tiribomba

eram două maimuţe de apă în burta a exact două mame
eu m-am născut înaintea ta, tu ai murit înaintea mea
trebăluiam în marsupiu cu păpuşi, trenuleţe, zeppeline,
ne împungeam cu mănuşi de box umplute cu confeti
şi făceam din când în când i-ha-ha ca măgăruşii transparenţi.
şi nu doar aşa, nu doar dorinţa femeii bionice
şi viaţa de cârtiţă, nu doar gura de aer şi luna plină,
nu doar scâncetele tale înainte de naştere
mă făceau să viu şi să vreau,
căci iată, mai mult de atât, eu sunt deja născut cu un nume
şi plânsetul mamei în burtă
seamănă cu o bucată mare de cer.
ai murit acum o sută de ani şi te-am înviat de abia de vreo trei,
cât să vorbeşti într-o limbă transpirată şi foarte fierbinte,
o limbă de carnaval fără arlechini
în care există doar resturi de şampanie şi dantelă sfârtecată cu dinţii.
tatăl tău nu e şi al meu,
dar maicile noastre ar putea să fie o singură bicefală.
şi este aşa, dar iată, eu sunt bărbatul
şi-mi tremură genunchii şi pieptul
sunt eu, sunt bărbatul mort de peste o sută de ani
şi în urechile mele sună ţambale
şi solzii femeilor peşte îşi scutură zimţii.
iată, de când m-am născut numai o dată,
numai o dată moartea mi-a intrat în odaie
şi nimic de zis nu avea.
ţi-am împletit părul în cozi acolo în burtă
şi ţi-am dat bobârnace şi am strigat nu muri încă, nu muri,
pe când îmi puneai coif de băiat tuns scurt pe creştet
şi îmi lipeai mustaţă şi barbă ca să arăt şi eu a om.
apoi, într-o zi, ai făcut un fel de infarct acolo înăuntru
şi te-au scos în bucăţi, ţi-au turnat cloroform pe gură
şi ţi-au zis du-te, băiete, du-te în slava domnului, dar aici nu mai sta.
m-ai lipit în bucăţi şi m-ai pus să semăn a om,
mi-ai împletit cozi şi mi-ai dat nume de fată,
mi-ai mângâiat capul şi semnul ascuns de pe frunte înainte să ies,
dar şi atunci, şi atunci, toată carnea deodată s-a scuturat,
ca o vietate, tot sângele deodată s-a limpezit, ca o apă,
şi nu în bucăţi, nu aşa, ci pe rând, carne cu carne şi suflet cu suflet,
aşa am ieşit, şi nu deodată, căci mie mai spaimă îmi e
de burta căţelei ca de burta mamei
şi când am ieşit aveam încă putere.
cireşii s-au scuturat, iarna venit-a şi-apoi a trecut odată cu vara,
moartea ta îmi stătea în gâtlej, era un carusel cu oglinzi deformante
în care plângeam, râdeam şi mereu ziceam:
prin ce tărâmuri de tămâie şi vinars vei fi plonjat în plin, frăţioare,
prin ce mahalale de somn leşios, prin ce pungi de plastic,
prin ce taigale cu laudanum?
teritoriul meu de acum este viaţa,
pomii în floare, locuri cu zmei, ierni bătrâne şi iuţi, ca o boală,
pajişti aprinse cu sclipiri de rubin şi smarald.
nu se cade să crezi că aici lumea-i mai lungă sau lată,
aici lumea are un chip asemenea chipului meu.
mă caut, mă pierd, sunt mereu, nu se cade aici să crezi că e altfel,
aici numai ciuma când intră dă înapoi, aici totul este aşa cum ar fi în pustie:
locuri adânci cu râuri de miere şi-n loc de pietre cu pâine,
locuri ascunse cu lapte şi vin.
de ce ai crede că lumea când se împarte aşa nu e totuna cu sângele meu?
ehei, chiar atunci am ştiut dintr-o dată cum să-ţi dau injecţia cu viaţă pe viaţă
hai să ne jucăm animale din continente, şotron, popa prostu', fazan cu filme
hai să ne jucăm pac-pac, partizani,
de-a prinsa, monopoly, lap-tenis, scrabble, să ţesem frumos, piticot,
numai de-a v-aţi ascunselea să nu ne mai jucăm niciodată
fiindcă se ştie din dicţionare că orice fel de langoare-i o aortă spartă.
nu-i spartă cum ai sparge un bec,
e spartă ca moartea, ca mine, de peste o sută de ani, tot aici, tot mereu.
nu limba mi-o muşc când ştiu cum se pune iarbă pe piept, ci puterea.
muşc din putere ca dintr-o halcă de carne,
carnea aceea pierdută de peste o sută de ani
şi care mă iartă tocmai acum, tocmai când moale, ca o pană de fluture,
m-am trezit
şi-n mijlocul lumii găsesc o uitare
mult mai spurcată decât moartea de la care încep.

(poem scris în primăvara anului 2007)