântăresc din ochi într-o fracţiune de secundă, clasându-te imediat în categoria turistului indiscret, avid de culoare locală. De fiecare balcon din fier forjat spânzură imense şi cărnoase plante agăţătoare, ori perdele fine de asparagus, peste tot sunt oglinzi, jucării şi morişti, şi mai ales rufe colorate ce flutură în briză. Pe străduţele înguste, care sfârşesc toate într-un punct luminos, balcoanele sunt atât de apropiate încât oamenii stau de vorbă fără să mai coboare sau să-şi telefoneze, rezemaţi de balustrade; în apartamentele de la parter se intră direct din stradă, nimic nu desparte interioarele sufrageriilor de tumultul străzii în afara unei perdele de multe ori şi ea trasă, astfel încât îi poţi vedea pe locuitori în miezul activităţilor casnice, ca într-un muzeu viu.


Boqueria sau tărâmul lui Archimboldo

Şi în Boqueria intru ca într-un muzeu viu, aşa şi arată, cu tarabele aranjate suprarealist, aşa încât toate legumele, fructele, sâmburii, crustaceii sau jamboanele par cu toate vii, forfotitoare, elemente însufleţite ale vreunei făpturi fantasmagorice urieşeşti. Pe prima tarabă un Pantagruel cu ochi din struguri negri transparenţi şi gură roz-roşietică de paraguayas parfumate, cu pletele lungi din funii de ceapă arămie şi dinţii din bucăţi de nuci de cocos cu miez alb, păstos şi plin de lapte. Apoi făpturile mării, langustine de oranjadă îngheţată, crabi negricioşi şi mereu nemulţumiţi, scoici melancolice şi peşti alungiţi cu privirea sticloasă, carne de calamar uriaş şi stridii adăpostitoare de perle. Mă aplec peste o tarabă cu jeleuri colorate, mici şi perfect lustruite giuvaeruri cu carnea lor molatecă şi parfumată, dulciurile copilăriei mele comuniste, cu cutiile lor de carton ordinar şi pudra de zahăr fin care rămânea pe fundul lor, gustul tuturor vacanţelor. O boabă de strugure cât o nucă, oferită cu generozitate, are efectul madlenei şi sunt iar pentru o clipă în grădina mică a bunicilor, dar numai pentru o clipă, până ce roşul aprins al ardeilor iuţi mă smulge din visare. Aroma sucului de guayabe are ceva obsedant, înnebunitor de senzual, dulce-sfîşietor de dulce, ca o romanţă din port, băutura tuturor celor care se iubesc pe aceste maluri ale Mediteranei, aromă prevestitoare de triste întâmplări de alcov; beau nectarul şi creierul mi-e cuprins de cea mai odihnitoare nuanţă de violet, un violet adânc de catifea veche şi verdele măslinelor, culoarea tihnelor de dup-amiază, moliciunea lor bună de cuvertură veche, liniştea dintr-un sfârşit de zi când brusc lumea cu toate ale ei se ordonează întocmai după gândul tău şi liniştea te îmbracă în verdele ei tandru, nesfârşit.

Mă uit la câte-o rază de soare răzleaţă care pătrunde prin acoperiş şi se opreşte-n roşul unei rodii şi curge pe urmă în jos, într-o mică băltoacă unde cineva a vărsat un pahar de zumo de ananas şi e acolo o furnică barceloneză care trăieşte dintotdeauna în piaţa aceasta şi pentru ea raza de soare e o lumină orbitoare care echivalează cu un moment de epifanie, ca înaintea morţii şi a intrării-n paradisul dintr-o bucată mare de mango confiată. Mă aşez pe unul din scaunele înalte din jurul unei tejghele şi aştept porţia mea de paella de marisco şi mă transform, pe nesimţite, odată cu lumea din jur. Sunt, în acest moment, propria mea imagine galbenă, de fotografie veche, care se vede dincolo de paradisul furnicii.