Anamaria Marinca a venit în Israel ca să prezinte 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Boogie. Mereu zâmbitoare şi prietenoasă, a făcut timp de o săptămână naveta Tel Aviv - Ierusalim - Haifa pentru Retrospectiva filmului românesc. Din Israel, Marinca pleacă la Londra, casa ei de ceva vreme. La finalul unui an în care a lucrat cu Liam Neeson, Julie Delpy şi Oliver Hirschbiegel, actriţa povesteşte despre primul său film de epocă, despre viaţa între două avioane şi... pisicile engleze pe care le-a învăţat româneşte:)
Iulia Blaga: Ai venit în Israel direct din Grecia. Ce ai făcut în Grecia?
Anamaria Marinca: Am făcut parte din juriul primei ediţii a unui festival de film din Corint. Nu a fost primul juriu din care am făcut parte, dar acum am descoperit Grecia.
I.B.: Cum e viaţa ta acum? E mişto?
A.M.: (râde) Da, e o viaţă frumoasă. Eu mă bucur de fiecare clipă, pentru că am ocazia să fac ce-mi place - sunt pasionată de meseria asta - şi călătoresc foarte mult.
I.B.: 432 te-a ajutat, categoric, dar dacă n-ar fi fost acest film, ai fi stat tot la Londra, nu? Erai stabilită acolo de dinainte de perioada Cristian Mungiu. E greu în Marea Britanie?
A.M.: Nu am un răspuns. Fiecare caz e particular. Eu nu sunt neapărat un exemplu de urmat, sunt o excepţie. Am început să fac film în Anglia, cu David Yates, iar după Sex Traffic lucrurile au venit de la sine. Nu am făcut niciun efort în sensul construirii unei cariere. Fac însă eforturi pe scenă sau pe platourile de filmare. Un actor, ca orice artist, trebuie să fie într-o permanentă evoluţie.
I.B.: E o presiune pe care o resimţi?
A.M.: E o presiune pe care o exercit eu însămi asupra mea, da. Sunt într-o permanentă concurenţă cu mine însămi. Nu m-am relaxat şi nu cred că mă voi relaxa vreodată. Nu-mi place starea de confort şi, dacă o detectez cumva, schimb locul.
I.B.: Ce ai lucrat în ultimul timp? Ai avut anul ăsta cinci proiecte. Mult, nu?
A.M.: Da, am făcut cinci filme, dar n-am avut rolul principal în toate. Cronologic, primul a fost cel realizat de Julie Delpy, The Countess, unde am avut unul din rolurile importante (unul dintre partenerii ei, pentru că Julie Delpy joacă rolul principal, Erzebet Bathory). Eu interpretez un personaj pe nume Anna Darvulia, iubita contesei. Am fost extrem de încântată pentru că, în sfârşit, am făcut un film de epocă.
I.B.: Cu corset şi păr lung?
A.M.: Da, da, am purtat perucă, pentru că am părul foarte scurt; costumele şi machiajul au fost inspirate de picturile lui Cranach. A fost interesant pentru că am filmat mult în împrejurimile Dresdei, în castele medievale, dar şi în studiouri - şi pentru mine asta a fost o noutate pentru că n-am prea lucrat în studiouri cu excepţia unui episod al unui serial din Anglia, Hotel Babylon. Am filmat o lună şi ceva, cu întreruperi.
I.B.: Al doilea proiect?
A.M.: Imediat după The Countess, în sensul că am ajuns în Anglia şi a două zi m-am apucat de filmat, a fost Sleep with Me, un proiect de televiziune. Aici am jucat alături de Adrian Lester şi Jodie May, în regia lui Marc Jobst, o adaptare a lui Andrew Davies după bestseller-ul Joannei Briscoe, care a fost tradus şi în română. Am primit chiar de la Joanna o copie în română, am fost foarte plăcut impresionată. Am avut unul dintre rolurile principale, şi am trecut brusc de la un accent american la unul franţuzesc - personajul se numea Sylvie Lavigne. Am fost puţin bulversată, dar anul ăsta aşa s-a întâmplat, am trecut de la un proiect la altul fără să am vreo pauză.
I.B.: Acest al doilea film s-a turnat la Londra?
A.M.: Da, şi cu ocazia asta am petrecut patru săptămâni în Londra, pentru ca altfel, deşi casa mea e acolo acum, petrec foarte puţin timp în Anglia.
I.B.: Îţi lipseşte "acasă" la Londra?
A.M.: Îmi lipseşte, da (râde). Îmi lipseşte oraşul, îmi lipsesc toţi prietenii mei de acolo, îmi lipseşte ploaia. La fel cum şi Bucureştiul îmi lipseşte.
I.B.: Cum e casa ta de acolo?
A.M.: Stau într-o cameră, dar am o casă la dispoziţie, pentru că aşa e acolo - tinerii împart în general case şi apartamente. Avem două pisici, Symba şi Widdie - au învăţat şi română datorită mie -, şi sunt aproape Hampsted Heath, un parc imens. E poate prima dată după mult timp când am senzaţia că am găsit un loc al meu, că mi-e bine. E multă verdeaţă, şi asta mă calmează. Am locuit prea mult la bloc. Gata.
I.B.: Şi după Sleep with Me?
A.M.: Am zburat în Irlanda, unde am lucrat cu Oliver Hirschbiegel. Am o baftă extraordinară. Şi cu Julie Delpy... Sunt nişte oameni minunaţi. La Oliver am citit întâi scenariul, apoi el a venit în Londra ca să mă cunoască. Ne-am întâlnit pentru un interviu de 10 minute şi ne-am despărţit după 3 sferturi de oră. Acum zâmbim când ne amintim de audiţie - ne-am întâlnit în Soho, la Groucho Club, şi pentru că în încăperea respectivă era un pian, mai mult am cântat decât am vorbit despre scenariu. Aşa am ajuns să joc în Five Minutes of Heaven, în care Liam Neeson şi James Nessbit au rolurile principale. Este povestea întâlnirii dintre doi irlandezi ajunşi la maturitate, la 33 de ani de la un eveniment tragic care avusese loc în timpul conflictului armat, eveniment care le-a marcat profund existenţa.
I.B.: E cu flashback-uri?
A.M.: Depinde de montaj. E structurat în două părţi, dar Oliver e un artist - nu cred că o să monteze într-un mod convenţional. Vorbim des la telefon şi îmi mai spune cum merge montajul. Aici am un rol foarte mic - Vika, o rusoaică. Am avut o scenă cu Liam Neeson şi câteva cu James Nessbit.
I.B.: Liam Neeson a văzut 432?
A.M.: Da. E un gentleman, de o fineţe şi de o nobleţe extraordinare. Are clasă. Şi e extraordinar de bine pregătit. Nu spun asta pentru că aş fi avut vreo îndoială în privinţa lui, dar nu e neapărat o regulă. A avut o scenă foarte complicată, un lung monolog în cadrul unui interviu în care el îşi spune povestea. A fost impecabil la fiecare dublă.
I.B.: Lucrând cu astfel de oameni eşti stimulat să dai tot ce e mai bun.
A.M.: Da, dar noi avem obiceiul să comentăm, aşa în general. Nu cunoaştem preţul care se plăteşte pentru a ajunge la un asemenea nivel. Actori pe care îi admirăm şi care au făcut carieră la Hollywood sunt oameni extrem de bine pregătiţi. Şi m-a impresionat lucrul ăsta. Nu că nu m-aş fi aşteptat, dar una e să ştii lucrurile astea în teorie, şi alta să fii martor. După Hirschbiegel am plecat din nou în Germania unde m-am întâlnit cu Hans-Christian Schmid.
I.B.: Cum e? Mi-a plăcut foarte mult Requiem.
A.M.: Tânăr şi frumos. Ca şi filmele pe care le face.
I.B.: Poţi să-l compari cu Cristian Mungiu?
A.M.: Îi cheamă la fel... Nu îmi place să compar artişti... Poate că au acelaşi calm pe platou şi un mod foarte cald de a lucra cu actorii.
I.B.: Lucrezi mai uşor cu un regizor calm?
A.M.: Eu funcţionez bine şi în condiţii de stres. Câteodată mi le creez eu.
I.B.: Ce te stresează pe platou? Ce te enervează cel mai mult?
A.M.: Am avut o dată ocazia să simt că nu sunt în locul potrivit la momentul potrivit când filmam o scenă. M-am simţit agresată - într-un mod foarte subtil, ce-i drept. Unii actorii au probabil nevoie să creeze o stare de tensiune în jurul lor pentru ca ei să funcţioneze. Şi eu n-am fost pregătită să fac faţă unei asemenea situaţii. Actorul respectiv şi-a creat starea de care a avut nevoie neţinând cont de consecinţele comportamentului său. M-am regăsit cu greu după ce scena s-a terminat. Nu s-a mai întâmplat lucrul ăsta, dar sunt lucruri pe care le înveţi. Nu e uşor. E o lume populată de personalităţi accentuate. Şi eu, sunt convinsă, am idiosincraziile mele. Însă n-am iscat până acum vreun conflict. Poate câteva discuţii aprinse legate de un scenariu sau de o piesă de teatru la care lucram. Am învăţat să îmi spun părerea, să-mi argumentez deciziile artistice. Acum mi-e mult mai uşor să-mi comunic ideile şi, eventual, să-mi impun punctul de vedere.
I.B.: Ai mai multă încredere în tine decât la început.
A.M.: Da. Studiez şi încerc să evoluez ca artist. M-a ajutat mult faptul că am lucrat cu oameni foarte bine pregătiţi. Acum înţeleg structura unui scenariu altfel, am câştigat anumite reflexe, funcţionez mult mai rapid. Meseria se învaţă făcând. Şi am căpătat încredere lucrând cu Christian Benedetti, Ducu Darie, David Yates, Cristian Mungiu...
I.B.: Cine e Christian Benedetti?
A.M.: Un om foarte important în viaţa mea, e un regizor francez de teatru şi un actor minunat - foarte cunoscut în Franţa - şi care îmi este mentor. L-am cunoscut în primul an când am jucat la Piatra Neamţ, la un workshop.
I.B.: E singurul tău mentor?
A.M.: Da, mai e tata, dar tata e tata. Christian e omul din afară, care a venit şi m-a influenţat într-un mod radical. Lucrez de opt ani cu el. Îl voi întâlni din nou la Londra în luna iulie, va veni şi mă va regiza la The Young Vic.
Ca să revenim la film, cu Hans-Christian Schmid am lucrat la The Storm - titlul e provizoriu -, alături de Kerry Fox (cea din Intimacy de Patrice Chereau) şi Stephen Dillane. Kerry foarte puternică, o admir enorm. Am avut o săptămână de pregătiri la Berlin, după care am zburat în Georgia, la Tbilisi, pentru un alt film, The Aviatrix, realizat de olandeza Ineke Smits. Am filmat în Munţii Caucaz secvenţe dintr-un film în film, un musical din anii '40, alb-negru. Am vorbit şi am cântat în georgiană, îmbrăcată în costum tradiţional georgian. Povestea e următoarea: în timpul războiului, o fată - inspirată de faptele eroice ale compatrioţilor - îşi vinde tractorul, în sătucul ei din munţi, cumpără un avion şi pleacă, împotriva voinţei tatălui, să lupte în armata rusă. Ea pilotează avionul. Întâmplător - şi trist - ultima noastră locaţie, cea cu aerodromul, a fost bombardată - noi am plecat de acolo chiar înainte de conflictul cu Rusia.
În film port o salopetă de pilot de trei ori cât mine, din 1940. Dar să mă vezi în costum georgian, cu păr lung, blond... M-am uitat la Volga, Volga, al lui Andreev ca să mă documentez. Muzică din film e originală, compusă de Gio Tsintsadze, un compozitor minunat care a mai colaborat cu Ineke.
Am avut şi o motivaţie personala foarte puternică să fac acest film: bunica mea din partea mamei s-a născut la Tbilisi.
I.B.: Şi bunica ta a venit din Georgia în România?
A.M.: Da, bunica Eugenia a plecat la 8 ani spre Basarabia şi, când a început războiul - era deja căsătorită şi avea un copilaş -, s-a refugiat în România cu o mică valiză pe care o am şi azi. Mama mea, Adriana Tamara (o cheamă ca pe vestita împărăteasă a Georgiei), s-a născut la Brad, în Munţii Apuseni.
I.B.: În Georgia ai simţit că eşti şi de acolo?
A.M.: Rău de tot...
I.B.: Şi mama ta cum a reacţionat?
A.M.: S-a bucurat foarte mult, dar eu sunt tot timpul plecată. Ea mă urmăreşte pe atlas. Oriunde sunt, tot prea departe sunt, fie că sunt în Tbilisi sau la New York.
I.B.: Sau la Bucureşti.
A.M.: Da, dar mă voi reîntoarce cu mama şi fratele ei în Georgia după ce se liniştesc lucrurile acolo.
I.B.: Agenta ta îţi recomandă proiecte?
A.M.: Agenta mea este în primul rând o prietenă minunată de care am nevoie.
I.B.: Îţi caută roluri?
A.M.: Nu. Eu, prin ea, am acces la audiţiile care m-ar putea interesa; ea mă poate recomanda, primesc scenariul, îl citesc şi mă duc să dau probă (dacă sunt invitată, se înţelege.).
I.B.: O plăteşti tu?
A.M.: Da. În toată lumea agenţii sunt plătiţi din onorariile actorilor.
I.B.: Plănuieşti să te mai restabileşti în România?
A.M.: Eu lucrez în România în continuare şi voi mai lucra, dacă voi avea ocazia.
I.B.: Hollywoodul ţi-a făcut propuneri?
A.M.: Da, dar nu m-au interesat. Nu pot să spun ce propuneri, pentru că filmele sunt deja pe marile ecrane. Nu am prejudecăţi. Vreau să fac film în America, dar vreau să fac filmele potrivite cu persoanele potrivite. Ca şi în România.
I.B.: Dacă ţi s-ar propune, de pildă, să apari în serialul Lost?
A.M.: Fac foarte puţină televiziune şi deocamdată nu mă interesează să apar în seriale. Am făcut miniserii pentru BBC şi Channel 4.
I.B.: Care e cel mai greu lucru în meseria ta?
A.M.: Să am o viaţă echilibrată dincolo de profesie. Cred că cel mai greu şi mai frumos lucru e singurătatea. Eu am de multe ori nevoie să fiu singură. Momentele în care lucrez la un rol sunt câteodată de o cumplită singurătate. Pe scenă, cheia unui personaj poate apărea în repetiţii. Însă întotdeauna voi avea nevoie de clipe de linişte în care să-mi limpezesc gândurile şi să-mi caut personajul...
I.B.: Cum te ajută meseria în evoluţia ta ca om?
A.M.: Mă face mai atentă la lumea ce mă înconjoară şi mai răbdătoare. Înţeleg mai bine şi mai mult datorită proiectelor în care am jucat, în film sau pe scenă. Pentru că mă împrumut, devin altcineva pentru o perioadă - sau măcar încerc; trăiesc intens anumite lucruri, emoţia pe care o vedeţi nu e mimată...
I.B.: Eşti genul de om care îşi propune scopuri precise sau care ia lucrurile cum vin?
A.M.: Orice actor poate fi sigur de un fapt: va veni o vreme în care nu va avea de lucru. Aştept cu nerăbdare momentul. Poate ca va fi cel mai greu (nu ştiu dacă şi cel mai frumos). Nu mă îndoiesc că va veni. Nu din cauza vârstei, nu. Sunt pur şi simplu perioade în care nu se întâmplă nimic.
I.B.: Şi în momentele alea ce faci?
A.M.: Nu ştiu, sunt printre puţinii care nu le-au cunoscut încă. Eu, de când am terminat facultatea, nu m-am oprit. Am trecut prin momente destul de complicate înainte de a veni la Bucureşti, după Piatra Neamţ, când nu ştiam ce voi face, unde voi juca, însă a fost vorba de o vară doar... Apoi l-am întâlnit pe Ducu Darie care m-a adus la Bulandra.
I.B.: Cunoşti tineri actori români care vor să-ţi urmeze exemplul, adică să-şi ia soarta în mâini şi să se stabilească în altă ţară?
A.M.: Cunosc tineri actori romani care îşi urmează propriul drum. Îţi dau primul exemplu care îmi vine în minte - Emil Hoştină. Locuieşte la Bucureşti, dar lucrează mult în afară. El a avut tăria ca, la un moment dat, să se desprindă de un sistem în care nu mai credea, nu fără sacrificii. Face film în limba engleza şi e foarte apreciat. Alt exemplu ar fi Maria Popistaşu, care joacă şi în ţară şi în străinătate... Colegii mei Vlad Ivanov, Dragoş Bucur şi Alex Potocean sunt implicaţi şi ei în proiecte internaţionale.
I.B.: Ai programul gata stabilit pentru următoarele şase luni?
A.M.: Nuuu. Ştiu că în iulie voi avea repetiţii la The Young Vic. Până atunci s-ar putea să fac un film în Franţa, la primăvară, cu Srinath Samarasinghe, un tânăr regizor de origine sri lankeză. E primul sau film de lung metraj. Mai departe nu ştiu, am să aştept. Vreau să aştept un pic. Am lucrat foarte mult în ultimul timp. Nu vreau să grăbesc lucrurile, doresc să fac alegerile potrivite.
I.B.: Ai avut vacanţă anul ăsta?
A.M.: Da, mi-am luat eu vacanţă şi am petrecut o lună în America Centrală. Am plecat de pe un platou de filmare şi m-am întors pe alt platou de filmare.
(Interviu realizat în Israel, cu sprijinul Institutului Cultural Român)