Stepele din Deşertul Gobi
Când am plecat de acasă aveam deja un plan pentru Mongolia. Vroiam să mergem în extremul vest, în Munţii Altai, la un festival de vânătoare cu acvile, care se ţine în fiecare an, la început de octombrie. Când am ajuns în Ulaan Baatar am aflat că festivalul începuse în ziua respectivă, şi nouă ne trebuiau cel puţin 3 - 4 zile ca să putem ajunge acolo. Ne-am readunat repede gândurile şi dintr-o întâmplare ne-am hotărât să mergem în Deşertul Gobi. După ce ne-am interesat şi am aflat că o aşa tură pe cont propriu, ne-ar fi costat mai mult decât dacă am fi mers împreună cu ceva lume, am decis să plecăm cu încă patru străini (Olga, Hasevit, Kam şi Neil), un şofer şi un ghid, toţi într-o dubă rusească veche.Era marţi când am plecat, pe la 8 jumate dimineaţa, pe lapoviţă. Au urmat doisprezece zile pline de lucruri interesante, opt cu maşina, una pe jos şi trei cu cămilele, printre dune şi peste ele, traversându-le de la nord-vest la sud-est.
De câţiva ani tot pregăteam călătoria asta. Ba nu era momentul, ba nu erau bani, ba nu aveam curaj. Nu sunt prea sigur dacă până la urmă s-au aliniat şi momentul şi banii şi curajul, ca nişte astre norocoase, sau pur şi simplu mi s-a terminat răbdarea. Cert e că am plecat.
După două zile de tren, ajungem la Moscova. Pe la cinci fără ceva. Am avut două ore de somn şi şaişpe de umblat în Moscova, mare parte pe jos, în frig. Căci tare frig e la Moscova. Am început treptat să visez la noul tren, oaza mea de odihnă.
Transsiberianul ne aştepta la peron de pe la nouă, dar nu ne-am prins iniţial. Pe tabela scria Pekin. De la oboseală aşteptam probabil să scrie undeva în româneşte - aici băh, urcaţi-vă. Pekin e Beijing şi Ulaan Baatarul unde coboram noi era pe aceeaşi linie.
La zece am plecat şi m-am putut întinde pe noul pat. De la oboseală şi de la miile de gânduri n-am adormit uşor. S-a făcut patru noaptea foarte repede, câştigasem două ore la fusul orar. Aşa am simţit pe pielea mea că pe teritoriul Rusiei sunt multe fusuri orare, lucru care conduce la un paradox, pe care aveam să-l înţeleg abia la Irkutsk (iată paradoxul temporal ce ţine de căile ferate ruseşti: deşi traversezi şase fusuri orare şi la Irkutsk era deci cu 6 ore mai târziu ca la Moscova, totuşi pe întreaga cale ferată de pe teritoriul rusesc era aceeaşi oră, cea a Moscovei. Aşa se face că în gara de la Irkutsk era cu şase ore mai devreme ca în restul oraşului. M-am întrebat oare după ce program merge la lucru, de exemplu, o femeie de serviciu din gara Irkutsk. De la 8 dimineaţa ora casei ei din Irkutsk, sau de la 8 dimineaţa ora gării din acelaşi oraş? Dacă ar merge după orarul gării ar ajunge la serviciu probabil la ora 13 p.m. şi ar termina la 01 a.m., sau poate 03 a.m. căci de cele mai multe ori se lucrează peste opt ore... pun pariu că pornind de la datele astea, s-ar putea face o problemă de matematică, de olimpiadă a clasei a 4-a, faza pe sector).
După multe zile de drum şi peste 5750 km am ajuns la Ulaan Baatar şi după ce m-am odihnit bine m-am mai întrebat un lucru: oare ce-ar zice foştii muncitori, proiectanţi, ingineri şi topografi sovietici ştiind că, cea mai lungă cale ferată din lume, construită cu mari eforturi pentru a uşura accesul în Siberia, pentru a transporta resurse naturale, materii prime şi mărfuri şi pentru a avea un mai bun control asupra ţinutului, a ajuns astăzi o plimbare romantică cu trenul pentru turişti străini (foştii imperialişti occidentali...)?
Ulaan Baatarul este de departe cea mai urâtă capitală pe care am văzut-o vreodată. Probabil cel mai urât oraş cu totul. Aici trăieşte aproape jumătate din populaţia Mongoliei (1 milion din cele 2,5 ale ţării). Prin anii 2001 - 2002, mongolii au trecut printr-o mare criză economică şi existenţială. O secetă mare combinată cu o iarnă rece şi furtunoasă, i-a făcut pe mulţi dintre ei să piardă vite, oi, capre, cămile şi speranţe. Disperaţi şi derutaţi, s-au mutat la oraş. Aşa s-a dublat aproape populaţia capitalei de la 500.000 la 1 milion de locuitori. Cei slabi cu îngerul s-au sinucis. Tot atunci a scăzut tare şi populaţia de nomazi.
Ulaan Baatarul este mărturie a spiritului nomad al mongolilor. Este o capitală care în secolele XVIII - XIX a fost mutată de patruzeci de ori. Aici mă regăsesc şi eu mult mai mult decât în spiritul românesc. Cred că aş fi fost în stare să mă mut odată cu ei peste tot. Sunt atât de agitat încât în fiecare seară mă mut de patruzeci de ori în pat până să adorm.
Este considerată cea mai rece capitală din lume. În iernile reci se poate ajunge până la -50oC. Cel mai trist este că sistemul lor de încălzire este total depăşit, ca tehnologie, timp şi capacitate. Centralele termice lucrează constant şi produc o mare parte din smogul ce caracterizează oraşul. După fum s-ar crede că încălzesc toată ţară. Problema este că nu au filtre pentru coşuri (nu am v[zut decât unul în tot oraşul). Au fost construite total brambura. Au crezut că e de ajuns să le construiască la marginea oraşului, dar au neglijat vânturile dominante, care se pare că împing fumul către centru.
Totuşi am petrecut în locul ăsta o bucată frumoasă de timp, pentru că de aici se pleacă cam oriunde în Mongolia. În zonele rurale ("la ţară") este pe atât de frumos pe cât este de urât la oraş...
Mai multe amănunte puteţi afla pe situl proiectului.
