Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Crista Bilciu, regizoarea din pod


Mircea Dragomir, un interviu cu Crista Bilciu

11.12.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Crista Bilciu s-a născut la 19 iulie 1978, la Târgu-Mureş. Aici a absolvit facultatea de Ştiinţe şi Litere a Universităţii "Petru Maior", secţia Română-Engleză şi are masterat în Istoria criticii literare şi în Managementul proiectelor. De asemenea, are o licenţă în Regie de Teatru (obţinută tot la Târgu-Mureş). De 3 ani regizează la Teatrul Studenţesc PODUL din Bucureşti, spectacole susţinute de echipa ei de studenţi ai Facultăţii de Actorie din cadrul Univeristăţii HYPERION, Bucureşti. Dintre spectacolele ei enumerăm: Cămila, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, Frumoasa poveste a urşilor panda povestită de saxofonistul care avea o prietenă la Frankfurt, Cu uşile închise, Efectul razelor gamma asupra anemonelor, Aşteptându-l pe Godot şi altele.


Mircea Dragomir: Ce înseamnă pentru tine teatrul?
Crista Bilciu: Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund. Ca atunci când un îndrăgostit ar fi întrebat "Cât de tare o iubeşti?" sau "De ce?". Ce poţi răspunde? "Atât"? "Pentru că are ochii aşa sau zâmbetul aşa"? E o întrebare care deschide zeci de piste, cred că aş putea vorbi ore în şir despre teatru, nu pot da un răspuns într-o frază! Aş putea vorbi ore în şir... şi aş spune numai banalităţi. Alţi oameni mai deştepţi decât mine au scris o mulţime de lucrări teoretice, eseistice, metaforice despre teatru. Uite, eu credeam că voi fi om de litere, că mă voi exprima prin scris, pentru că scriitorii erau oamenii pe care îi admiram cel mai tare la vârsta aceea la care priveşti în sus şi spui: "Şi eu voi face cariera asta." Dar, iată că n-a fost aşa: undeva, pe parcurs, m-am întors către teatru - sau, mai exact, m-am îmbolnăvit de acest virus. Acum nu mă mai exprim prin cuvinte, ci prin spectacole. Aşa că, dacă vrei să ştii ce cred despre teatru, te invit la ultimul spectacol regizat de mine. La Aşteptându-l pe Godot, de exemplu. Acum Godot îmi este cel mai drag.

M.D.: Întotdeauna ultimul îţi este cel mai drag?
C.B.: Nu. Am făcut şi spectacole pe care le-am regretat chiar în timp ce le făceam...

M.D.: Multe?
C.B.: Nu multe. Sunt abia la început de drum. Dar mai am timp să fac greşeli. Nu sunt un om prea prudent. Când vine vorba de teatru, mă arunc cu capul înainte.

M.D.: Deci, spectacolele făcute de tine nu reprezintă întotdeauna părerea ta despre teatru...
C.B.: Ai dreptate...şi nu ai. Pentru că, deşi am făcut spectacole care m-au nemulţumit profund, ele m-au nemulţumit per ansamblu, adică produsul finit m-a nemulţumit, dar experienţa teatrală nu a fost niciodată ratată. Nu construiesc întotdeauna un spectacol pentru public, uneori pur şi simplu studiez, învăţ alături de actori. Şi Godot a început ca un studiu, n-am vrut neaparat să-l jucăm, întâmplător s-a transformat într-un spectacol bun. Putea să rămână un studiu. Pe mine m-a interesat foarte mult problema din text, a sensului existenţei, precum şi problema regizorală: cum să faci un spectacol în care nu se întâmplă nimic, fără să apelezi la altceva decât la actorie.

M.D.: Şi aţi reuşit?
C.B.: Eu zic că da. Evident, păstrând proporţiile. Nu suntem David Esrig şi Gheorghe Dinică. Dar nici nu vrem să fim. E căutarea noastră, începutul nostru de drum. Actorii cu care lucrez sunt studenţi, învăţăm acum să tragem bastonaşele împreună.

M.D.: Ştiu că actorii tăi sunt studenţi la o facultate particulară...
C.B.: Uneori suntem prost văzuţi, deoarece ei studiază la Universitatea "Hyperion", care e "particulară" şi există în permanenţă comparaţia cu UNATC-ul, care e "de stat", dar e numai o prejudecată. Lucrez cu oameni dornici să muncească. În definitiv, contează nu clădirea în care înveţi - clădirea e neutră - ci profesorii tăi şi, în primul rând, tu.Tu eşti cel care munceşte. Iar oamenii din echipa mea sunt oameni care muncesc foarte mult. Anda Saltelechi, Cristian Neacşu, Ioana Zărnescu, Daniel Mecu, Răzvan Canache, Andrei Negoiţă, Cristina Pleşa ş.a. Câteva nume dintre acestea se vor impune în câţiva ani, sunt sigură. Sunt oameni care cred în teatru şi fac tot ce le propun cu mare sinceritate. Cred că în teatru esenţial este să fii sincer.

M.D.: La "particulară" predau aceiaşi profesori ca la "stat"?
C.B.: Nu neaparat. Actorii mei sunt studenţi la clasele lui Tomi Cristin, Maia Morgenstern şi Amalia Ciolan. Învăţ şi eu de la ei, cot la cot cu studenţii. Până la urmă, profesorii ţi-i alegi singur.

M.D.: Lucrezi doar cu studenţi?
C.B.: Nu mi-am propus asta neaparat, dar prefer studenţii. Nu pentru că mi se supun mai uşor, ci pentru că ei nu au nici un fel de idei prefabricate despre teatru. Nu ştiu ce "se face" şi ce "nu se face", ce "s-a mai făcut" şi de aceea primesc cu mare entuziasm tot ce le propun.

M.D.: Spune-mi, cum îţi alegi textele?
C.B.: La T.S.Podul am învăţat actorie de bună calitate, aşa că mă interesează, în primul rând, textele ofertante pentru actorii cu care lucrez. De multe ori, aleg ei. Suntem un grup sudat şi fiecare îşi alege, prin rotaţie, un rol pe care şi-l doreşte, iar ceilalţi îl susţin.

M.D.: Să înţeleg că nu tu alegi textul, ci actorii?
C.B.: În ultima vreme nu îmi prea aleg textele. Când eram studentă luptam cu înverşunare împotriva textelor care nu îmi plăceau şi care, evident, mi se impuneau. De exemplu, am refuzat să fac comedie la clasă şi acum îmi pare rău, ar fi trebuit să accept orice text, orice provocare. Nu prea eram supusă în şcoală. Asta e, cat eşti tânăr, te crezi mai deştept decât oricine şi eşti teribil de rebel, lupţi împotriva tuturor. Acum fac orice text care ne cade în mână, mă interesează nu ce text fac, ci cum îl fac. Găsesc în toate - sau aproape toate textele - ceva care mă interesează, care merită studiat.

M.D.: Chiar orice text?
C.B.: Ei, bine, poate am exagerat, bănuiesc că textele care ne "cad în mână" nu cad pur şi simplu din cer, adică ne mai aleg şi ele pe noi. Dar nu mă feresc de nici un text. Şi există, evident, texte de care mă îndrăgostesc, de exemplu, Aşteptându-l pe Godot. După Godot am făcut o mică depresie, mă temeam că nu voi mai găsi alt text care să mă fascineze la fel de mult.

M.D.: Şi ai găsit?
C.B.: Nu. Dar deocamdată nici nu caut. Există atâtea texte pe care îmi doresc să lucrez, pe care sunt curioasă să le descopăr şi să le interpretez. Toate piesele lui Caragiale, tot Cehov, tot Shakespeare...Cred că aşa e la început de carieră, ai o mulţime de direcţii în care să mergi.

M.D.: Ai vorbit numai de Caragiale, Cehov, Shakespeare. Textele mai noi nu îţi fac cu ochiul?
C.B.: Nu prea. Evident, nu am nimic împotriva unui text bine scris, indiferent cine şi când îl scrie, dar nu prea gust teatrul alternativ. Nici ca regizor, nici ca spectator. Ştiu că există un val de dramaturgi şi regizori care ţin neaparat să trântească pe scenă pornografie, droguri, internet, cuvinte porcoase şi trafic de organe şi spun că astea sunt problemele tineretului actual. Ei, bine, astea nu sunt problemele mele. Sau poate nu mai sunt eu tânără? În orice caz, nu vreau să văd aşa ceva pe scenă, mai ales că majoritatea textelor acestora nu au nici un fel de substrat dramatic.

M.D.: Poţi să dai exemple?
C.B.: Nu vreau să dau exemple. Asta e frumos în artă: fiecare are modul său de a se exprima, fiecare găseşte segmentul său, colţul său, publicul său. Nu vreau să înfierez aici teatrul alternativ, nu l-aş interzice şi nici nu lupt împotriva lui, doar că eu nu vreau să-l văd - şi în nici un caz să-l practic. Ştii cum se spune: "De gustibus..."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer