Pentru orice european minim informat, dacă nu din lectura manualului de istorie, măcar din aceea a ziarelor, numele oraşului Sarajevo nu sună din cale-afară de atrăgător. Cine nu a aflat că aici s-a produs scînteia care a aruncat în aer butoiul cu pulbere al Balcanilor şi care a cuprins apoi întregul continent, în 1914, cînd un student anarhist l-a împuşcat pe prinţul-moştenitor al Imperiului Habsburgic ce guverna pe-atunci şi micul popor al bosniecilor (ehei, ce vremuri! astăzi studenţii visează cel mult să-l ia la bătaie pe portarul de la cămin), cine, zic, ignoră întîmplările de-acum un secol, îşi aminteşte, probabil, întîmplările de-acum un deceniu şi jumătate, cînd explozia neaşteptată (sau...?) a statului federal iugoslav a zguduit nu doar paradisul simili-comunist construit de mareşalul Tito, ci şi întregul sud-est european; oraşul Sarajevo a fost, atunci, unul dintre fitiluri. Un fitil aprins de tunurile armatei sîrbe, care au bombardat sistematic, tacticos, gospodăreşte, zile în şir, străzile şi clădirile aşezării înconjurate strîns, fără scăpare, de munţi. Urmele acestei glorioase acţiuni se văd şi astăzi, pretutindeni, pe zidurile edificiilor administrative, la fel ca şi pe cele ale blocurilor de locuinţe; blocuri normale, cu rufe întinse în balcoane şi tomberoane de gunoi la intrarea din spate, blocuri cu perdeluţe la geamul de la bucătărie şi antene parabolice agăţate strîmb, blocuri care îşi poartă cicatricele absurde nu cu mîndrie, ci cu un fel de uluială resemnată, de parcă s-ar întreba ce nebunie distrugătoare a putut să-i cuprindă deodată pe oameni.
Întrebare fără răspuns. Pentru că soluţia problemei nu e dată, din păcate, de inscripţiile în cărbune pe care le-am citit pe aceleaşi ziduri, undeva în centru: "Moarte fascismului!" şi "Trăiască Tito!"; ar fi prea simplu. Altminteri, fotografia alb-negru, un pic obosită, a mareşalului, în costum imaculat, cu trabucul între degete şi zîmbind enigmatic spre marea pe care o bănuieşti la picioarele insulei Brioni, tronează la loc de cinste, alături de pozele color, mai proaspete, ale colonelului Alja Izetbegovic, cu ochi neverosimil de albaştri şi surîs la fel de indescifrabil, în vitrina unei prăvălii cu suveniruri din cartierul (cel mai) vechi al oraşului, printre şaluri multicolore, ibrice de alamă, kilograme de lănţişoare de aur şi argint, chilimuri şi mirodenii.
Sarajevo este un oraş multietnic, multireligios şi multicultural. Dacă orizontul pare dominat, în toate punctele cardinale, de minaretele subţiri şi delicate ale moscheilor, nu lipseşte din peisaj nici biserica ortodoxă, nici catedrala catolică, nici templul reformat - ba nici măcar sinagoga, transformată acum în muzeu, căci credincioşii i-au plecat spre zări mai calde (deşi nu mai liniştite...); aflu cu uimire că aici a existat cea mai mare comunitate de evrei sefarzi din Europa, după alungarea lor din Spania, iar faptul că acest loc atît de chinuit, de unde nu demult toată lumea dorea să fugă, a putut reprezenta cîndva, pentru cineva, limanul dorit aşază lucrurile într-o perspectivă la care merită să reflectezi. După cum te îndeamnă la reflecţie şi împrejurimile nu mai ştiu cărei facultăţi, pe unde se foiesc, în pauze, studenţii: dacă băieţii arată mai mult sau mai puţin asemănător, grupurile de fete, dintre care una-două poartă blugi şi canadiene "trendy", viu colorate, iar una-două - redingote sobre, încheiate pînă la gît, şi basmale ce le ascund riguros părul, sînt surprinzătoare. Numai pentru privitorul străin, însă; musulmane sau nemusulmane, puştoaicele sporovăiesc animat şi se distrează de minune. De ce ar fi altfel? Gazdă, în luna octombrie, simultan, a unui festival internaţional de teatru cu oarecare renume (MESS) şi a unui festival închinat... vinului, oraşul reuneşte simbolic preocupările ce par să le fie foarte dragi locuitorilor săi: interesul pentru artă şi atenţia pentru hrană. Căci dacă sălile de teatru şi muzeele se înghesuie, în centru, cu o densitate remarcabilă, numărul restaurantelor, bodegilor, cîrciumilor, patiseriilor, cofetăriilor, cafenelelor, ceainăriilor e aproape neverosimil. Sarajevo a fost secole la rînd (o spune şi numele) un popas oriental, iar în Orient, indiferent cît de apropiat ori de îndepărtat, umplerea stomacului nu este o acţiune rapidă şi întîmplătoare, ci un ritual căruia trebuie să-i acorzi timp şi seriozitate. Mai ales că el implică rafinamente - vizuale, dar în primul rînd olfactive şi gustative - care îţi interzic să-l asociezi cu trivialitatea de orice soi. Nu intru în amănunte; anunţ doar că acela care nu a băut niciodată o cafea "bosniacă", după cum zic gazdele (turcească, zicem noi - şi turcii -, grecească, zic grecii), fiartă şi adusă într-un ibricel filigranat ce conţine cam patru sorbituri zdravene, alături de un mic paralelipiped de rahat (recomand sortimentul de trandafiri) şi un pahar cu apă rece, mulţumindu-se cu tot mai invazivul espresso (fie el chiar "scurt" şi autentic), ei bine, acela nu va înţelege niciodată ce e Levantul, ce e sud-estul Europei şi, îndrăznesc să zic, nici ce e viaţa.
Sarajevo le ştie pe toate. Dovadă că străzile sînt pline tot timpul, la miezul zilei aproape tot cît la miezul nopţii, cînd multe prăvălii încă funcţionează; la 11 seara, un magazin de electronice (!) avea clienţi înăuntru.