Plimbarea cu targa a catedralei patriarhale prin Bucureşti este, deci, ridicolă din perspectiva însuşi scopului său fondator. Acum, după moartea Patriarhului Teoctist, lucrurile s-au ales. PF Daniel a ales direct unde, cum şi cu mâna (computerul) cui se va face catedrala.
Abandonarea locului consacrat din Piaţa Unirii, care a fost de două ori consacrat, a doua oară chiar de către primul între egalii ierarhi creştini (Papa, în 1999), a fost un sacrilegiu, deşi fusese ales greşit urbanistic dintru bun început. Modul în care cei din Dealul Mitropoliei - toţi, nu doar bietul bătrân din vârful ierarhiei, care avea barem scuza nepriceperii şi pe cea a urmării cu obstinaţie a propriei misii - au negociat public problema catedralei, din 1995 şi până acum, mi se pare dezastruos. Specialiştii în PR lipsesc de pe deal şi nici un sfat dezinteresat din afară nu-i tulbură pe cei care, mi s-a spus ritos, "lucrează cu veşnicia". Aceasta fiind opinia mea despre tot ce s-a întâmplat după ieşirea mea din joc, în 2003, după ce am câştigat concursul naţional din 2002, să facem niţică "mică istorie" a unei "mari naraţiuni".
Nu ştiu dacă prietenii şi detractorii mei vor fi observat, dar eu, de la clipa mutării în Parcul Carol a "amplasamentului" prost plasat, m-am retras din joc. Singurele mele pretenţii, de natură financiară, au fost cele cu privire la cele şase luni de lucru post-concurs, împreună cu echipa mea, care a pornit tot timpul de la premisa că lucrarea va fi încredinţată câştigătorului, adică echipei de la UAUIM, pe care am condus-o. Aflând, prin intermediari, că nu mai am obiect al muncii, am trimis PS Vincenţiu Ploieşteanul o scrisoare, prin intermediul OAR, scrisoare prin care solicitam o despărţire amiabilă contra unui onorariu modic, destinat echipei. Am participat, totuşi, la lugubra întâlnire de la Operă, cu o seamă de preoţi, unii cu posturi academice, care vituperau cu ochii bulbucaţi împotriva masonilor şi a trădătorilor şi a comuniştilor care fac şi dreg contra BOR: acolo am propus cîteva soluţii de construire împreună şi de coabitare a catedralei cu mausoleul. Una era, cred, destul de subtilă: păstra mausoleul într-un cilindru de sticlă din ce în ce mai transparentă spre vârf, înfiinţa o nouă turlă, cu opt arce, drept clopotniţă, introducea în malul terasat un muzeu al creştinătăţii autohtone şi, în fine, aşeza biserica însăşi cu estul pe 30 noiembrie, adică pe Sf. Andrei, hramul catedralei. Nici una nu a fost luată măcar în calcul, violenţa de limbaj fiind majoră, spiritele - încinse, iar Sfântul Spirit - absent. Era mausoleul-victimă un edificiu "comunist" (care, totuşi, era inspirat evident din arhitectura de mănăstire moldavă) şi trebuia să dispară. Nu am aflat de la arhitecţi de ce, până acum, nimeni nu a catadicsit să scrie două rânduri despre arh. Cucu, de care toţi îşi aminteau acum cu drag; de ce nu a protestat nici unul contra faptului că o aşa frumuseţe de monument nu e accesibilă publicului, ci păzită cu armata să nu se fure (singur) granitul. Nu am aflat ulterior nici de ce distrugerea oricăror alte monumente din ţară şi din Bucureşti a putut, vreme de cincisprezece ani, să se petreacă public, fără mitinguri de solidaritate contra; de ce se tăiau pe nevăzute pomii la Parcul Bordei fără crosuri de protest chiar în timpul când potenţiala lor dispariţie era plânsă văcărescian (e vorba de Ienăchiţă, nu de preşedintele Senatului).
Nu am înţeles niciodată de ce totul în România trebuie să fie discutat atât de neprofesionist, de lăcrămos, de incendiar, de neserios. Cum pot intelectualii neamului să fie aşa uşor manipulabili în chestiuni de viaţă a oraşului? Ce-avea a face primul ministru de-atunci cu dezvoltarea imobiliară în zona Bibliotecii Naţionale, de a simţit nevoia să facă circul pe care l-a făcut la UAUIM, în faţa machetei proiectului meu? Cum e posibil să dai, în trei ani, patru sau cinci HG-uri diferite? Şi, dacă a apăsat pe pedala demnităţii şi a rezistenţei legale, a interesului public, de ce prea marele a pupat Piaţa Endependenţi cu, în definitiv, opozabilul său, la jurământ? Sau ce căutau detractori şi critici publici (ai proiectului şi al meu), cot la cot cu stimabilii, la ceremonia de prezentare a noului, penultimului (?) amplasament, de la Palatul Patriarhiei?
În fine, trebuie să recunosc că propunerea cu Dealul Spirii este cea mai puţin penibilă (dintre câte-s proaste, urbanistic vorbind, adică toate în afară de cea unde s-a dat concursul în 2002). Desigur, se va vorbi despre proximitatea cu Casa Poporului (mie mi s-a reproşat în scris, vă jur, că am proiectat o Casa Poporului cu cruce, aflată "vizavi" de original, adică la peste 3 km pe hartă, că vine Bin Laden şi pune bombe sub catedrală, să sară guvernu-n aer, că nu ştiu compoziţie - neam etc.); despre "acropola" colaboraţionismului; despre exproprieri. Desigur, deja "se ştie" cine a făcut proiectul, că "se face" peste stadionul ANEF (nu: acolo se construieşte din 1995 cel mai costisitor garaj subteran, cel al deputaţilor, de parcat definitiv bani publici, mulţi, fără a-i verifica nimeni); "se ştie" totul. Ei bine, chiar nu cred că e rău dacă o axă importantă a Bucureştilor se va vărsa nu într-un maidan cu gard, ca acum, ci în Piaţa Catedralei, pe Dealul Spirii. Orientarea cardinală e favorabilă (adică şi etimologic corectă: spre est), iar nu ridicolă ca în Parcul Carol. Teren este berechet şi e cel mai bun de fundare din Bucureşti. Proximitatea cu Casa Republicii nu a împiedicat nume sofisticate ale artei naţionale contemporane să o populeze muzeal: şi atunci, ce te-ai aştepta de la cezaro-papismul structural al BOR? Oraşul ar beneficia printr-o siluetă zveltă în centrul său vizual (dacă aşa ar ieşi din "concurs", dacă va fi concurs, cu sau fără ghilimele), care ar contra-balansa pre-eminenţa celei turtite a Super-casei.
Limba turcă ne-a dat numele unui spectacol cu păpuşi pe sfori, ironic, penibil chiar, pentru plebe: karaghioz. Credeţi-mă, am făcut parte din el şi nu mă victimizez: pentru aproape un an, am crezut că un concurs naţional de arhitectură făcut după toate regulile solicitate de OAR şi de UAR, cu o temă onorabilă, pentru un proiect corect urbanistic, unde în juriu au fost reprezentate la înalt nivel toate instituţiile statului şi ale oraşului chiar este ceva serios. Ulterior, am crezut că este interesul OAR şi UAR să insiste pe respectarea unui concurs câştigat de câţiva confraţi tineri, devreme ce au comisii pentru promovarea concursului ca unic instrument de adjudecare a lucrărilor de interes public/naţional. Am crezut că am prieteni şi ei mă vor apăra public, ştiind că nu merit chiar toate lăturile care mi s-au vărsat în cap; ei bine: M-AM ÎNŞELAT. Nu am, nu am avut niciodată se pare şi, oricum, nu mai am acum decât doi sau trei prieteni care au riscat cu onoarea lor să garanteze public că nu sunt, totuşi, chiar o canalie. Restul îmi apar acum drept cunoştinţe ocazionale, fantome care îmi traversează biografia şi pe care trebuie să le suport din vreme în vreme, dar cărora nu le mai caut tovărăşia. Multe cunoştinţe mi-au devenit necunoscuţi complet, de nu duşmani de-a dreptul. De ce am binemeritat asta de la compatrioţii mei? Întrucât am riscat şi am câştigat. Şi nu trebuia să câştig eu. Îmi asum condiţia bărbăteşte şi consecinţele cu privire la această dioramă cu fiinţe împăiate, căreia nu îi (mai) aparţin.
O singură altă observaţie mai am cu privire la subiectul catedralei acesteia şi îl închei: pe mine nu mă mai interesează absolut nimic şi nimeni dintre cei care au fost implicaţi în această tristă şaradă cu final deschis. Nici "beneficiar", nici "colegi de breaslă", nici "funcţionari publici", nici "lideri de opinie", nici reprezentanţi ai "autorităţilor" publice, fie ele "locale" sau "naţionale". Am încheiat acest episod din viaţa mea cu o carte, albumul concursurilor din 1999 şi 2002, apărută la Noi Media Print în, acum defuncta şi ea, colecţia Prispa - Arhitectură din România.
Restul, ar zice Ecleziastul, nu e decât risipire şi vânare de vânt.
