Cenaclul de Luni, Republica Literelor: pentru o democraţie estetică

Nici Ceauşescu, nici Noica: Caragiale-BacoviaCenaclul de Luni a început în martie 1977, în imediata vecinătate a cutremurului, şi s-a încheiat - mai precis, a fost întrerupt, stopat - în toamna anului 1983, cînd nu i s-a mai permis, de către conducerea politică a Centrului Universitar Bucureşti, să se reunească instituţional (la Casa de Cultură a studenţilor), să-şi reia organizat activitatea după întreruperea din timpul vacanţei de vară. Cenaclul de Luni a fost trecut definitiv în vacanţă. Dar eram deja cu toţii Cenaclul de Luni.

În ciuda libertăţii sale tinereşti-naturale de discuţie şi de dezbatere şi a ironiei definitorii, puterea propagandist-politică comunistă a adoptat, la început, faţă de Cenaclul de Luni aceeaşi tactică de permisivitate controlată, de mediu liber închis, supravegheat, ca şi în cazul tuturor uniunilor de creaţie, în principal Uniunea Scriitorilor. Credeau ei că ne vor putea infiltra, folosi, fie şi doar ca element de contrast în cadrul politicii de propagandă: credeau că ne va atrage, că ne va plăcea puterea, şi că ne vom lăsa cooptaţi (puterea comunistă se folosea în masă de acest universal antropologic - plăcerea puterii -, şi reuşea, chiar şi printre "opozanţi"). Şi mai credeau ei că Cenaclul de Luni va rămîne un mediu de relativă libertate neputincioasă, închis, strict delimitat.

Dar n-a fost aşa. Cenaclul de Luni n-a fost decît simptomul de sănătate, afirmativ-expresiv, al unei stări, pe care, tocmai, doar literatura putea s-o exprime (rolul dintotdeauna al literaturii, al artei fiind tocmai acela de a exprima social-difuzul). Întîmplarea sau necesitatea, acumulările istorice "de etapă" au făcut ca "lunedismul" să nu fie decît un simptom, o expresie particulară a unui fenomen generaţional vast, general - generaţia '80 -, ea însăşi, la rîndul ei, un meta-simptom literar al unei nevoi sociale, al nevoii de expresie liberă, fără temă politică impusă, fără politicul ca temă obligatorie impusă societăţii, vieţii.

Cînd şi-a dat seama de amploarea socială a acestui fenomen literar şi de posibilele ei implicaţii sociale eliberatoare, puterea comunistă i-a oprit motorul, i-a întrerupt benzina, i-a retras spaţiul public, în primul rînd pe cel editorial: pionierii Cenaclului de Luni au apucat, de aceea, să debuteze şi chiar să publice o a doua carte, după care robinetul editorial s-a închis. Cu poezia mea mai înceată, în calitatea ei de reflecţie internă asupra înseşi poeziei vital-expansive a Cenaclului de Luni ("textualismul" din care criticii mi-au făcut o emblemă ultimă nu este unul universal, generic, ci aplicat: reflectam imediat poetic asupra poeziei colegilor mei, aceasta şi dintr-o necesitate de a mă diferenţia expresiv, ca "profil"), a trebuit să aştept pînă în '89 şi să beneficiez de exasperarea potentă, totuşi, a cîtorva minţi luminate estetic, ca să apar într-un volum individual.

Dar lucrurile, care nu erau o revoluţie, ci o manifestare de normalitate, nu mai puteau, nu aveau cum să fie oprite: nu te poţi lupta cu însăşi normalitatea vieţii, atunci cînd aceasta îşi regăseşte reflexele fireşti.

Căci să ne înţelegem: Cenaclul de Luni a fost o răbufnire de normalitate pe un fond general de interzicere a normalităţii vieţii, de artificializare a vieţii individuale şi sociale.

Cenaclul de Luni nu a fost contra decît în mod secundar, aşa cum în orice societate normală puterea trebuie discutată, dezbătută, criticată, bîrfită, ironizată, dat fiind că se naşte tocmai din conflictele pozitive ale societăţii, pe care, de obicei, "reprezentîndu-le", le trădează. Cenaclul de Luni a fost o reacţie democratică, nu revoluţionară. Dar, pe acel fond de artificializare a vieţii comunitare şi de anihilare a spaţiului şi a sferei publice de generare a puterii, normalitatea a însemnat revoluţie.

Numai că noi nu voiam puterea. Nu voiam să venim la putere. Cînd ne-am născut noi literar, locurile în sistem erau, din fericire, total ocupate. Pînă şi estetizanţilor extremi, pînă şi poeţilor cei mai puri li se dăduse un loc, o "nişă" în sistem. Pînă la noi, sistemul era ocupat, ajunsese la refuz, era încheiat. Cînd am apărut, ştiam deja că sîntem pe dinafară, că nu mai aveam după ce tînji fără să ne compromitem definitiv din capul locului, şi tocmai asta ne-a salvăt, lăsîndu-ne liberi. Sistemul era deja terminat, depăşit, dat fiind că noi eram deja în plus, surplusul. Ceea ce-l făcea caraghios, şi ne permitea să-l contemplăm, liber-critic, din afară, să ne "obiectivăm" şi să-l judecăm: numai generaţia '80 a întrunit condiţiile de obiectivitate şi de exterioritate ale privirii din afară, ale unei atitudini fireşti cuprinzătoare, liber critice, iar judecata noastră estetică, ridicolul, "mecanicul placat pe voi" de care rîdeam liberi, era singura judecata etică valabilă, care-şi întrunea condiţiile de valabilitate şi de exercitare.

Pe noi ne interesa, inconştient-expresiv, ca puterea să nu acapareze totul, să lase societatea în pace, în imanenţa ei: din afara sistemului, voiam ca marja exterioară sistemului să crească. Temporalitatea implicită a gesturilor şi a atitudinilor Cenaclului de Luni a fost durata lungă a societăţii, nu durata instantanee, pervers evenimenţială, a insurecţiei şi a revoluţiei: noi ne-am întors ochii de la putere, o priveam periferic, la periferia societăţii, nu stăteam focalizaţi cu ochii pe ea, pentru a o ocupa şi a putea să dictăm. Ne-a interesat să trăim. Din acest punct de vedere, şi dintr-o perspectivă retrospectiv-teleologică, comportamentul nostru vital a fost, în negativ, profetic: din perspectiva inversată a ceea ce avea să fie, în Decembrie 1989, revoluţia, cu toată ambiguitatea majusculelor şi a ghilimelelor care se pot adaugă, şi au fost efectiv adăugate, acestui cuvînt, a fost perfect înţelept, vital, pentru Cenaclul de Luni şi pentru generaţia '80 să nu vizeze artificializarea, pierderea vieţii prin politizarea ei, prin dorinţa de a răsturna şi de a ocupa puterea.

N-am fost revoluţionari pentru că nu puteam fi leninişti şi pentru că, în general, rîdeam pînă crăpam de mortificarea politrucă şi birocratică a vieţii, refuzînd, nu doar în registru comunist, politizarea vieţii. Din acest punct de vedere, mesajul implicit (care tocmai de aceea trebuie, fie şi retrospectiv, explicitat, reactualizat) al Cenaclului de Luni şi al întregii generaţii '80 este valabil pînă azi, şi ar trebui reafirmat, fiind singurul urgent. Noi nu am votat pro sau contra, pentru unul sau pentru altul, tot ce însemna "homo politicus" era, pentru noi, dizgraţios, caraghios. Am vrut - cvadratură a cercului! - să fim liberi fără revoluţie, să fim natural, nu artificial, liberi, să fim liberi fără eliberare. Am fost direct liberi, fără "diacritice" şi emfaze.

De aceea rîdeam. Ironia, ca supra-figură încă de pe atunci teoretizată, de către noi înşine, prin dezbateri neîntrerupte, prin dialog, a întregii poetici existenţiale, etice a Cenaclului de Luni, a reprezentat tocmai acest spaţiu, această nevoie de spaţializare nu doar anti-comunistă, ci generic anti-politică, împotriva acaparării politice a societăţii. Nu voiam să exercităm nicio putere.

Şi ne jucam cu cuvintele pentru că ştiam foarte bine - moment de acumulare a înţelepciunii sociale, "folclorice" - că politica se face numai prin cuvinte, că minţile şi comportamentele se formatează numai prin cuvinte. Făcînd literatură împotriva sau, mai exact, în afara politicii, care prin comunism nu făcea decît să-şi îngroaşe, caricatural-teratologic, trăsăturile, ne împotriveam instinctiv reificării şi instrumentalizării, deopotrivă politice şi filosofice, a limbajului, celor care doar se folosesc de limbaj, de forţele de spaţializare şi de ruptură, de "joc", imanente acestuia: limbajul ca loc al vieţii în comun.

Mesajul Cenaclului de Luni este valabil pînă azi, ba chiar singurul valabil: cît de uşor şi cît de dizgraţios, de caraghios pot fi formatate, prin cuvinte, conştiinţele şi comportamentele. Dacă politica se face doar din cuvinte, atunci literatura, poezia devine, cum se spune azi, o resursă strategică. Din acest punct de vedere, am făcut "fenomenologie" politică, concentrîndu-ne pe jocurile de limbaj ca spaţiu ultim al societăţii. Asta face literatura, asta face, inerent, poezia.

N-am fost disidenţi din aceleaşi motive: nu ne interesa puterea, ne interesa libertatea faţă de orice putere, faţă de putere în general, viaţa în afara puterii.

Conflictul latent, total politic, în a cărui radicalizare difuză trăim azi, era acela dintre literatură şi filosofie, cu pretenţiile ei, aşa cum se vede azi, de putere: filosofia este politică şi atît. S-o recunoaştem: aşa cum rîdeam de osificarea politrucilor comunişti, rîdeam şi de aroganţa şi de caracterul înţepat, cu băţul în fund, al "păltinişenilor", care azi deţin, tot propagandistic, puterea, sau pretind s-o deţină, nefăcînd însă decît să distrugă rolul de intelectual prin atîrnarea lui de politic.

Noi am evitat, spontan, toate aceste capcane penibile.

Prin ironie discursivă, adică prin discursuri lungi, aşa cum sînt întotdeauna discursurile adormitoare, lenifiante ale tuturor politicienilor şi, în general, ale tuturor celor dornici de putere, noi deturnam semnificaţii, cream marje semantice şi pragmatice de libertate, spaţii reziduale de socialitate, de dialog: discursul poetic şi "intertextualitatea" ca întrupare a dialogismului social.

Eram anti-filosofici, pentru că, iată, ştiam fără a o şti, filosofia este poftă de putere, iar literatura, ca atitudine etică, existenţială faţă de realitate, este singura care ţine, umil, spaţiul public, spaţiul de vorbă, de schimbat vorbe, în viaţă.

Am vrut să salvăm literatura, adică viaţa, şi tocmai de aceea nu le-am sacrificat. Iar dacă eram ironici şi critici nu numai cu adversarii declaraţi, ci şi cu scriitorii apropiaţi (aşa-zisa generaţie '70, cu pretenţiile şi ambiguităţile ei metafizicoide) era tocmai pentru că aceştia alteraseră şi predaseră literatura, forţele popular-democratice ale limbajului, diminuînd-o, "hieratizînd-o" şi "moralizînd-o", imprimîndu-i conţinuturi şi finalităţi eterogene.

Literatura este populară, este spaţiul socialităţii imediate, al dialogismului spontan şi truculent, plastic, care nu se lasă prins.

Asta a făcut, cu asta s-a ocupat, spontan, Cenaclul de Luni: cu întreţinerea condiţiei literare, de literatură a societăţii. Şi cred că mesajul lui, singurul umanist, este, repet, insist, singurul valabil astăzi, tocmai de aceea fiind ocultat.

Prin literatura practicată ca unică etică socială, prin literatura privită implicit ca unic spaţiu de libertate responsabilă, dialogală, Cenaclul de Luni este, azi, mai actual - adică mai urgent actualizabil - ca niciodată. Mesajul său, umanist tocmai pentru că non-politic şi ne-filosofic - literatura, în sens extins, ca poziţie etică care nu goleşte instrumental cuvintele, ci "se joacă" cu consistenţa lor plastică, potenţînd-o -, a reinventat non-opoziţional şi a-cratic democraţia într-un context suprem non-democratic. Şi chiar într-o democraţie formală, precum cea în care trăim, resursele democraţiei rămînînd "literare", "estetice", "poetice": expresivitatea ireductibilă, pe care nicio reprezentare, estetică sau politică, n-o poate epuiza, a fiinţării-împreună, a coexistenţei dialogale, prin limbaj, ca limbaj. În societate, numai limbajul şi "practicile discursive" sînt substanţiale, tocmai de aceea fiind instrumentalizate şi reificabile.

Latent, virtual ca resursă, de sub istorie, Cenaclul de Luni va continua să refacă, dinspre societate, democraţia, vorbind-o şi scriind-o. O democraţie inimaginabilă, în deplinătatea ei, altfel decît literar, poetic.

Literar, poetic se constituie democraţia.

(Dacă n-ar apărea, fireşte, invariabil, mînioşii, revanşarzii, recuperatorii de istorie şi de eveniment: "post-revoluţionarii".

Dar este oare posibilă libertatea fără eliberare, libertatea necondiţionată de revoluţie?

Noi asta - fantasmă pur literară - am încercat, şi pentru asta, poate fără să ne dăm seama, pledăm. Acesta este "mesajul", peste timp, verificat de istorie, şi mai ales de actualitate. al Cenaclului de Luni: democraţia estetică - de neconfundat cu capitalismul estetizant de azi, în care am nimerit).

(Vezi infra.)


POST-SCRIPTUM
Nici Ceauşescu, nici Noica - libertatea fără eliberare, necondiţionată de nicio revoluţie

Redau aici, in extenso, răspunsurile pe care le-am dat întrebărilor adresate de către tînăra poetă şi jurnalistă Andra Rotaru pentru ziarul Unu, cu ocazia întîlnirii "25 de ani de la desfiinţarea Cenaclului de Luni", organizată luni, 24 noiembrie 2008, la ora 17.30, de către Muzeul Naţional al Literaturii Române la sediul Uniunii Scriitorilor din România

1) Care era atmosfera Cenaclului de Luni? Ce amintiri pregnante v-au rămas întipărite de-a lungul vremii?

Cenaclul de Luni constituia o enclavă de normalitate şi, din acest punct de vedere, avînd în vedere momentul şi contextul, aproape un falanster şi un experiment social: rîdeam, dezbăteam şi, mai ales, (ne) criticam liber: refăceam democraţia. Ne duceam la Cenaclu ca să fim criticaţi, pentru a învăţa să scriem poezie, adică să fim, întrupînd democratic forţa limbajului. Îmi amintesc mai ales de primele lecturi ale "părinţilor fondatori", deci de debutul lor absolut: tăcerea pe care a impus-o, poetic, Mircea Cărtărescu (trans-poezia ca discurs total), hohotele şi chiotele pe care le provoca Florin Iaru (desen animat tragic), nebunia lingvistică atotcuprinzătoare, necruţător-eliberatoare pe care o declanşa, cosmic, Ion Stratan (Hölderlin şi Caragiale, Heidegger-Harms, ce triumf imposibil!), opoziţia graţioasă, mlădios-inflexibilă, de adevărată trestie umană rostitoare, a Marianei Marin (a te minora, a te marginaliza, a te infantiliza, a te reduce singur la voce îndrăgostită de lume pentru a putea să tragi puterea în afara ei înseşi, atrăgînd-o în faţa unor linii ultime, invincibile, de rezistenţă, unde bătălia să poată fi purtată), provocarea psihanalitic-sexuală cu care ne alinta elegiac Doru Mareş (Freud fredonînd Cat Stevens), onirismul rece, implacabil (asemenea comunismului însuşi) al lui Matei Vişniec, corozitatea (flori de acid) Elenei Ştefoi, vizionarismul mecanic al lui Viorel Padina, infantilismul provocator al lui Daniel Pişcu şi, mai ales, sentimentul incipient al conştiinţei colective de sine pe care ni-l inducea, programatic, neîntrerupt, neacordîndu-ne pauze, Traian T. Coşovei (beatnic raţionalist) etc. etc. Dar şi adversităţile şi invidia, de care ne bucuram, care ne făceau bine. Şi sentimentul ne-tragic, amuzat, confortabil chiar, de a te simţi supravegheat, de prin fundul sălii, de tot felul de figuri obscure, dar insistente, care nu încetau să-şi noteze ce auzeau, mai ales ironiile libere, nu criticile încrîncenat-invidioase, la adresa puterii comuniste, tratate însă în registru universal uman: rîdeam inclusiv de alţi scriitori şi, în general, de orice pretenţii scorţoase, de aroganţă, indiferent dacă era vorba de politruci sau de intelectuali (rîdeam, liber-critic, atît de Ceauşescu, cît şi de Noica, cu falanga lui monden-hipnotică, intuindu-le obscura temelie comună: dorinţa de putere şi de dictat). La Cenaclul de Luni trăiam sentimentul extraordinar al inversării raporturilor de putere: eram în centru şi rîdeam, fără încrîncenare, de o putere care ne suspecta de la margini, de unde-i era locul, din cotloane (puterea mereu clandestină, subversivă, ilegitimă, spionînd). Ştiam că avem singura putere viabilă şi, mai ales, normală.

2) Au apucat tinerii de atunci să fundamenteze paradigme literare, să se impună în literatură, înainte ca acest cenaclu să fie interzis în anul 1983?

Da, impunerea, individuală prin grup, a venit instantaneu, imediat, iradiant, dat fiind că a provocat reacţii indignate ale întregului cîmp literar. Poetica Cenaclului de Luni s-a impus imediat, făcînd prozeliţi şi provocînd adeziuni masive, pe tot cuprinsul ţării: generaţia '80, pe care Cenaclul de Luni a revelat-o şi a accelerat-o. Nu ştiu cîţi dintre colegii mei îşi mai amintesc sau sînt gata să recunoască, dar în interiorului "nucleului de bază" al Cenaclului vorbeam deja, ca o posibilă alternativă de libertate aflată la dispoziţia noastră, în puterea noastră, să închidem Cenaclul, căci apăreau deja cărţi ale membrilor ei (moment editorial fast repede sugrumat), iar cei care veneau din afară, mai ales după "grupul de la Braşov" (Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Simona Popescu), "moşiţi" de Alexandru Muşina, nu mai aduceau nimic nou, resursele de noutate se epuizaseră, "bazinul" secase, apăreau mai ales epigoni care voiau să fie acceptaţi şi să se înroleze sub stindardul "generaţiei '80". Nu puteai să te afirmi literar fără a trece prin botezul de foc al Cenaclului de Luni, dar ciclul său istoric scurt, intens, de creativitate, se încheiase. Cenaclul de Luni devenise principala instituţie informală de acreditare poetică, care începuse însă să funcţioneze în gol. Dar de aici pîna la închiderea lui din afară era o diferenţă ca de la cer la pămînt: Cenaclul de Luni era casa noastră şi "hanul spaniol" al literaturii române vii, noi îl făcuserăm, numai noi îl puteam, dacă voiam, "omorî". Ca de obicei, puterea politică venise, formal, inutil (tocmai de aceea, exasperată), prea tîrziu. Cenaclul de Luni îşi făcuse, istoric, treaba, iar cenzurarea lui extremă, ultimă, nu a făcut decît să-i confirme importanţa istorică şi să acrediteze rezonanţa politică a gesturilor sale estetice. Dar în acel moment eram cu toţii scritori citaţi, criticaţi, controversaţi, admiraţi, mai ales în secret. Puterea politică nu mai putea mare lucru. Doar să ne "interzică" formal întîlnirile.

3) Cum vi se pare această celebrare, după 25 de ani de "tăcere"?

Mă bucur că îmi voi revedea colegii în cadrul formal al Cenaclului de Luni. Va fi, este deja multă emoţie: "Vii, nu?" "Ne vedem luni!". Este extraordinar să poţi să-ţi trăieşti, antum, alături de familia ta spirituală (din care, vai, cîţiva fraţi dragi lipsesc), semnificaţia istorică. Nu oricine are şansa ca, la 50 de ani, viaţa, tinereţea să-ţi fie confirmată ca istorie vie şi decisivă. Este un moment extraordinar, un apogeu, la care contribuie din plin şi recenta canonizare estetică din Istoria critică a literaturii române a profesorului nostru, criticul Nicolae Manolescu. Mă simt, în acelaşi timp, ca scriitor, eliberat dintr-un ciclu istoric fundamental: abia acum pot fi liber să-mi trăiesc viaţa literară, am deja două vieţi la activ. Sînt fericit.

La urma urmelor, n-am fost decît tineri, în nişte vremuri finale, osificate. Corp tînăr împreună, îndrăgostit, logoreic, împotriva "cleştelui" dialectic nihilist decorporalizant comunism-metafizică (faţa şi reversul aceleiaşi medalii ruginite).

Invidiaţi-ne! Public!