Valerian Sava: Dragă Vanina Vignal, prima carte de vizită, cu care cred că-i nimerit să fii prezentată cititorilor noştri, este aceea de îndrăgostită de România. Am aflat asta la Sibiu, la ediţia din 2007 a ASTRA FilmFest, unde prezentai filmul Stella. Cum s-a întîmplat şi cum de durează această dragoste?
Vanina Vignal: De ce iubeşti pe cineva?! E o bună întrebare, dar nu-i uşor să spui de ce iubeşti pe cineva. Sincer, eu n-am prea ştiut niciodată. Sigur, vom putea detalia lucrurile, dar important e, finalmente, că iubeşti. Sînt şi lucruri foarte personale, pe care cred că nu le pot spune acum, însă e un fapt că vin aici de 18 ani, că povestea dintre mine şi România a început încă mai demult. A început, de fapt, în Franţa, unde am cunoscut o româncă în exil, care m-a făcut să întîlnesc multe persoane din diaspora românească. Nu-mi puteam însă imagina atunci, în timpul ceauşismului, c-aş putea veni vreodată în România, n-am avut niciodată acest proiect. Printre persoanele pe care le-am cunoscut la Paris era şi autorul de piese de teatru Georges Astalos, care a scris un rol pentru mine într-o piesă despre care spunea mereu că, dacă într-o zi va fi pusă în scenă, eu voi juca rolul scris de el. Nu prea-l credeam, îmi ziceam că sînt doar cuvinte frumoase. Dar a venit Revoluţia, iar el mi-a zis, la un moment dat, că piesa se va monta în România şi m-a întrebat dacă sînt în continuare de acord să joc rolul. Am ezitat timp de o zi - nu mai mult. Mi-am zis că, orice s-ar întîmpla, chiar dacă experienţa va fi o nereuşită artistică, experienţa umană va fi unică.
Şi aşa, la începutul lui 1991, am aterizat la Iaşi, la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", unde am jucat în piesa Robespierre, vorbită, bineînţeles, în limba română, eu interpretînd însă în franţuzeşte rolul unei tinere fete din timpul Revoluţiei Franceze din 1789, cînd se petrece acţiunea piesei lui Georges Astalos, în regia lui Eugen Tudoran. Atunci, la puţin timp după Revoluţia Română din 1989, Iaşiul nu era deloc animat. Simţeam un gol în jur, simţeam foarte exact reflexele de dinainte. E complicat însă a spune în cuvinte senzaţiile mele de atunci. Eram ca un revelator, fiind străină. Oamenii din jur se comportau într-o manieră foarte rar naturală: era fie un exces de mefienţă, fie un exces de iubire.
V.S.: Aşa sîntem noi, moldovenii.
V.V.: Încarnam prea multe lucruri: eram întruchiparea tuturor fantasmelor anilor de frustrări, în acel mic oraş de provincie - primul meu contact adevărat cu România reală. Îmi aduc aminte foarte bine că eram, fără voia mea, "diferită", în tot ce făceam. Chiar modul meu de a merge pe stradă era "diferit" - cum mă mişcam, cum vorbeam -, fiindcă vorbeam tare, fiindcă făceam gesturi largi, în timp ce, în lumea în care aterizasem, "se ştia" că sînt străină şi mulţi oameni din jur aveau acel reflex de a fi mereu atenţi: "nu se ştie niciodată" cine e pe-aproape, dacă e sau nu "cineva de la Securitate"... cînd nu mai era cazul. Nu ştiu cum m-am legat de această ţară, dar ce ştiu e c-am venit în România cu o valiză de prejudecăţi şi, cu cît şedeam mai mult aici, cu atît înţelegeam că nu ştiu nimic. Eram derutată, prejudecăţile cădeau unele după altele, în timp ce alte lucruri veneau spre mine. Şi am simţit instinctiv - eram foarte tînără - că trebuie să rămîn. Era ceva, nu ştiu ce, legat de faptul că, dacă fac acum filme documentare, nu le fac degeaba. E un mod de a fi, un mod de a trăi, prin fondul lucrurilor. A trece pe de lături, a eflora doar lucrurile, asta nu mă interesează. Funcţionez emoţional şi carnal, sînt ca un burete, aşa sînt construită: cînd simt lucrurile, simt nevoia să merg pînă la capăt, pentru ca în cele din urmă să înţeleg.
La Bucureşti, unde veneam foarte des, era cu totul altceva. Mergînd la Trilogia antică a lui Andrei Şerban, pe care am văzut-o de o sută de ori - o ştiu pe de rost, am şi filmat-o, numai ca amatoare -, aici am cunoscut-o pe cea pe care o numeam atunci cea mai bună prietenă a mea, actriţa Ioana Abur - acum sînt naşa fetiţei ei, Teona. Dar să revenim la înţelegerea de pe urmă. De exemplu, la Bucureşti, cunoşteam par coeur (te rog să nu încerci să traduci, nici să nu echivalezi asta în română, fiindcă am observat că, francofoni veritabili fiind, aveţi nevoie de expresiile şi neologismele franţuzeşti, cum ar fi înainte utilizatele mefienţă sau eflorare), ştiam par coeur o casă de pe strada Batiştei. De fiecare dată aveam obiceiul, ca trecătoare, să întorc capul spre acea casă, fiindcă era frumoasă, fiindcă arborii centenari din jur sînt frumoşi - îmi făceau bine. Şi, recent, întorcînd din nou capul, am văzut nişte muncitori desfăcînd acoperişul. Mi-am zis: - A! Vor să restaureze acoperişul! Lovesc cam tare, fără precauţie, dar e treaba lor! După cîteva zile, trec însă din întîmplare din nou pe acolo, întorc capul, ca să simt încă o dată acea mîngîiere, la revederea casei. Şi ce văd?! Un rest de casă, redus la o parte din parter, şi muncitorii care loveau cu o energie nebună în acel ciot de casă - un morman de resturi şi noroi!
M-am oprit, am strigat, era ceva mai puternic decît mine, mi se oprise respiraţia. Trecătorii se opriseră şi ei, îşi dădeau seama că aveam o problemă, vedeau că mă oprisem în faţa acelei case, care aproape nu mai exista, dar şi-au reluat drumul în indiferenţă Eram în transă, Şi, în fine, am înţeles, în acea zi. Mi-a trebuit tot acest răstimp, ca să înţeleg ce-au putut românii să trăiască. Pînă în acea zi, eram în stare să apreciez uneori bulevardul "Victoria Socialismului" şi Casa Poporului. Îmi ziceam că sînt nemăsurate, dar impresionante, că sînt nişte urme arhitecturale ale istoriei delirante a secolului al XX-lea românesc. Da, ştiam că fuseseră distruse multe case, biserici şi monumente, însă rămăseseră altele în Bucureştiul care mă emoţionează enorm, şi nu ajungeam să înţeleg şi să resimt, dincolo de teorie, incredibilul, nemăsura celor întîmplate în România. În fine, am înţeles, în fine. Mai văzusem case distruse, dar pe aceea o iubisem.
Ceea ce mă leagă de România e că am venit aici cînd ţara se deschidea spre tot ce-i posibil. Înainte de a ateriza la Iaşi, fusesem la Bucureşti, în octombrie 1990, cînd simţisem paradoxul unei ţări în stare de şoc, dar în efervescenţă. În acea epocă, exista o speranţă nebună, o energie pozitivă, spre viitor. Eu aveam 19 ani şi, evident, eram sincronă cu această ţară, aveam toată energia în mine, fremătătoare, febrilă, şi atunci s-a întîmplat ceva, după care a trebuit să revin mereu aici şi, oricît ar fi de ciudat, să mă simt ca acasă. Da, sînt la mine acasă.
V.S.: Scrii literatură - roman, poezie?
V.V.: Înregistrezi şi asta?! Încă n-am început să scriu efectiv, decît în carnete de note, şi cred că vor fi mai degrabă romane. E ceva gestant în mine - dorinţa şi nevoia de a scrie. Tocmai pentru că am început să mă folosesc de instrumentele filmului, am simţit în mine şi nevoia de a scrie, de a merge mai spre profunditatea lucrurilor.
V.S.: Să rezumăm: sincronismul "emoţional, carnal", la 19 ani, cu Revoluţia Română, acea filmare interioară "diferită" a propriilor paşi, cu gestica aferentă, poate pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, apoi "un certain regard", cu şocul unui transfocator spre casa iubită, de pe strada bucureşteană Batiştei, cînd "în fine, ai înţeles". Toate acestea ar fi ontogenia cineastului care eşti. Ce se vede în Stella?
V.V.: Stella e primul meu film.
V.S.: Efectiv, primul?
V.V.: Absolut primul. N-am făcut nimic înainte, nimic, am sărit peste şcolarizare, am sărit peste scurtmetraje. Începusem, însă, să practic montajul şi asistenţa de regie, cînd s-a întîmplat să fiu asistenta unui realizator francez, la un documentar despre ţiganii din Paris şi despre instituţiile implicate "în problemă". A fost o dublă şansă. Prima: de a merge în bidonvilles, de a întîlni oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut niciodată decît văzîndu-i cerşind în metrou, fără a vorbi niciodată cu ei. A doua şansă: asistam un realizator care era foarte prost. Astă mă înnebunea, în timpul filmărilor. Era atît de prost, încît trebuia să fac eu totul, în locul lui. Era de stînga, plin de bune intenţii, dar ajungea la contrariul a ceea ce voia să facă. Era însă fantastic pentru mine să constat, în timpul preparativelor şi al filmărilor, că eram parcă făcută să intru în contact cu oamenii, că oamenii îmi arătau o poftă nebună de a-mi vorbi, că eu adoram asta şi că mă interesa.
Şi, dintr-odată, mi-am dat seama că trebuie să fac eu un film. Acest "dintr-odată" a fost cînd ne-a ieşit în cale Marcel, soţul Stellei, care, auzind că "se face un film" în tabăra de ţigani unde ei trăiau, şi-a zis: Eu vreau să fiu în film! Şi Marcel şi-a oferit interviul cu totul neinteresant, spunînd una după alta toate platitudinile cunoscute. Dar lîngă el era Stella, care tăcea şi stătea locului în umbră, comme ça.
V.S.: Eşti o mare actriţă.
V.V.: Iar eu nu aveam ochi decît pentru Stella. Şi s-a întîmplat ceva, nu ştiu exact ce, nu direct legat de film, nu aveam nici o idee despre viitorul film. Dar am mers foarte des în acel bidonville, ca s-o văd pe Stella, apoi ca s-o văd unde cerşea în Paris. Şi i-am spus realizatorului pe care-l asistam că vreau să fac un film cu Stella. "Dar nu-i frumoasă, n-are nimic...", mi-a zis el. Ia măcar una drăguţă, o ţigancă frumoasă! Eu însă nu urma să fac un casting. Nu voiam nici un film-caleidoscop al clişeelor tematice sau de gen.
V.V.: Poate reluăm povestea Stellei, pe care ai urmărit-o pînă la întoarcerea în ţară, să discutăm din nou cînd vei filma al doilea şi al treilea lungmetraj documentar, de data asta integral în România. Deocamdată, ce n-ai spus încă despre naşterea cineastului care eşti?
V.S.: N-am spus că fac dintotdeauna fotografii, de cînd aveam şase ani. Ceea ce fotografiam la şase ani era deja "bine cadrat", aveam "ochiul", aveam le regard. Am simţit dintotdeauna nevoia de a capta realul.
V.S.: E ceea ce nu prea se ştie în România. Culturnicii dictaturii aveau tot interesul de a bloca percepţia realului, dar nici azi nu se învaţă, nu se exersează asta în facultăţile de resort. De aici însăşi deturnarea actuală a documentarului românesc spre reconstituiri oportuniste şi simulacre sofisticate.
V.V.: Mă tem că, în afară de Cristi Puiu, ca să ne referim numai la cineaştii care fac filme de ficţiune, documentarul e desconsiderat. Or, cinema-ul e, mai întîi, de la Lumière citire, La Sortie des usines Lumière şi l'arrivée d'un train en gare de La Ciotat. Aşa mi-am construit mon regard. Şi am văzut sute de filme. Cineastul britanic James Ivory, privindu-mi fotografiile de amatoare surprinse pe platou, la un film pe care-l turna în Franţa, mi-a făcut cadoul remarcii You've got an eye!
V.S.: În speranţa continuării dialogului la filmările pentru al doilea şi al treilea tău documentar - cînd ar mai fi de discutat cîteva lucruri nu prea ştiute şi deloc învăţate în România -, acum te invit să spui numai două vorbe despre filmele următoare.
V.V.: Speranţa mea e că Stella însăşi va începe o nouă viaţă, prin cele două filme ulterioare, împreună cu care va forma o trilogie, în cu totul alte medii sociale. Chiar cînd turnam Stella, am început să simt nevoia, să mă gîndesc şi chiar am început să filmez cîte ceva din al doilea film, un film cu familia mea românească - familia mea de adopţiune. Am o mamă şi o soră românce şi sînt şi naşă. Am o fină pe care am botezat-o, am spus în româneşte, la biserică, Satanei să plece, iar finei, că "s-a lepădat de Satana".