Nu mi-aş fi amintit că astăzi e ziua lui Moş Nicolae dacă sora mea nu mă atenţiona, din îndepărtata Ţară Sfîntă, să nu uit să-mi felicit prietenii care-i poartă numele. Pe urmă, a sosit un mail din România care-l pomenea, şi el, pe sfîntul cunoscut aici, pe meleagurile americane, sub numele de Santa Claus sau, mai pe scurt şi mai familiar, Santa (există o oarecare confuzie în legătura cu dubla identitate a Sfîntului Nicolae; dar cel care depune cadourile sub bradul împodobit, de Crăciun, este, în fapt, acelaşi moş cu barbă albă care, la 6 decembrie, le pune cu grijă într-un... ciorap. Moş Nicolae/Crăciun are o lună grea în decembrie, în unele locuri făcînd un popas şi pe 21 ale lunii...).
Comercializat sau nu, copiii cred în Santa. O statistică afişată pe Internet ne informează că majoritatea copiilor crede în existenţa lui Moş Crăciun pînă pe la opt ani. Şi de ce nu? Mă uit în jur şi observ că şi oamenii maturi cred în personaje de dimensiuni mitologice, în stare să-i facă fericiţi chiar dacă pentru o foarte scurtă perioadă de timp. La urma urmelor, o seară, o noapte şi o dimineaţă petrecute în aşteptarea lui Moş Crăciun, la cinci ani, sînt echivalente, la 45 de ani, cu cele cîteva luni înainte de alegeri, urmate de ziua inaugurării unui nou preşedinte sau a formării noului Guvern, urmate de cele cîteva luni de graţie acordate acestora.
Eu îmi amintesc mai curînd nuieluşele asociate sărbătoririi sfîntului care şi-a trăit viaţa în Turcia bizantină, decît ciorapul plin de cadouri. Nu-i de mirare, dat fiind faptul că la noi nu se sărbătorea Sfîntul Nicolae; în schimb, simbolismul lui "cine nu se poartă bine va fi pedepsit în lumea asta, precum şi în cea de-apoi", a fost dintotdeauna o valoare comună a culturii iudeo-creştine. Credinţele şi tradiţiile adînc înrădăcinate se păstrează dincolo de perceptele canoanelor normative. Sfîntu' Nicolae însuşi a adus cu sine în folclorul protestant nu puţine împrumuturi din legendele păgîne ale nibelungilor.
Într-o zi de 6 decembrie, pe la începutul anilor '50 (ai secolului trecut!), îmi tîram cu greu paşii alături de tatăl meu, în plin viscol, în drum spre "nenea Bălan", un prieten care locuia undeva la marginea oraşului. Zăpada era adîncă şi moale, vîntul ne biciuia fără milă, dar perseverenţa mi-a fost răsplătită din plin cînd am ajuns, în cele din urmă, în casa bine încălzită în care se instalase deja o atmosferă de mare sărbătoare. În memoria mea, s-a păstrat şi imaginea unui brad împodobit, dar cunoscătorii îmi spun că bradul este doar o iluzie: era prea devreme pentru un pom de Crăciun. S-ar putea totuşi ca, în acele vremuri, omul - care nu avea copii - să fi vrut să spună prin acest gest: "eu sărbătoresc o sărbătoare religioasă, în ciuda interdicţiei, şi vreau pomul meu dichisit cu mult înainte de pomul de iarnă, inventat de ei". Sau poate că, în acei ani, oamenii îşi împodobeau bradul cînd reuşeau să găsească unul, în luna sărbătorilor. Aproape 50 de ani mai tîrziu, într-o zi senină a lui decembrie 2000, stăteam pe terasa locuinţei mele din sudul Ierusalimului şi ascultam ecoul rafalelor de mitralieră, care se succedau la intervale scurte din direcţia orăşelului Beit Djala, aflat la doar cîţiva kilometri distanţă. Deodată, mi-am adus aminte că citisem undeva că, în satul de pe versantul opus al dealului care se întrezărea din punctul meu de observaţie, a petrecut patru ani, în cel de-al doilea deceniu al secolului al treilea al erei noastre, acela care va deveni mai apoi Sfîntul Nicolae. Crăciunul a fost unul foarte trist în anul Domnului 2000 şi nu ştiu dacă luminile au revenit cu adevărat pe drumul foarte rar înzăpezit al Betleemului sau peste deal, la Beit Djala.
Copii sau oameni în toată firea - avem nevoie, cel puţin o dată sau de două ori pe an, de a ne lăsa pradă iluziei că undeva se află cineva, fie el Moş Nicolae, Moş Crăciun sau Santa Claus, care aduce în lumea noastră tulburată o umbră de bucurie; mai mult decît atît, ei nu pot realiza. Pentru a încerca o permanentizare a iluziei, pentru a o face prezentă şi activă în viaţa de toate zilele, apelăm la o forţă mult mai mare, mult mai puternică, infinit îndepărtată de noi, singura capabilă să ne acorde starea de echilibru (iniţial, am vrut să scriu "beatitudine") permanent, bazată pe prezumţia unui sens al lumii şi al celor ce se petrec în ea, a existenţei unui tîlc al vieţii şi al trăirii individuale, care rămîn de descifrat. Cum spunea eroul lui Dostoievski: "Dumnezeu e necesar, prin urmare trebuie să existe... Şi totuşi, eu ştiu că el nu există, că nu poate exista... Dar înţelegi că un om dominat de aceste două «adevăruri» nu poate supravieţui?" (trad.m., după versiunea în limba engleză a romanului Posedaţii).
Freud, în Viitorul unei iluzii - carte publicată cu aproximativ 80 de ani în urmă -, confruntă în mod direct întrebarea pusă de Kirilov în Posedaţii. După ce repetă argumentele acestuia şi mai adaugă cîteva precizări, precum aceea că civilizaţia noastră este total dependentă de această mare iluzie pe care o reprezintă credinţa într-o forţă transcendentală absolută, societăţile umane neputînd, scrie Freud, supravieţui în lipsa ei, autorul ajunge la concluzia că, totuşi, în cele din urmă, civilizaţiile create de om sînt pereclitate mai mult de atitudinea noastră prezentă faţă de religie (adică aceea de a o îmbrăţişa) decît de cea opusă, aceea de negare a ei.
Moş Nicolae m-a făcut să recitesc rîndurile lui Freud, astăzi, 6 decembrie 2008. Dar şi pe cele ale lui Giovanni Papini, un gînditor care a influenţat puternic generaţia interbelică în România, uitat însă astăzi în Italia sa natală. Spre sfîrşitul vieţii sale, Papini a scris un volum enorm, intitulat Giudizio Universale. Cartea cuprinde un număr de procese verbale imaginare ale Judecăţii de Apoi, aplicată mai tuturor personalităţilor-cheie ale civilaţiilor apusene, de-a lungul secolelor. M-am dus să-l caut, în capitolul dedicat sfinţilor, pe Sfîntul Nicolae. Şi nu l-am găsit, cu toate că apar în carte papi, apostoli, profeţi şi regi nenumăraţi. L-am găsit în schimb pe David Strauss, inclus de Papini în rîndul "ateilor". Ce-i drept, nu doar pentru filozoful italian fusese Strauss un ateu; în ciuda faptului că, în 1831, la vîrsta de doar 23 de ani, acesta era deja profesor la un colegiu evanghelic în Germania, iar mai tîrziu va fi numit profesor de teologie la Universitatea din Zürich, "deconstrucţia" pe care a făcut-o personajului istoric născut în grota de la Betleem şi negarea calităţii sale divine au atras împotriva sa mînia filozofilor posthegelieni şi chiar şi pe aceea a lui Nietzsche, la un moment dat. În faţa îngerului care-l judecă, David Strauss spune ceea ce probabil ar fi spus şi Freud în aceeaşi situaţie: nu pot fi acuzat de deicid, fiindcă Dumnezeu este doar o iluzie, un concetto fantastic nella mente del uomo, şi o idee nu poate fi ucisă, non già di uccidere un Essere che non esisteva e perciò non poteva essere uciso.
Într-adevăr, ideile nu pot fi ucise. Nici amintirile. Unii vor continua să fie convinşi că problema esenţială a omului este aceea a raportării sale la divinitate şi la întrebarea cu privire la nemurirea sufletului; alţii se vor întreba la ce servesc miturile şi datinele într-o lume copleşită de cinism şi plină de nedreptăţi. Oricărui grup îi vor fi aparţinînd însă, îmi face impresia că cei al căror drum se va fi intersectat, într-un fel sau altul, cu acela al lui Moş Nicolae/ Moş Crăciun, vor rămîne marcaţi pentru totdeauna de această întîlnire.
Columbia, 6 decembrie 2008