Sfârşit de partidă - Covorul cu scorpioni. 12 fragmente memorialistice, de Gelu Ionescu

Din cauza "problemelor" ridicate de editarea cărţii despre autorul Rinocerilor, Gelu Ionescu a debutat editorial abia în 1976 (cu o alta). El este însă un "şaizecist" tipic, născut cu puţin timp înainte de al doilea război, copil inocent pe timpul conflagraţiei mondiale, apoi licean şi student terorizat de dosarul său prost în anii \'50, tânăr format la şcoala lui Vianu şi cea a lui Călinescu; autor încercând să-şi publice cărţile într-un climat ce părea, după august 1968, mai liberal; matur redevenit sceptic, după Tezele din iulie 1971, şi tot mai scârbit de involuţia societăţii luate în posesie de familia domnitoare Ceauşescu. Diferenţa faţă de alţi colegi de generaţie este că Gelu Ionescu a plecat (în 1982) definitiv din ţară, alegând calea exilului şi întorcându-se în România, ca vizitator nostalgic, abia după Revoluţie. Dincolo de această fractură, asemănările de parcurs existenţial şi biografie intelectuală sunt izbitoare; şi nu trebuie să ne mire, deci, că Gelu Ionescu, ca şi alţi "şaizecişti" aflaţi la vârsta bilanţului, îşi punctează şi detaliază acum experienţele trecute, în spaţiul cuprinzător al memorialisticii.

Succesul de critică înregistrat cu Copacul din câmpie (2003) l-a îndemnat, probabil, să recupereze (într-o formă "complet revăzută şi mult modificată") primele 180 de pagini de acolo, adică şase fragmente memorialistice, dublate în Covorul cu scorpioni. Titlul acestui volum nou şi vechi, recuperator la figurat, dar şi la propriu, conţine aparent o parabolă ce va fi limpezită pe parcursul lecturii. Nu e aşa, deoarece între covorul de Smirna, alb, cu scorpioni oranj, din casa bunicilor şi, pe de altă parte, traiectoria unui intelectual onest aflat "sub vremi", nu există congruenţă. Titlul vechi mi se părea mai expresiv şi, raportat la cele relatate şi reflectate memorialistic, mai adecvat.

Foarte compozit, volumul de faţă răsfiră scene şi teme care au legătură, într-un mod mai direct sau mai vag, cu viaţa autorului-personaj. Nu apare un fir cronologic, urmat etapă cu etapă, într-o încercare de organizare a materialului. Multe pagini de evocări par să fi fost scrise pentru a fi publicate, cu anumite prilejuri, în reviste. Iar autorul le inserează cu această ocazie editorială într-un cuprins mai generos. Comentariile lui asupra spiritului german, de pildă, fac parte dintr-un cu totul alt plan referenţial decât descrierea Galaţiului cosmopolit al primei copilării; după cum această descriere nu se leagă în nici un fel de scrisorile trimise lui Ion Vartic şi reproduse aici ca un capitol de sine stătător. Sub titlul altui capitol, Calendar, găsim lipite fragmente diferite, reunite doar tipografic, ca şi cum calendarul lui Gelu Ionescu ar avea file lipsă ori amestecate cu foi disparate aduse din alte părţi.

Nesistematizat, ba chiar neorganizat, Covorul cu scorpioni e totuşi un volum notabil, pe alocuri remarcabil. Omul cu vocaţia prieteniei are, ca memorialist, o miză a exactităţii, urmărită cu orice risc. În condiţiile în care, după decembrie 1989, am înregistrat atâtea vocalize şi tirade ale curajoşilor post-festum, este de admirat onestitatea critică a lui Gelu Ionescu. La retropectivă, la bilanţ, el scrie în mai multe rânduri că se simte vinovat şi răspunzător moral. N-a vrut să devină membru de partid, dar nici opozant deschis al Sistemului. Prin urmare, nu numai Tudor Vianu, "Comandorul" îngenuncheat de regimul democraţiei populare se cuvine condamnat pentru "colaboraţionism", ci toţi, noi toţi aceia lipsiţi de curajul gesturilor decisive. Altfel spus, o dată cu mizeriile epocii traversate, autorul evocă propriile temeri şi laşităţi, duplicitatea băiatului de familie (prea) bună, spaima lui de hârtiile oficiale, autocenzura, exprimarea cu voce joasă a nemulţumirilor, revoltele rapid reprimate de cel ce le-a încercat. Întreaga rezistenţă prin cultură, pe care, în prezent, o radiografiază cu amară luciditate.

Asumându-şi vina personală, nu ezită să ceară şi altora, oricât de prestigioşi, un auto-tratament similar. Faţă în faţă cu Cioran, numai ei doi, în unica împrejurare a unei plimbări comune, mai tânărul intelectual îl întreabă abrupt... cum a putut să fie legionar. Cioran nu se supără şi îşi explică eroarea de tinereţe; dar rămâne sincer uimit. Dintre toţi compatrioţii care îl caută, îl vizitează şi îi mănâncă timpul cu problemele şi pretenţiile lor, Gelu Ionescu este singurul care i-a pus, direct, această întrebare. Pagini foarte bune, desprinse parcă dintr-un jurnal, sunt şi cele despre înmormântarea lui Ionesco, scriitor central în sistemul de valori al criticului - şi subiectul nefericitei sale monografii care n-a putut să vadă lumina tiparului la timpul scrierii ei. De asemenea, capitolul amintirilor despre Europa Liberă, cu vocile şi figurile de prim-plan ale instituţiei (se detaşează cea a lui Vlad Georgescu) merită o atenţie aparte. E una dintre puţinele descrieri din interior, fără colportaj ieftin, senzaţionalist, fără bârfă dâmboviţeană.

Gelu Ionescu are ceva nemţesc în modul riguros de a aborda un subiect, oricât de personal ar fi acesta. Evocările nu sunt amprentate şi distorsionate de afectivitate, nici măcar de fireasca nostalgie a exilatului ce devine septuagenar. Reflecţia nu e niciodată suspendată, amânată, ci inclusă în actul şi registrul rememorării. Autorul nu se grăbeşte să dea verdicte, însă după analiza atentă şi desfăşurarea argumentaţiei acestea vin cu punctualitatea trenurilor intrând în gara centrală din München. "Rezistenţa prin cultură" a fost o strategie jalnică, de "ostatici". Modul perfect-evazionist de a concepe literatura al lui Radu Petrescu ţine de "un fel de idioţie morală". Spre deosebire de nemţi şi de multe alte popoare, românii nu au "cei 700 de ani de acasă" (!). Iată numai câteva dintre penalizările lui Gelu Ionescu, care nu-şi uită, în fragmentele lui memorialistice, funcţia critică.

La limită, această analiză lucidă şi căutarea exactităţii cu orice cost devin masochiste. Autorul îşi prezintă cu o sinceritate "indecentă" comportamentul nu prea filial în relaţia cu mama rămasă în ţară; iar boala şi moartea acesteia sunt descrise în pagini impresionante, dar, în continuare, fără implicare. Ca şi cum fiul ar fi un observator din afară, detaşat, nu parte a dramei. Cruzimea observaţiei nu e atenuată nici la sfârşitul cărţii, când autorul îşi descrie - cu aceeaşi neutralitate - depresiile majore, internarea într-un spital german, stările încercate acolo. Dacă se va ruina fizic şi va deveni un "balast" pentru prieteni şi fiică, ar vrea să fie eutanasiat. Fără prea multele complicaţii etice, inutile, ale actului medical...

Ca să nu închei pe această notă neagră cronica la o carte "cu de toate", imprevizibilă de la prima la ultima filă, să citez un pasaj mai luminos, o scenă foarte nostimă relatată de fostul figurant-şef de pe scena Teatrului de Operetă. Suntem pe vremea lui Ion Dacian: "Vine într-o zi la mine casieriţa teatrului, o persoană foarte drăguţă şi serviabilă, şi-mi spune că a obţinut pentru fratele ei, încă elev, de vreo 16-17 ani, să vină şi el în figuraţie şi că mă roagă să-l «pilotez» puţin, mai ales la început. Am zis «bine», a sosit tânărul, cu o mutră de puştiulache, împrăştiat, emoţionat. L-am îmbrăcat, i-am explicat ceremonialul, l-am dus în culise, i-am explicat ce trebuie să facă - să ducă o tavă cu o cupă unui personaj aflat în plină desfăşurare vocalică, am stat lângă el, i-am făcut vânt în scenă; el, în loc să meargă la stânga, a luat-o la dreapta, s-a dus direct la un alt protagonist, care avea o cupă, s-a aşezat cu spatele la sală - gest aproape nepermis - şi a rămas acolo ca o stană de piatră. Actorul care urma să ia de pe tavă cupa a trebuit să traverseze toată scena spre a şi-o lua de pe tava figurantului înţepenit, apoi, dându-şi seama de situaţie, i-a cam făcut vânt afară din scenă. A venit radios la mine, supra-încântat de performanţă. I-am tras «o morală bună» şi am venit să-l supraveghez la o altă reprezentaţie - totul s-a repetat întocmai, în ciuda explicaţiilor mele. Rar văzusem un asemenea anti-talent... aşa că l-am pus sub supravegherea colegilor, care îl urmăreau îndeaproape ori de câte ori nu eram eu acolo. Între timp, junele mi-a spus că vrea să dea examen de intrare la... Teatru, să se facă actor... M-am apucat cu mâinile de cap, i-am spus domnişoarei casiere să nu-l nenorocească pe bietul tânăr, care era însă de neclintit în dorinţa lui. A dat examen totuşi, a intrat la teatru şi a devenit... nimeni altul decât Ion Caramitru!" (p. 275).

Cine poate să ştie, la începutul sau chiar spre sfârşitul partidei existenţiale, care va fi rezultatul final?