Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lecţia de franceză: Paris


Cătălina Miciu

28.10.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Părinţii mei nu au învăţat limbi străine, dar şi-au dorit ca cele două fiice ale lor să ştie. Şi-au dat seama când soră-mea era în liceu că limba franceză nu se făcea à la carte, iar cu engleza era mult mai uşor, deoarece te ajutau filmele de la televizor.

În toamna lui 1994, plângeam în trenul care mă aducea de la bunica. Ştiam că nu voi mai avea o doamnă învăţătoare care să mă ajute cu orice. Şi aveam oarecum impresia că toată copilăria mea lua sfârşit în personalul Palanca-Bucureşti Nord. A fost anul cel mai greu din toată Generala - aceeaşi colegi oarecum nesuferiţi, profesori noi şi exigenţi, o doamnă dirigintă poreclită Hitlerista (pe care însă aveam să o iubesc enorm) şi ideea alor mei de a exersa câteva cuvinte în franceză cu Naşa.

Soră-mea deja se pregătea pentru Bac. Naşa era de fapt naşa mătuşii mele, sora tatălui, dar pe care tata o iubea (şi acum) ca pe naşa lui, de care n-a fost niciodată ataşat. O doamnă la vreo 60 de ani, caldă pentru alţii, îngrozitor de rece pentru mine, mereu îmbrăcată în negru, cu batic prins ca o bandă pe cap, cu părul grizonat şi rar, cu ţigara între buze, înconjurată de fum albicios. Iar vocea - răguşită şi de o tonalitate uşor de recunoscut. Sculptorul Ion Jalea îi propusese nepoatei sale să îi facă un bust. Naşa l-a refuzat, decizie pe care avea să o regrete peste ani.

Mă gândeam că după câteva lecţii de franceză aveam să scap la joacă, la copacii mei în care mă căţăram cu o înverşunare demnă de un copil al pădurilor, la bicicleta care mi-a transformat picioarele în adevărate hărţi ale juliturilor. M-am înşelat.

În fiecare duminică, cu precizie, Naşa venea la noi. Mama îi făcea o cafea şi aşa începea în hol, unde bătea soarele pe geamul lat, lecţia de franceză. Am umplut caiete întregi cu exerciţii. Un an, doi, trei, şapte. Timp de şapte ani am exersat limba lui Edith Piaf (era singura personalitate franceză pe care o admiram atunci) în scris şi oral. Râdeam cu poftă când reuşeam să desluşesc un perfect simplu al unui verb iregulat sau când îmi ieşeau toate declinările sau când pe caietul unde tema săptămânală lua proporţii de peste cinci pagini Naşa scria cu roşu 10. Plângeam de ciudă în mine şi acasă, fără ca Naşa să mă vadă, când pe acelaşi caiet cu tema înroşită Naşa scria un 4 şi râdea sadic. Exclamam cu ură "La langue français est une bataille de jeu!", doar ca săraca Naşa să adauge peste glasul meu "française" şi "Ce n'est pas comme ça!"

Aşa au decurs şapte ani de duminici în care colegi de-ai mei mergeau în parc şi la film. Iar eu luam 783 până la Budapesta noastră, pentru încă vreo trei ore de franceză, la care eram servită cu apă minerală la sticlă de 1l şi napolitane Dănuţ. La aceste ore, multe de altfel, am făcut cunoştinţă cu Franţa, dar mai ales cu Parisul. Oraşul luminilor, pe care Naşa îl văzuse în anii '70, în timpul unei excursii cu şcoala la care preda. Îmi povestea cu drag şi o lăsam de fiecare dată să îmi zică despre miile de feluri de brânză pe care le-au născocit francezii (mă oripila şi fascina deopotrivă cea din care ieşeau viermi), de colega care îşi cheltuise toată diurna pe o haină de blană, de parcurile verzi ale oraşului, de Louvre, de buchiniştii de pe Sena, de cât de înalt e "la Tour Eiffel" şi cât de bun e vinul franţuzesc. Naşa îşi cheltuise toată diurna pe cărţi, pe câteva numere din dicţionarul Larousse, pe care le admiram în biblioteca micuţă de sub televizor, şi pe nişte diapozitive cu castelele de pe Valea Loarei, pe care le vizitase.


Les Tuilleries, locul ideal pentru siesta de prânz

Începeau să îmi placă extravaganţele culinare şi nu numai ale francezilor şi mă lăsam dusă de val, permiţându-mi să visez că peste ani voi merge la Paris, voi sta o săptămână şi îi voi scrie de acolo Naşei, mulţumindu-i pentru orele de franceză în care şi-a bătut capul cu mine, "une pauvre bête".


Îndrăgostiţi luând prânzul pe malul Senei

Toamna asta am ajuns la Paris. Parisul trăieşte doar toamna în imaginaţia mea: toate pozele pe care le văzusem de-a lungul orelor particulare de franceză erau îngălbenite de timp şi îi dădeau Parisului o alură tomnatică şi melancolică. Şi aşa era şi normal să îl văd, în septembrie, când oraşul întomneşte şi prinde culori şi arome delicioase simţurilor.

Mi-am exersat dramul de franceză cu orice ocazie - când ceream o apă, un bilet la metrou, un croasant sau un sandviş. îmi plăcea să zâmbesc oricui pe stradă, să încerc să nu mai fiu atât de zgomotoasă, să mă mişc mai lent pentru a mă integra perfect peisajului. Să mănânc sandvişuri şi să beau caffé latte-uri, deşi cafeaua îmi face rău, iar pâine nu am voie.


Podul Alexandru al III-lea, inaugurat cu ocazia Expoziţiei Universale din 1900

Am făcut prima oprire în Montmartre, acolo unde la fiecare fereastră muşcatele roşii respirau aerul boem al cartierului. Acolo unde, la baza dealului pe care şade maiestuos, ca o cloşcă albă, Sacre Coeur, Amélie s-a dat în carusel. Coborând, spre Pigalle, am aruncat un ochi la Moulin Rouge şi mi-am dat seama că tot misterul care înconjura acest loc, aşa cum l-am învăţat eu de la Naşa, a pălit între timp, printre atâta comercial şi cotidian. Mi-am amintit, deloc legat de orele de franceză, de povestea Satinei.


Am continuat cu Montparnasse şi cimitirul cu acelaşi nume. Am căutat mormintele românilor care au numit Parisul acasă - Brâncuşi, cel căruia aveam să îi admir opera la Atelierul de lângă Georges Pompidou (marele sculptor a fost şi un fotograf talentat, dovada vie a acestui fapt fiind fotografiile pe care le-a făcut operelor sale, dar şi cele autoportret), Cioran - maestrul, cel care a declarat senin că în copilărie era prieten cu groparul şi primea cranii cu care juca fotbal, Ionesco, dramaturgul liniştit ale cărui piese se joacă încă la Théatre de la Huchette, pe o stradă în lateralul Fântânii Saint Michel, în fiecare săptămână, de vreo 50 de ani încoace. Pe mormintele lor erau pietricele, flori şi bilete. La mormântul lui Cioran, un domn ne-a povestit doar aşa, pentru că eram români, ca l-a cunoscut pe profesor: "un om vesel care iubea viaţa".


Conrad, student la actorie, în faţa Teatrului Huchette

Nu m-am îngrămădit pe porţile muzeelor în cele opt zile petrecute la Paris. ştiam de la Naşa că Louvre singur mi-ar lua o săptămână. Am vrut în schimb să fur tot aerul de afară, toate razele soarelui şi toată minunăţia toamnei pariziene. Pentru că ştiam şi ştiu că mă voi întoarce. Am văzut un singur muzeu şi doar pentru că era vorba de Rodin. Verde pur spart pe ici pe colo de greutatea fontei întunecate şi de albul marmurei. Sărutul mi-a dat senzaţia că privesc o sculptură de-a lui Bernini, cel despre care cred că are cele mai vii statui.


The Age of Bronze, în parcul Muzeului Rodin

Am savurat în schimb aerul stătut al Senei în Ile de la Cité, mirosul de tămâie şi aromele sfinte care se ridicau în rozetele vitraliilor de la Notre Dame, foşniturile copacilor din Jardin de Luxembourg, pe care mi-o amintesc dintr-un text despre La Rentrée învăţat pe de rost ani de-a rândul, şi iarăşi soarele cald care sclipea pe pietrişul din faţă de la Louvre. Acolo, în Tuilleries, am dormit vreme de o oră, cu muzica anilor uitaţi într-un Paris boem.


Străluciri de toamnă în Jardin de Luxembourg

Am încercat să refac drumul lecţiilor de istorie pe care Naşa mi le servea cu perseverenţă în fiecare duminică - Arcul de Triumf, al nostru fiind o copie fidelă, dar la scară mult mai mică, d'où rayonnent 12 boulevards, comme une étoile; Champs Elysée (nu se aude niciodată p-ul, mp devine un n peste care treci repede, repetat până când am ţinut minte) care merge până la Place de la Concorde, cea mai urâtă piaţetă din Paris (după părerea mea), unde o regină care vroia să îşi servească supuşii cu cozonac a fost ghilotinată. Şi abătându-mă înadins pe la Place de l'Opéra şi Place Vendôme. Am reuşit parţial, pentru că niciodată nu am fost bună la a reţine lucruri concrete, atâta timp cât nu erau legate de senzaţii, gusturi, mirosuri. Iar eu Parisul nu îl mirosisem încă pe atunci.


Arcul de Triumf - vedere din Turnul Eiffel

Dacă ar fi să aleg un loc preferat în Parisul pe care l-am văzut, nu ar fi nici în înaltul Turnului Eiffel, unde m-am simţit Gulliver, nici pe iarba din faţa Domului Invalizilor, unde Conrad s-a întrebat dacă într-adevăr cupola e aurită cu aur adevărat, nici printre cărţile prăfuite din Shakespeare & Co, nici pe străduţele din Marais, unde am găsit nişte magazine cu produse vintage delicioase, nici la o masă la stradă la Les Deux Magots, unde am servit cea mai scumpă şi pufoasă omletă din viaţa mea, cel mai bun chocolate mousse care mi-a gâdilat papilele gustative şi cea mai dulce tartă cu mere (toate de-a valma), nici măcar la expoziţia Zola - 100 de ani în Panteon.


Tarta Tatin - mere calde servite cu îngheţată

Père Lachaise fără doar şi poate ar fi locul unde aş mai sta o zi sau două sau mai multe. Pe piatra cubică se aşterneau frunze galbene care nu apucaseră încă să foşnăie. Erau calde, urmau să moară peste pantele cimitirului plin de suflete ne-vii. Aici i-am adus un omagiu doamnei Elvire Popesco, cea la care acum merg cu drag la film, lui George Enescu şi lui Oscar Wilde. (Revenită în ţară, am citit pe nerăsuflate Portretul lui Dorian Gray şi am înţeles toate acele buze roşii care acoperă îngerul gălbui). Am căutat mormântul lui Edith, singura franţuzoaică pe care am iubit-o înainte să îndrăgesc limba. Şi ştiam că e la nici zece metri de mine, pe partea stângă, când, în iPod-ul pus pe shuffle mode, au răsunat mai pline de viaţă ca niciodată celebrele Je ne regrette rien...


Toamnă galbenă în Père Lachaise

Într-una din desele opriri la cafenele de doar două locuri, am băut o ceaşcă imensă plină cu cafea cu lapte, având pe urechi căştile setate pe muzica veche a Parisului, perioada boemă a lui Aznavour.


Cafenea tipic pariziană în Ile de la Cité

Mă chinuiam de zor să scriu cât mai citeţ şi corect, pentru că nu vroiam nici o urmă de roşu pe vedere, dar puţine erau cuvintele care mi se păreau potrivite. La mulţumiri nu am fost niciodată bună, însă speram ca gestul să fie privit ca atare şi să scoată un "O la la!" răguşit, cu gust de ţigări mentolate:
Madame le professeur,
Paris est une vraie merveille!
Je vous embrasse
.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer