Politica lui Bartleby la propriu, acum: votul alb

Despre "absolutismul" democratic

Celebra "formulă", aşa cum a numit-o Gilles Deleuze (în "Bartleby, ou la formule", din vol. Critique et clinique), a personajului Bartleby al lui Melville - "I would prefer not to", pornind de la care filosoful sloven Slavoj Zizek, mai mult aruncînd o vorbă în vînt decît conceptualizînd propriu-zis, a vorbit despre o posibilă, "politică a lui Bartleby", ar putea fi înţeleasă, la limită, ca deviza disidentului perpetuu, obstinat. A disidentului dinăuntru, deja prins, mai mult sau mai puţin, în "sistem", nu a opozantului din afară. Ca să te poţi opune trebuie să fii, cît de cît, înăuntru. Or, Bartleby se află la limită, cu un pas doar înăuntru.

Bartleby este însă doar parţial disident. Căci, deşi aşa pare, el nu se opune, nu spune "Nu" pur şi simplu. El nu expune doar concluzia, decizia finală, nu refuză brut, din prima, în mod reflex, opţiunile actuale, ci o face în mod reflexiv, figurînd responsabil întregul proces de reflecţie, dubitativ-optativ, în urma căruia el nu încearcă, de fapt, să se excludă dintr-o mişcare, asemenea disidentului, ci să nu se lase atras, inclus, cooptat în ea, într-un sistem incomplet, fals închis, prin figurarea prealabilă în alb, în negativ, tocmai ca loc neocupat, nefigurat, neimaginat, a unui exterior al sistemului actual, a unei virtualităţi exterioare a lui, ca şi a necesităţii etico-logice de deschidere a sistemului actual spre "exteriorul" lui, spre negarea lui, spre alteritatea virtuală absolută (comutativitate nu doar în interiorul sistemului, ci comutarea sistemului cu zero, cu alt sistem, cu acelaşi sistem, dar extins).

Bartleby este imobil, inert: stă, nu face nimic şi nu vrea să facă nimic. Stă, nu se lasă dus, dar nici nu participă propriu-zis. El nu pleacă pur şi simplu, ci refuză să se lase atras, refuză orice propuneri banale, fireşti, de includere, de participare (generic, la viaţa socială, la viaţă), dar rămîne, în acelaşi timp, bloc inert şi scindat, înăuntru, ca suport sustras, inutilizabil, al oricărei puteri: rămîne materie moartă non-contractrualizabilă, un adevărat "deşeu" sau "rebut" social, dat fiind că nici nu dispare, dar pe el nici nu se poate întemeia vreo putere, vreo suveranitate, cu el nici nu se poate semna vreun contract: materialitate pură şi încăpăţînată, rest inasimilabil, non-subiect de drept, fapt ireductibil. Reziduu, realitatea ca reziduu, debordînd orice sistem de reprezentare. Un reziduu în acelaşi timp material şi expresiv, redus la corp şi la exprimare, la repetarea, aparent mecanică, stupidă, a celebrei "formule".

Bartleby delimitează un loc terţ, imposibil, în acelaşi timp înăuntru şi în afară. O "a treia cale", am putea spune, dar nu în sensul consacrat (şi cel mai recent conceptualizat de către Anthony Giddens) al "colaborării" intercoruptive dintre stat şi privat, ci într-un sens civic. Bartleby votează, dar votează în alb.

Pînă să ajungem însă la teoria poziţiei în acelaşi timp civice, morale şi estetice ("estetism civic") a "votului alb", tocmai pentru a o înţelege cum trebuie, să remarcăm că, aşa cum spuneam, Bartleby nu spune, brut, "Nu", pur şi simplu. "Formula" lui - "Aş prefera să nu" - este o mişcare în trei paşi, în trei etape logice. El spune: 1) AŞ (sub-enunţ metatextual prin care el marchează modul sau registrul dubitativ-optativ preliminar al actului său "de vorbire") - 2) PREFERA (verb afirmativ critic: alege, discerne, preferă, stă să se gîndească, marchează, fie şi doar în alb, în negativ, faptul că, din moment ce este de preferat, ce se poate prefera, există alternativă, şi chiar marjă de alternativă nebănuită, nefigurată printre opţiunile deja existente în real, nereprezentată, neimaginată, neocupată, neformulată încă: el refuză să participe la un sistem incomplet, fals închis); 3) SĂ NU (gest negativ, decizie de "a nu" orice, de a nu X pentru că nu Y: nu aleg pentru că sistemul este virtual incomplet, fals complet în actualitatea sa; aleg să nu aleg pentru că alegerea este trucată prin incompletitudine).

Decizia de a nu a lui Bartleby este doar în final un act (enunţ) negativ, rezultat însă, în cel mai responsabil şi raţionalist, logic mod cu putinţă, în urma unui raţionament prin care el vrea, mai ales, să arate că oferta de opţiuni a realului nu epuizează opţiunile posibile, că mai există loc de imaginaţie şi de creaţie pe care realul, prin ofertele sale restrînse, sistemice, le exclude, făcîndu-le să pară că nici nu există. Bartleby lărgeşte, prin evocare negativă, posibilul din real. Avînd, apoi, în vedere că există posibilităţi neexprimate, imaginabile, dar că ele nu figurează printre cele oferite spre a se opta între ele, el refuză nu o variantă sau alta, ci oferta în ansamblul ei, denunţînd-o ca mincinos incompletă, ca fals închisă. Bartleby deschide sistemul, invitînd la creativitate şi la o reprezentivitate extinsă. Bartleby inventează şi figurează terţul exclus, militînd cu viaţa, pînă la moarte, pentru includerea, pentru recunoaştere lui. Pentru recunoaşterea exteriorului în sistem. Bartleby creează, este un indicator, un revelator, un profet negativ al necesităţii de creaţie în reprezentare, al creativităţii reprezentaţionale.

Pînă una alta, spune Bartleby, nu se poate alege, nu e de ales, ar fi fals şi iresponsabil să alegem în acest stadiu de flagrantă incompletitudine şi nonreprezentativitate a sistemului, a ofertei, a figurării posibilului în sistem şi de către sistem.

Dar rămînem aici, în aşteptare, nu ne lăsăm duşi (nici măcar cu vorba), "nu plecăm acasă", cerînd ca întregul real să se bucure de reprezentare şi "moşind", în acelaşi timp, realul, forţîndu-l să (se) forţeze să fie reprezentat, să se auto-formalizeze şi să auto(re)prezinte, cerînd mai mult, TOTUL: deocamdată, pînă atunci, AŞ PREFERA SĂ NU.

Bartleby cere, nici mai mult, nici mai puţin decît consolidarea şi lărgirea democraţiei, o democraţie reprezentativă absolută, o absolutizare a democraţiei, un "absolutism" democratic.


A trăi democratic, a trăi "literar"

În anul electoral românesc 2008, s-a întîmplat ca ambele consultări democratice să fie, să fi fost precedate de cele două mari tîrguri de carte din România: în iunie, alegerile locale au fost precedate de tîrgul "Bookfest", iar acum, în noiembrie 2008, alegerile parlamentare au fost (vor fi fost) devansate, cu o săptămînă, de tîrgul "Gaudeamus". Ca un memento...

Adevărate mall-uri temporare ale divertismentului superior scris, de entertainment cult, ambele tîrguri de carte din anul acesta au înregistrat recorduri de audienţă şi de vînzări. În iunie, la "Bookfest", editura Polirom m-a invitat să vorbesc la lansarea traducerii româneşti a romanului Eseu despre luciditate de José Saramago, o capodoperă a literaturii contemporane.

Or, m-am văzut pus în situaţia ca, înainte de o consultare electorală, să vorbesc în faţa unui public masiv despre o ficţiune care este, de fapt, un manifest social şi politic, constituind o apologie a ceva ce încă nu este, oficial, recunoscut: votul alb. Am vrut, n-am vrut, m-am trezit, aşadar, împins de forţa literaturii să incit la un act pozitiv de "nesupunere civică", de fapt, de creativitate democratică.

Aşa-numitul vot alb este, prin urmare, o ficţiune literară. Dar ce vor cei care, prin Occident, militează pentru recunoaşterea votului alb? Pozitivarea unui fenomen care devastează democraţiile cele mai consolidate: absenteismul, dezafectarea politicului, critica mută la adresa unui politic considerat de către mulţi ca tot mai incomplet, ca tot mai nesatisfăcător reprezentativ.

Aşadar, dacă eu, alegător, cetăţean, nu sînt mulţumit de oferta electorală şi consider că nu am, de fapt, cu cine să votez, între cine şi cine, onest şi responsabil, să aleg, am două opţiuni: fie votez negativ, deschizînd pîrtia unui anumit candidat, după care nu mă dau neapărat în vînt, prin blocarea altuia, fie stau acasă, adică nu votez deloc, sau mă duc şi îmi anulez singur votul, practicînd de fapt, în negativ însă, ceea ce se cheamă un vot alb.

Or, militanţii votului alb spun aşa: să mergem la vot, adică să participăm la actul democratic fundamental, să ne arătăm interesaţi, responsabil cetăţeneşte, faţă de propria soartă colectivă, dar, dacă nu avem ce alege, să "dăm o palmă" sistemului votînd în alb. Numai că votul alb este considerat vot anulat, vot neexprimat, vot avortat, nu vot pozitiv, exprimînd o anumită voinţă populară: aceea de schimbare.

În romanul lui Saramago, votul alb este considerat ca marcarea pozitivă a faptului că oferta electorală nu acoperă aşteptările şi posibilităţile sistemului, că nu epuizează realitatea posibilă, invitîndu-i pe candidaţi să mai caute, să mai cerceteze, să inventeze.

Votul alb este practicat, dar nu este recunoscut ca atare, adică nu este numărat "în alb", ci "în negru", fiind, de fapt, exclus de la numărătoare ca non-opţiune în afara sistemului, nu ca terţ inclus în sistem, ca apel civic la deschiderea sistemului, la reimaginarea lui.

Nerecunoaşterea votului alb ca expresie a unei voinţe populare de reelaborare democratică a democraţiei este un act antidemocratic.

Votul alb este un act estetic, un "estetism" civic afirmativ, nu negator: un act de creaţie şi un apel la creativitate politică. Un semnal de alarmă de care clasa politică trebuie să fie făcută să ţină cont. Dacă economia capitalistă nu se sfiieşte să recurgă la estetisme, la artă (design industrial plus publicitate) pentru a-şi face mărfurile cît mai atractive, cetăţeneşte, atunci cînd e cazul, nu orbeşte, inerţial, automat, noi de ce n-am putea să recurgem, pentru democratizarea democraţiei, la acte "estetice", la ficţiuni literare precum cererea de recunoaştere în pozitiv a votului alb?

Nu tocmai acesta e rolul artei, să ajute realitatea reinventînd-o atunci cînd dă semne de închidere, de oboseală? Între a consuma arta şi cultura ca pe o marfă şi a o "transpune în viaţă" atunci cînd oferta ei depăşeşte în consistenţă oferta "pieţei", avem, tot democratic, de ales. Dar dacă arta este instrumentalizată economic, de ce n-ar putea fi ea instrumentalizată şi politic, civic?

"Politica lui Bartleby" (un personaj, un "idiot", un "moron" literar) nu neagă, ci afirmă incompletitudinea realităţii, necesitatea de a apela, uneori, la imaginaţie şi la creaţie pentru a relansa realitatea blocată, formalizată, închisă, cheratinizată, kafkian, adică regresiv, metamorfozată.

În momentul cînd încetează să mai fie literatură şi artă, cînd elimină imaginaţia liberă, cînd se închide în formalism, realitatea se dezumanizează, devine anorganică, minerală. Iar o astfel de regresie, o astfel de involuţie de registru ontologic nu poate conduce decît la mişcări tectonice violente, la cutremure, la "politizarea" naturii, distrugătoare a lumii.

Alternativa la democraţie nu este decît o democraţie creativ revigorată, re-generată, re-constituită. La origini, democraţia a fost un extraordinar, genial act colectiv de creaţie, de imaginaţie şi de invenţie. De ce şi-ar uita ea originile, modul creativ, "artistic" de apariţie şi de existenţă?

Răsturnînd, complementar, perspectiva, se poate spune că arta contemporană este locul prin excelenţă în care, blocată politic, se exprimă tocmai nevoia civică, socială de reinventare a politicului, de reimaginare a democraţiei, de re-constituire a ei. Nu există "artă politică". Arta, azi, este politica însăşi. Arta ţine locul politicului, este proteza lui de creativitate, în momentul cînd politicul democratic s-a închis în sine, existînd exclusiv inerţial, devenind o simplă formalitate. În momentul cînd puterile constituite exclud, blochează puterea constituantă, aceasta se refugiază în artă, există ca artă. Tocmai din acest punct de vedere constituie arta contemporană un loc privilegiat de vizibilitate şi de dispută în ceea ce priveşte mutaţiile umanităţii contemporane, mult mai creativă şi mai creatoare, mai imaginativă decît lasă să se vadă realitatea politică.

Cînd democraţia se închide la inovaţie, la re-constituire, la deschidere ontologică, cînd devine exclusiv regulă (nu doar lege) şi aplicaţie (soft actualizat), ea trece automat în opusul ei, devine anti-democraţie, singura cale de "evoluţie" pe care îi mai rămîne s-o practice fiind aceea teratologică.