Arta în locul politicii. Constitutiv, constituţional, re-constituant: trei ipoteze (în lanţ) despre arta contemporană

În 2008, la ediţia a 7-a a bienalei nomade de artă contemporană Manifesta, artistul român (rezident în Berlin) Daniel Knorr a "expus" un spaţiu, mai precis l-a eliberat. Este vorba de un spaţiu de trecere dintre două străzi din oraşul italian Rovereto, care fusese cîndva spaţiu public, fusese apoi închis (privatizat), iar acum a fost redeschis, prin intervenţia artei, redevenind public.


Short Reader: puterea constituantă, devierea de la politic, expresivitatea ontologică

Se întîmplă, s-a întîmplat poate nu întîmplător în Italia (ocurenţial, la Manifesta 7, în Rovereto), deoarece, la fel de întîmplător sau nu, în Italia au fost formulate şi din Italia ne vin cele mai deschis-consistente, chiar dacă incomplete reconstrucţii filosofice ale situaţiei contemporane în funcţie de care putem înţelege, fie şi în negativ, în gol, sub formă de "căsuţă goală" dintr-un tabel al lui Mendeleev, rolul şi locul artei contemporane.

În Il potere costituente. Saggio sulle alternative del moderno (1992)/Le pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité (PUF, 1997)/Puterea constituantă. Eseu despre alternativele modernităţii, Antonio (Toni) Negri, pornind de la Machiavelli şi trecînd, apoi, prin revoluţiile engleză, americană, franceză şi bolşevică, reconstituie conflictul de fond, structural, dintre puterea constituantă (masele, mulţimile, "creativitatea democratică", impulsul revoluţionar etc.) şi puterile constituite (statul reconstituit), cele din urmă încercînd întotdeauna s-o înghită şi s-o blocheze, s-o elimine sau măcar s-o osifice, s-o devieze instituţional pe cea dintîi, care însă, la fel de întotdeauna, sparge la loc crusta, dovedindu-se ireductibilă şi incompresivă. Atributele de bază, aici, sînt expresivitatea şi plasticitatea democratică.

În Grammatica della moltitudine. Per una analisi delle forme di vita contemporanee (2001) / Grammaire de la multitude. Pour une analyse des formes de vie contemporaines (L'Eclat, 2002) / Gramatica mulţimii. Pentru o analiză a formelor de viaţă contemporane, Paolo Virno spune despre capitalismul contemporan, "postfordist", că a reuşit să acapareze funcţiile generice ale omului (creativitatea, imaginaţia, limbajul, comunicarea, capacitatea de învăţare etc.), mobilizîndu-le în procesul de producţie de mărfuri şi sustrăgîndu-le, astfel, finalizării lor politice, el descriind această situaţie prin formula caracterului "public fără sferă publică": "această repartizare a calităţilor cognitive şi lingvistice generice în interiorul procesului real de producţie nu devine sferă publică, nu devine comunitate politică, principiu constituţional". Depolitizare a expresivităţii şi a plasticităţii umane, deturnare a "puterii constituante" de la politic şi refuncţionalizare a ei economică: omul produce, dar doar "muncă moartă", nu "muncă vie" (Marx), produce economic, dar nu mai produce "constituţional", politic.


Prima ipoteză despre arta contemporană: arta în locul politicului

În completarea acestor descrieri, teza sau, mai curînd, ipoteza mea (sintetică) de lucru este că tocmai arta contemporană preia, astăzi, încercînd s-o refacă, expresivitatea "puterii constituante" depolitizate, economicizate, neutralizate, deturnate a omului. Arta inventează spaţii "constituţionale". Arta contemporană nu este politică, nu există "artă politică", "arta politică", aşa cum a fost ea mai mult fantasmată decît practicată la un moment dat, reprezintă o neînţelegere, o proastă formulare. Arta este politica, este în locul politicii. Arta contemporană exprimă, preia şi reface tocmai puterea constituantă în prezent blocată şi instrumentalizată economic a "mulţimilor".


Capcana spaţiului public: trecere şi acces (a doua ipoteză despre arta contemporană)

Arta contemporană, ca succedaneu al expresivităţii politice constituante a omului, separată, "învinsă", blocată şi deviată (mereu) temporar de puterile (formele) constituite, este obsedată de refacerea şi de regenerarea spaţiului public. Noţiunea-obsesie de "spaţiu public" este însă ambiguă, şi, pentru a putea fi reconstruită (adică exact ceea ce încearcă să facă arta contemporană), ea trebuie mai întîi deconstruită.

În sens clasic, spaţiul public este "alveola" pe care puterea constituită o organizează pentru ca puterea constituantă, dezbătînd-o constituant, s-o regenereze reinventînd-o. Prin intermediul spaţiului public în accepţiunea sa tradiţional-modernă, puterea, pentru a se constitui şi pentru a se "constituţionaliza", "vampirizează" puterea constituantă. În plus, spaţiul public tradiţional este un spaţiu urban central şi centrat, în care - atenţie! - arta este folosită doar ca decor, pentru a da formă simbolurilor omogenizatoare ale puterii. Spaţiul public tradiţional înseamnă organizarea imanentă a socialului ca panopticon.

Or, nu cred că, atunci cînd vorbeşte despre spaţiul public, arta contemporană ar vrea să revină la acest rol ancilar, pur decorativ, de auxiliar expresiv al puterii constituite care supraveghează, încadrează şi circumscrie atent puterea constituantă a mulţimii. Nu întîmplător, tocmai de aceea, Ex privato al lui Daniel Knorr nu este un spaţiu public central şi centrat, ci un spaţiu de trecere, o cale urbană de acces, un coridor urban în ambele sensuri, adică (speculînd) atît dinspre puterea constituantă spre puterea constituită, cît, mai ales, invers. Arta, aici, reface, între "popor" şi putere, circulaţia democratică în ambele sensuri. Arta degajă spaţiul relaţiei productive de politic. Arta (re)devine medială. Arta contemporană este o creaţie de medii (de comunicare şi de expresie) alternative ale umanului, ale puterii constituante a omului, căreia i s-a blocat (din nou) accesul la reinventarea democratică a politicului, fiind consumată şi mobilizată doar pentru producţia de consum economică. Arta contemporană reface expresivitatea politică a omului, în locul politicului. De aici, dimensiunea ei civică şi, mai ales, fundamentalul ei umanism medial.


A treia ipoteză despre arta contemporană: umanismul medial

În momentul cînd omul devine tot mai transvizibil, mediu transparent căruia, tehnologico-politico-economic, i s-a retrocedat dreptul la imagine tocmai pentru că imaginea vizuală nu mai contează, omul fiind esenţialmente scanat, iar imaginile care, politic şi economic, contează fiind, azi, cele cognitiv-informaţionale codificate (vizualul contemporan - capcană; umanul - cod de bare), arta se reinventează ca mediu de expresivitate al umanului, re-constituind omul ca mesaj consistent de sine şi pentru sine, ca putere constituantă liberă, ruptă de releul ei politic şi captată, în schimb, de fluxurile economice.

Arta contemporană arhivează omul şi-l repune în comunicare cu sine însuşi prin urmele sale, inventîndu-se frenetic ca un nou documentarism. Arta re-colectează omul şi-l expune, îl dispune (display) şi-l curatoriază pentru a încerca să îl vindece, să-l "cureze" (homo curator): arta e cură de sens. Arta degajă căile de acces ale omului la propria sa expresivitate constituantă, reinventînd politicul refuzat. În medialitatea ei fundamentală, arta contemporană nu este politică, ci este politicul însuşi, în locul politicului: democraţie (spinozist) expresivă contra capitalismului tot mai "estetic" şi mai "cultural", şi aceasta într-un moment decisiv, precum cel prezent, cînd, mai ales în zonele sale marginale, aşa-zis "emergente" (China, India, Brazilia etc.), capitalismul profită de dezafectarea şi de demisia Occidentului pentru a "marca puncte" în lupta sa istorică de disociere de democraţie.

În locul politicului, arta contemporană medială re-constituie spaţii de expresie pentru puterea constituantă, infinit reziduală, a umanului. Înlătură colesterolul capitalist care pretinde a-şi subsuma democraţia, pentru ca sîngele vieţii, interior/exterior, să curgă din nou prin corpul umanităţii.

Prin noua reinventare de sine a artei ca arhi-mediu al omului, ne redevenim nouă înşine "fantome dragi" (Hamlet), prietenoase, pozitivate. Dacă tot este să trăim transparenţi, să ne reîmprietenim cu noi înşine, prin intermediul artei degajante, spaţial (literal) eliberatoare, ca fantome reconstituante ale politicului-fantomă.

Ce se vede prin noi? Nimic în absenţa artei. Sau doar "Umanul" impersonal, sinteză monstruos normativă.

Arta a devenit (economic) constitutivă - devine (şi politic) "constituţională" - re-constituantă.

---

Short Reader: il potere costituente, la deviazione dal politico, l'espressività ontologica

Succede, e forse non è un caso sia successo in Italia (in modo circostanziale, a Manifesta 7 in Rovereto). Infatti è proprio in Italia che, altrettanto casualmente o meno, sono state formulate le più consistenti, anche se incomplete, ricostruzioni filosofiche della situazione contemporanea, in base alla quale possiamo capire, seppur in modo negativo, sotto forma di vuoto o di "casella vuota" della tabella di Mendeleev, il ruolo ed il luogo dell'arte contemporanea.

In Il potere costituente. Saggio sulle alternative del moderno (1992) Antonio (Toni) Negri, partendo da Machiavelli e passando poi per le rivoluzioni inglese, americana, francese e bolscevica, ricostituisce il conflitto base, strutturale, tra il potere costituente (le masse, il popolo, la "creatività democratica", l'impulso rivoluzionario ecc.) ed i poteri costituiti (lo stato ricostruito). Secondo l'analisi di Negri questi ultimi, tendono costantemente ad inghiottire e a bloccare, a eliminare o almeno a ossificare, a mutare la direzione istituzionale della prima, che invece, come succede sempre, irrompe, e si dimostra irriducibile e incomprensiva. Gli attributi fondamentali di questa, sono l'espressività e la plasticità democratica.

Nella Grammatica della moltitudine. Per una analisi delle forme di vita contemporanee (2001) Paolo Virno afferma, a proposito del capitalismo contemporaneo "postfroidista", essere riuscito ad accaparrarsi le funzioni generiche dell'uomo (creatività, immaginazione, linguaggio, comunicazione, capacità d'apprendimento ecc.), mobilizzandole nel processo di produzione di merci e sottraendole così alla loro finalità politica. Virno descrive tale situazione in termini di carattere "pubblico senza sfera pubblica": "la ripartizione delle qualità cognitive e linguistiche generiche all'interno del processo reale di produzione non diventa sfera pubblica, non diventa comunità politica né principio costituzionale". La Depolitizzazione dell'espressività ma anche della plasticità umana consiste dunque in un deviamento del "potere costituente" dal politico e nel suo reimpiego a livello economico: l'uomo produce, ma solo "lavoro morto", non "lavoro vivo" (Marx), produce economicamente, ma non produce "costituzionalmente", politicamente.


La prima ipotesi sull'arte contemporanea: l'arte al posto del politico

Per completare tali descrizioni la mia tesi, o meglio, l'ipotesi (sintetica) di lavoro è che oggi proprio l'arte contemporanea riceva, e provi a recuperare, l'espressività del "potere costituente" depoliticizzato, economicizzato, neutralizzato, deviato dell'uomo. L'arte inventa spazi "costituzionali". L'arte contemporanea non è politica, non esiste "arte politica", l'"arte politica" così com'è stata più fantasticata che non praticata ad un certo punto, rappresenta un malinteso, una formulazione difettosa. L'arte è politica, è al posto della politica. L'arte contemporanea esprime, riprende e rifà proprio il potere costituente delle "masse", al giorno d'oggi bloccato e strumentalizzato economicamente.


La trappola dello spazio pubblico: passaggio ed accesso (la seconda ipotesi sull'arte contemporanea)

L'arte contemporanea, quale successore dell'espressività politica costituente dell'uomo, separata, "sconfitta", bloccata e (sempre) deviata temporarmente dai poteri (forme) costituiti, è ossessa dal rifacimento e dalla rigenerazione dello spazio pubblico. La nozione-ossessione di "spazio pubblico" è invece ambigua e, per poter essere ricostruita (esattamente ciò che prova a fare l'arte contemporanea), dev'essere innanzitutto decostruita.

In senso classico, lo spazio pubblico è l'"alveolo" che il potere costituito organizza affinché il potere costituente, dibattendo costituentemente, possa rigenerarlo e re-inventarlo. Tramite lo spazio pubblico nella sua accezione tradizionale-moderna, il potere, per costituirsi e per "costituzionalizzarsi", "vampirizza" il potere costituente. Di più, lo spazio pubblico tradizionale è uno spazio centrale e incentrato, in cui - attenzione! - l'arte viene usata solamente quale elemento decorativo, per dare forma ai simboli omogeneizzanti del potere. Lo spazio pubblico tradizionale significa l'organizzazione immanente del sociale quale panopticon.

Non credo quindi che quando si parla di spazio pubblico, l'arte contemporanea desideri ritornare a tale ruolo ancillare, puramente decorativo, ausiliario, espressivo del potere costituito che sorveglia, inquadra e circoscrive con attenzione il potere costituente della massa. Non a caso, ma proprio perciò, Ex-Privato di Daniel Knorr non è uno spazio pubblico centrale e incentrato, ma uno spazio di passaggio, una via urbana d'accesso, un corridoio urbano accessibile in ambo i sensi, cioè (speculando) tanto dal potere costituente al potere costituito, quanto, specialmente all'inverso. L'arte, qui, ricrea, tra "popolo" e potere, la circolazione democratica in entrambi i sensi. L'arte concede lo spazio della relazione produttiva del politico. L'arte (ri)diventa mediale. L'arte contemporanea è una creazione di ambienti (di comunicazione e d'espressione) alternativi dell' umano, del potere costituente dell'uomo, al quale è stato bloccato (nuovamente) l'accesso alla re-invenzione democratica del politico, essendo consumata e mobilizzata solamente nella produzione economica di consumo. L'arte contemporanea ricostituisce l'espressività politica dell'uomo, al posto del politico. Da qui, la sua dimensione civica, e specialmente, il suo fondamentale umanismo mediale.


La terza ipotesi sull'arte contemporanea: l'umanismo mediale

Nel momento in cui l'uomo diventa sempre più trasvisibile, ambiente trasparente al quale, dal punto di vista tecnico-politico-economico, gli è stato negato il diritto all'immagine proprio perché l'immagine visuale non conta, dato che l'uomo è essenzialmente scannerizzato, e le immagini che politicamente ed economicamente contano sono oggi, quelle cognitive-informazionali codificate (visuale contemporanea - trappola; umano - codice a barre), l'arte si re-inventa quale ambiente d'espressione dell'umano, ri-costituendo l'uomo quale messaggio consistente di e per se stesso, quale potere costituente libero, separato dal suo relé politico e captato, invece, dai flussi economici.

L'arte contemporanea archivia l'uomo e lo rimette in comunicazione con se tramite le sue orme, inventandosi freneticamente quale nuovo documentarismo. L'arte ri-collega l'uomo e lo espone, lo dispone (display) e lo cura per provare a guarirlo, a "curarlo" (homo curator): l'arte è cura di senso. L'arte rilascia le vie d'accesso dell'uomo alla sua propria espressività costituente, reinventando il politico rifiutato. Nella sua medianità fondamentale, l'arte contemporanea non è politica, ma é lo stesso politico, al posto del politico: democrazia (spinozista) espressiva contro capitalismo sempre più "estetico" e più "culturale", e ciò in un momento decisivo, come quello presente, in cui, specialmente nelle zone marginali, cosiddette "emergenti" (Cina, India, Brasile ecc.), il capitalismo approfitta della mancanza e della carenza d'Occidente per "segnare punti" nella lotta storica di dissociazione dalla democrazia.

Al posto del politico, l'arte contemporanea mediale ricostituisce gli spazi espressivi per il potere costituente, infinitamente residuale, dell'umano. Elimina il colesterolo capitalista che pretende di concentrare la democrazia, per lasciar scorrere nuovamente all'interno ed all'esterno il sangue della vita, nel corpo dell'umanità.

Con la nuova reinvenzione di se operata dall'arte come medio originario dell'uomo, ridiventiamo "fantasmi cari" a noi stessi (Amleto), amichevoli, positivisti. Se comunque dobbiamo vivere trasparenti, dobbiamo anche diventare di nuovo amici con noi stessi, tramite l'arte liberatoria, spaziale (letteralmente) liberatrice, quali fantasmi ricostituenti del politico-fantasma.

Cosa si vede tramite noi? Niente in assenza dell'arte. Oppure solo l'Umano impersonale, sintesi mostruosamente normativa.

L'arte è diventata (economicamente) costitutiva, e diventa (anche politicamente) "costituzionale" cioè ri-costituente.