Petru Cimpoeşu, Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 331 p.
Destui autori români contemporani prezintă, cu trecerea anilor, simptome de uzură şi devitalizare literară. Mă refer la cei realmente importanţi, fiindcă, altfel, simptomatologia mediocrităţii productive este lipsită de interes critic. Fie că scriitorii respectivi nu se mai pot desprinde nicicum de complexul tematic-stilistic care le-a adus anterior consacrarea, fie că ei, dimpotrivă, încearcă altceva, schimbând maniera şi chiar genul literar de manifestare, însă fără succes, curba pe care se înscriu e una descendentă. Şi cu cât autorul este (a fost) mai cunoscut, poate chiar popular, cu atât evidenţa declasificării sale e mai tristă. Ca să dau un exemplu la îndemână, din campionatul european de fotbal de anul acesta, am văzut jocul Franţei, fostă campioană mondială...
E un teren propice pentru competitorii aflaţi, din motive extraestetice, într-un con de umbră, într-o marginalitate geografică sau pe un culoar generaţionist mai puţin frecventat. Dintr-un Bacău situat în afara rutelor şi tronsoanelor mediatice, şi din condiţia unui prozator pentru care textualismul "optzecist" nu reprezintă summa, Petru Cimpoeşu a avansat, în ultima decadă, într-un ritm susţinut către centrul canonic aflat într-o discretă, dar continuă prefacere. Dacă, nu cu multă vreme în urmă, regretatul Mircea Nedelciu era considerat cel mai însemnat prozator al generaţiei '80, iată că în prezent avem o cu totul altă configuraţie a clasamentului. După romanele Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul (2001), Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006), premiate, traduse şi - lucru încă mai relevant - masiv şi intens comentate de critici din toate promoţiile, se poate spune că Petru Cimpoeşu şi-a confirmat şi reconfirmat clasa de prozator, într-o varietate de formule epice şi tehnici narative.
Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite vine să confirme aceste date şi să marcheze, totodată, o continuitate. Între actualul Cimpoeşu şi cel de acum douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, apar mai degrabă linii de coeziune şi coerenţă, decât elemente de diferenţă. Volumul de faţă deschide sertarul prozei scurte şi, înfăţişându-i conţinutul, îl pune în legătură cu restul vizibil al operei. Ansamblul este astfel aproape întregit. Prima secţiune grupează, sub un titlu voit ambiguu (nouă poate fi numeral, dar şi adjectivul noi, într-o formă mai veche), proze finalizate înainte de Revoluţie, în timp ce a doua propune ficţiuni "ilicite" scrise şi publicate în reviste după 1989. Realitatea socio-culturală s-a modificat pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Într-o parte, avem lupta pentru pace, mişcarea artistică de amatori, joile tineretului, fixativul polonez, lamele de bărbierit Wilkinson şi berea care nu prea "se dă". În cealaltă, descoperim postmodernismul bine organizat, pe linie guvernamentală, care ne va introduce în NATO, precum şi un jeep oficial aducând în provincie exponenţi autorizaţi ai idealurilor şi alegerilor democratice.
Dacă însă oamenii se mai schimbă, omul rămâne acelaşi. Interesul lui Petru Cimpoeşu e de a-i descoperi, sub straturile protectoare de acomodare socială, alibiuri profesionale, viaţă în colectiv şi în cuplu, eul secret, nefalsificat. Până să ajungă la acest sufleţel atât de bine ascuns, autorul decartează şi exploatează în registru comic automatismele de comportament şi limbaj ale personajelor. În fond grave, majoritatea prozelor sunt suculente, delicioase prin această disparitate bine controlată. Pe locul unu, la capitolul umor, se clasează Milionarul american (păcat de finalul facil!), cu savuroasa întâlnire dintre eroul titular, naratorul mai amărât, autohton, şi o "individă" care apare ca din senin la masa celor doi şi începe s-o facă pe deşteapta. Americanul avut debitează numai clişee cu milionari în dolari nefericiţi în forul lor interior. În schimb, intrusa are un vocabular şi un bagaj cultural care-i lasă pe convivii masculini cu gurile căscate. "Dialogul" lor devine absurd şi de un comic nebun, ca în romanele lui Ilf şi Petrov: "- Ah, dacă aş fi avut un copil! zise el prefăcându-se melancolic. Dar când să-i faci? Nevastă-mea la Hollywood, eu la Chicago... - Acelaşi Maurice Nédoncelle arată că procrearea nu este un raport de cauzalitate spirituală. Nu există un raport de cauzalitate între părinţi şi sufletul copilului. - Da, da, intervenii şi eu, deşi pe moment nu aveam nimic deosebit de adăugat. Tot aşa, la mine în bloc, unul care are şi facultate urăşte copiii şi aruncă de la etaj cu pungi cu apă după ei, pe motiv că zbiară sub geamul lui şi nu-l lasă să se odihnească după-amiaza..." (pp. 102-103); "- Voi credeţi că milionarii sunt aşa, nişte..., cum să spun... Nu, mă, sunt şi ei oameni! E drept că nu toţi milionarii sunt la fel, mai sunt unii zgârie-brânză, alţii cărpănoşi, îmbâcsiţi, care îşi dau aere. Dar uitaţi-vă la mine: sunt eu un tip antipatic? - Ortega y Gasset spune că resorbţia împrejurărilor este destinul concret al omului. - Am o mare satisfacţie când pun laba pe câte un delapidator! zisei ca să zic şi eu ceva." (pp. 106-107).
Locvacitatea îi caracterizează pe mai toţi: personaje centrale şi episodice, naratori, autorul însuşi, care îşi amestecă glasul printre cele ale creaţiilor sale, pentru a menţine legătura cu cititorul. Petru Cimpoeşu reînnoieşte cu fiecare text contractul de lectură, fiind un garant al respectării lui atât în prozele umoristice, cât şi în cele mai grave. "De ce să nu spun", "dacă e să fiu sincer", "asta, ca o divagaţie", "vorbesc în principiu", "veţi vedea îndată", "cam multe metafore, totuşi ideea merită reţinută": iată inflexiuni şi intercalări auctoriale, ironice şi autoironice, prin care prozatorul îşi semnalează frecvent prezenţa în terenul ficţional. Povestirile îşi devoalează structura pe măsură ce sunt rulate, scriitorul utilizând procedeele textualismului într-un mod mai relaxat şi, totodată, cu o respiraţie mai largă decât la "optzeciştii" puri şi duri. Întru totul semnificativă este, pentru acest complex "tratament fabulatoriu", Femeia trecu strada, proză gândită în doi timpi. Într-o primă instanţă, se arată demonstrativ convenţia, recuzita, materialul uman folosit, rolul pe care îl joacă protagonista. Dar de la meta-literaritate, Petru Cimpoeşu glisează, într-un al doilea plan referenţial, la un punct de perspectivă ce luminează, o dată în plus, umanitatea figurilor de hârtie. Autoscopia textuală duce, finalmente, nu către un top de file înnegrite cu semne, ci către existenţele unor oameni văzuţi în trei dimensiuni. Din textul şi lumea prozei ies în relief, tot mai pregnant, textura şi proza vieţii: "Urcă fără grabă scările. Mai corect, scara. Treptele. Merge şi scările, dacă e vorba de mai multe etaje. Sau nu? Să mă uit în dicţionar. Pe adrese scrie: scara A, apartamentul cutare, etajul cutare... Ce mă mai complic! Obosită după orele de serviciu, sprijinindu-se mult cu mâna pe balustradă. Va mai trebui să descriu: lumina; mirosurile umede; foşnetul vocilor în magazin. Cândva îmi făcusem o listă cu clasificarea pe simţuri. Doi îndrăgostiţi. Cumpărături pentru nuntă? Chipuri de oameni." (p. 70).
E limpede că, departe de a ignora sau minimaliza lecţia şi miza realismului, prozatorul nostru le asumă încă o dată, printr-un filtru cultural şi prin intermediul unor tehnici foarte bine stăpânite de iluzionare şi deziluzionare ficţională. De aceea, e imposibil de anticipat cursul ori finalul vreunei povestiri. În Protosifon, autorul-narator face un pas mai departe... în a se recunoaşte depăşit. Oricâtă ingeniozitate ar avea şi oricât de atent şi-ar lucra textele, calculându-le şi distribuindu-le efectele, viaţa "adaugă mereu câte ceva oricărei poveşti". Şi atunci scriitorul n-ar trebui s-o corecteze cu elemente ce riscă să pară artificiale, făcute, puse cu mâna.
În plină tiradă de un puternic umor involuntar (din punctul de vedere al emiţătorului), descoperim nucleul dur al câte unei drame în toată puterea cuvântului. A venit un scriitor din Bucureşti, cu povestea îngrozitoare a unui responsabil de unitate alimentară, ori Teorema urechii, cu confesiunea teribilă a unui beţivan asuprit de nevastă, ne proiectează într-un infern aproape palpabil, deşi discutabil. În sensul că, până la urmă, nu ne putem decide asupra gradului de adevăr - în interiorul ficţiunii - al acestor istorii. Să-l întrebăm pe Autor? Mai mult ca sigur, va ridica şi el din umeri, pentru a rămâne consecvent cu modul său, propriu, de a înţelege şi a scrie proza.
Cu certitudine ştim un singur lucru: că Petru Cimpoeşu este un prozator extrem de original, inventiv şi profund, de la care putem aştepta, în următorii ani, alte şi alte surprize.