Epoca de Aur pentru copii

Mai ţineţi minte acele cărţi din copilărie, cu pagini cartonate şi cerate dintre care se ridicau, în momentul în care le deschideai, castele, copăcei sau personaje? Cărţile pop-up care ascund pliate între pagini surprize care ţâşnesc la o simplă răsfoire... Artistul Ştefan Constantinescu a conceput o astfel de carte pentru a ilustra ultimii 20 de ani ai regimului comunist în România. Deşi utilizează un format agreat de cei mici şi se intitulează Epoca de Aur pentru copii, cartea este un produs care se adresează mai ales adulţilor.

Realizată în condiţii tipografice deosebite, această carte interactivă este un produs unic pe piaţa culturală contemporană, cu un concept şi o grafică originale. Construită pe momente inspirate din biografia artistului şi din poveştile care circulă despre Epoca de Aur, cartea recreează o istorie neconvenţională ce începe în 1968, anul naşterii artistului, şi se încheie cu revoluţia din 1989.

Cartea este bilingvă româno-engleză, conţine ilustraţii, fotografii, o cronologie şi scrisori cu mărturii şi cugetări despre epoca de aur semnate de personalităţi precum Adina Brădeanu, Agnes Ers, Ion Grigorescu, Alexandru Polgár, Toader Popescu, Miruna Stroe, Alina Şerban şi Ana Maria Zahariade.

Epopeea regimului dictatorial instaurat de Nicolae Ceauşescu este prezentată în secţiuni tematice de tipul "Bucureşti", "Şcoala", "În vacanţă", "Armata", "Cutremurul", "De valoare" sau "Lipsuri", precum şi în rubrica "Ştiaţi că...", de unde aflăm care era salariul oficial al lui Ceauşescu, cum a apărut Moş Gerilă, care era raţia alimentară zilnică pentru o persoană sau care era serialul american preferat al dictatorului.

Epoca de aur pentru copii este editată de Institutul Cultural Român de la Stockholm, Pionier Press şi Labyrint Press. Este difuzată în Suedia şi la New York, iar acum este prezentă şi în librăriile din România.

Lansarea în România a cărţii reprezintă ultima etapă a proiectului Epoca de aur pentru copii, care a cuprins expoziţii găzduite de Botkyrka Konsthall din Suedia şi ICR Stockholm, editarea unui catalog, proiecţii de filme şi conferinţe tematice.

Cartea interactivă a mai fost prezentată în cadrul Bienalei de Artă Periferic 8 de la Iaşi (3-18 octombrie 2008), precum şi la Târgul de Carte Bok & Bibliotek de la Göteborg (25-28 septembrie 2008), cel mai mare târg de carte din Scandinavia, cu o cifră anuală de peste 100.000 de vizitatori.

Un proiect organizat de Asociaţia Eroik şi finanţat de: Botkyrka Konsthall, Institutul Cultural Român de la Stockholm, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Labyrint Press, Pionier Press, Ministerul Culturii şi Cultelor: Promocult 2008, The Swedish Arts Grants Committee.
Parteneri: Librăria Cărtureşti, Idea artă+societate, Pavilion contemporary art & culture magazine, Vector artă şi cultură în context.
Parteneri media: Igloo, Bucharest Herald, LiterNet, Omagiu, Şapte Seri.

Ştiaţi că...
în fiecare an, pe 26 ianuarie, se sărbătorea oficial ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu? Cu această ocazie erau compuse cântece şi se publicau elogii adresate "demiurgului", "atoategânditorului", "campionului păcii", "semizeului", "primului cetăţean al patriei", "omului impecabil de geniu", "stelei eterne a cerului românesc", "celui mai viteaz dintre bărbaţi" etc.

1968
În 1968 natalitatea s-a triplat faţă de anul 1966. Această creştere a fost o consecinţă directă a Decretului 770 din 1966 prin care se interziceau avortul şi alte metode contraceptive femeilor cu vârsta sub 40 ani sau cu mai puţin de patru copii. În paralel cu decretul a fost adoptată o strategie pentru creşterea natalităţii care presupunea introducerea unei taxe de divorţ şi a unui impozit pe celibat. Astfel, în anul 1968, în toată ţara s-au aprobat doar 28 de divorţuri.

Ştiaţi că...
în 1968, după invadarea Cehoslovaciei a fost înfiinţată organizaţia paramilitară Gărzile Patriotice? Aceasta avea drept scop apărarea ţării alături de armată în cazul unei invazii străine. Gărzile se aflau în subordinea PCR şi erau formate din detaşamente înarmate de muncitori, ţărani şi intelectuali.

Bucureşti
Între 1948 şi 1989, ca urmare a industrializării şi cooperativizării forţate, populaţia Bucureştiului a crescut de la un milion, la aproximativ două milioane de locuitori. În anul 1977 jumătate din populaţia de 20 de milioane a României ajunsese să trăiască la oraş. Între 1965 şi 1989, o mare parte a zonei istorice a capitalei a fost demolată, pe locul ei fiind construite cartiere de blocuri.

Ştiaţi că...
începând cu anii '80, circulaţia maşinilor în zilele de duminică, singura zi liberă a săptămânii, a fost limitată din cauza penuriei de combustibil? Maşinile cu numere de înmatriculare terminate într-un număr par circulau o duminică, iar celelalte în duminica următoare.

Moş Gerilă
Moş Gerilă l-a înlocuit în tradiţiile populare pe Moş Crăciun, considerat de partid ca fiind prea religios pentru noua realitate socială. Moş Gerilă şi-a făcut apariţia în 1948, când Partidul Comunist aflat la putere a decis ca 25 şi 26 decembrie să devină zile lucrătoare şi ca Moş Gerilă să ofere cadouri copiilor pe 31 în loc de 25 decembrie.

Ştiaţi că...
salariul oficial al lui Ceauşescu în 1989 era de 18.000 lei, aproximativ 1.200 dolari la cursul oficial? Din această sumă, Ceauşescu depunea lunar 5.000 lei la CEC în contul copiilor săi.

În vacanţă
Toţi salariaţii aveau dreptul la concedii plătite de stat în diverse locuri din ţară, beneficiind chiar şi de bonuri de masă. Începând cu mijlocul anilor '60, pe litoralul Mării Negre au fost inaugurate mai multe staţiuni precum: Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora şi Saturn. Concediile în Occident erau aproape imposibile. Prin sindicat se organizau însă excursii în ţările blocului socialist.

Ştiaţi că...
atunci când era în concediu, lui Ceauşescu îi plăcea să vâneze sau să joace cărţi, şah, biliard şi volei? Citea doar literatură română şi scriitorul său preferat era Mihai Eminescu. Se uita la filme poliţiste americane şi în special la serialul său favorit, Kojak.

Cutremurul
Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, a avut loc un cutremur cu o intensitate de 7,2 grade pe scara Richter. A provocat 1.578 de victime mortale, dintre care 1.424 în Bucureşti. La numai patru zile după dezastru, CC al PCR a hotărât ca cetăţenii care locuiseră în blocurile prăbuşite să primească imediat apartamente în blocuri noi, dotate gratuit, de către stat, cu tot mobilierul necesar şi cu aparate de radio şi televizor.

Ştiaţi că...
Ceauşescu a aflat despre cutremur în timp ce se afla în capitala Nigeriei la un banchet oferit de şeful de stat nigerian? Iniţial el a crezut că Bucureştiul a fost distrus integral din cauza beznei totale cauzate de pana de electricitate.

Şcoala
Organizarea politică în învăţământ era structurată astfel: Organizaţia Şoimii Patriei (4-7 ani), Organizaţia Pionierilor (8-14 ani), UTC - Uniunea Tineretului Comunist (15-26 ani). Una dintre cele mai importante funcţii era de natură propagandistică şi se manifesta în masă cu diferite ocazii precum 23 August (Ziua Naţională), 1 Mai (Ziua Muncii) sau 7 Noiembrie (Ziua Victoriei Revoluţiei Sovietice).

Ştiaţi că...
în anii '60 şi '70, la chioşcurile de ziare din România, se puteau cumpăra revistele pentru copii Pif Gadget şi Rahan în original? Aceste reviste erau tipărite de Partidul Comunist Francez.

PCR
Pe 22 martie 1965 Ceauşescu a fost ales Secretar General al Partidului Muncitoresc Român. În acelaşi an partidul a fost redenumit Partidul Comunist Român (PCR) şi desemnat constituţional drept "forţa politică conducătoare a întregii societăţi". Pe 28 martie 1974 Ceauşescu a devenit primul preşedinte din istoria României. După Partidul Comunist al URSS, PCR a fost cel mai mare grup comunist din fostul bloc estic.

Ştiaţi că...
cu ocazia alegerii lui Ceauşescu ca preşedinte, artistul Salvador Dalí i-a adresat o telegramă care a fost publicată în organul de presă al PCR, Scînteia? Textul telegramei era: "Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial.
Al dumneavoastră respectuos, Salvador Dalí".

Lipsuri
În 1982 Ceauşescu a hotărât plata datoriei externe a ţării, cauzată în special de industrializarea forţată din anii '70. Exporturile masive şi reducerea la minim a importurilor au avut drept consecinţă impunerea unui regim de austeritate resimţit în toate domeniile, cele mai afectate fiind cel energetic şi cel alimentar. În 1984 s-a lansat Programul de alimentaţie ştiinţifică cu scopul declarat de a asigura o nutriţie adecvată şi de a preveni obezitatea.

Ştiaţi că...
în perioada 1986-1989, cota zilnică de alimente stabilită pentru o persoană era de 107 g carne, 215 g lactate, 75 g fructe, 116 g cartofi şi 181 g alte legume? Cotele ce limitau consumul de apă caldă, electricitate şi căldură fuseseră introduse încă din 1975.

De valoare
Ţigările Kent, cafeaua, săpunurile, ciorapii, blugii, magnetofoanele şi televiziunea bulgară, rusă sau sârbă (în funcţie de regiune) se aflau printre lucrurile de valoare înainte de 1989. În anii '80, când au apărut primele aparate video, de valoare au ajuns şi casetele video cu filme care erau aduse pe ascuns din străinătate şi schimbate între cunoştinţe. Deţinerea de valută străină era strict interzisă şi se pedepsea cu închisoarea.

Ştiaţi că...
în anii '70 şi '80 perioada de aşteptare în vederea achiziţionării unui automobil Dacia se situa între trei şi cinci ani? Aceasta era o consecinţă a lipsei de eficienţă a producţiei şi faptului că exporturile aveau întâietate faţă de satisfacerea cererii de pe piaţa internă.

Europa Liberă
Postul de radio Europa Liberă, finanţat de Congresul Statelor Unite, emitea în ţările Europei de Est şi ale Orientului Mijlociu. Secţia Română a fost înfiinţată în 1950 şi s-a dezvoltat prin contribuţiile dizidenţilor români. În România sute de mii de cetăţeni ascultau acest post de radio pe furiş. Emisiunile criticau situaţia din ţară şi comentau expansiunea cultului personalităţii lui Ceauşescu din mass-media locală.

Ştiaţi că...
în anul 1983, s-a dat Decretul 98 prin care se instituia controlul maşinilor de scris? Fiecare posesor trebuia să-şi înscrie maşina de scris la Miliţie. Astfel, provenienţa oricărui document tipărit putea fi recunoscută.

Biserica
Unul dintre scopurile principale ale Partidului Comunist a fost impunerea ateismului, atât prin anularea la nivel oficial a sărbătorilor religioase, cât şi prin distrugerea bisericilor sau prin presiunea continuă asupra cultelor. Numai în Bucureşti, odată cu începerea lucrărilor la Centrul Civic şi la Casa Poporului în anii '80, au fost demolate aproximativ 25 de biserici şi mănăstiri.

Ştiaţi că...
din 1985, responsabilii de cultură şi propagandă ai PCR au hotărât ca în Bucureşti, în noaptea de Înviere, să fie organizate concerte de muzică rock? Astfel, tinerii mergeau la concert în loc să meargă la biserică.

Armata
În perioada regimului Ceauşescu, România a devenit al patrulea mare exportator european de armament. Stagiul militar era obligatoriu şi dura un an şi patru luni la armata terestră şi doi ani la marină. Studenţii aveau termenul redus la un an, iar studentele la o zi pe săptămână, în timpul primilor trei ani de facultate. Liceenii erau obligaţi să facă pregătire militară prin Detaşamentele PTAP (Pregătirea Tinerilor pentru Apărarea Patriei).

Ştiaţi că...
la construcţia Casei Poporului, au fost folosiţi in jur de 30.000 militari în termen şi muncitori concentraţi în armată din toată ţara? Suma totală a construcţiei Casei Poporului s-a ridicat la aproximativ două miliarde de dolari.

1989
Revoluţia din 1989 a început la mijlocul lui decembrie la Timişoara, când protestele împotriva lui Ceauşescu au fost brutal reprimate de forţele de ordine. Aceste proteste s-au extins pe 21 decembrie la Bucureşti, când mitingul organizat de Ceauşescu pentru a condamna public protestele din Timişoara a degenerat în haos.

Ştiaţi că...
în 1989, în România exista un canal unic de televiziune? În timpul săptămânii acesta emitea timp de trei ore, în intervalul 19:00-22:00. Programul conţinea în general informaţii despre activitatea lui Ceauşescu şi muzică patriotică.

Adina Brădeanu (n. 1969) este critic de film şi doctorand la Centre for Research and Education in Arts and Media din cadrul Westminster University, Londra.

Dragă Ştefan,

Ţi-aminteşti, din Restul e tăcere al lui Nae Caranfil, momentul în care generalii însărcinaţi să reconstituie bătălia de la Vidin se păruiesc burlesc undeva în planul doi? "De ce se ceartă generalii?", întreabă cineva. "Îşi amintesc diferit", răspunde o voce. Să-ncepem de-acolo, de la Vidinurile memoriei.

Dana Ranga, regizoare plecată din România acum vreo douăzeci de ani, e pasionată de cosmonauţi: a făcut deja două filme despre doi, un american şi un rus, doi exilaţi pe pământ după ieşiri de durată în spaţiu. În copilăria ei bucureşteană, Dana a locuit pe Strada Cosmonauţilor; filmele de-acum sunt traducerea oblică a dislocării trăite cândva, posibile schiţe ale unui nou traseu de apartenenţă. Când te afli "acasă", belonging vine cumva by default. Odată ajuns "afară", aiurea, altundeva, intri în jocul identitar al dezrădăcinatului prins în cursa de legitimizare în care fiecare gest devine unul identitar. Sensul gestului - afirmativ sau negativ, i.e. muzeificarea ţării în chermeze de loialitate naţională sau anihilarea ei pe forumuri de discuţie virtuale - devine mai puţin important decât simpla "citare" a originilor... o citare care se petrece adesea indirect, oblic, în forme ce rămân ermetice altora. Aşa sunt cosmonauţii Danei; tot aşa e, cred, pasiunea mea pentru studioul Sahia, instituţia care a reprezentat genul documentar în România comunistă. Ajunsă în Anglia, pentru a scrie o teză despre documentarul românesc în tranziţie, am sfârşit scriind una despre memoria studioului Sahia şi a practicilor de coabitare cu regimul pe care le-a făcut posibile. Ce mă fascinează la instituţia asta (despre care nu voi şti niciodată suficient... motiv pentru care uneori mă opresc din scris pentru luni întregi, îngheţată de vinovăţie la gândul că m-aş putea înşela)... aşadar, ce mă atrage e aerul fetid pe care-l degajă pentru unii, respectiv conturul rosé, idealizat, pe care i-l ataşează alţii, transformându-o într-un soi de Arcadie (cum scria cineva) sau Camelot (cum scria altcineva) al industriei de film româneşti. Acum câţiva ani, când m-am oprit prima dată asupra Sahiei, mi-am imaginat că, la sfârşitul călătoriei, am să pot produce un verdict clar - vinovat/nevinovat - după care am să-mi văd de viaţă. Mi-am dat seama între timp că tocmai tentaţiei verdictului trebuie să-i rezist. Şi-am mai înţeles, de curând, că interesul meu pentru moralitatea incertă a studioului a avut la bază un soi de declic autobiografic.

La şapte ani, copilul meu ştie că la conducerea României în care am crescut eu era that bad man who didn't give you bananas and other stuff. Să ne lămurim de la bun început: mie, în România comunistă, nu mi-au lipsit nici bananas, nici other stuff. Ca adult strămutat, amintirea copilăriei din România comunistă e singurul "acasă" psihologic de care mă pot lega - un acasă alternativ, inadecvat, deocamdată intraductibil copilului meu căruia îi livrez comunismul simplificat, ca deprivare generalizată, şi nu comunismul trăit - confortabil şi naturalizat ca unică lume posibilă. Sunt mai multe Vidinuri aici, să le luăm pe rând.

În 2003, când mi-am început "terenul" la Sahia, i-am rugat pe toţi cei intervievaţi să-mi livreze, succint, o definiţie a studioului şi a funcţiei lui în comunism. La momentul respectiv, Sahia era deja cadavrul polisemic al industriei româneşti de film... o instituţie uitată, falimentată, lăsată deliberat în paragină, parte din cauza unor "interese obscure" (de fapt transparente, însă fără loc în textul de faţă), parte datorită unui joc trist al memoriei colective care-i ataşase Sahiei o imagine implacabil negativă, de fost bastion al propagandei comuniste. N-am să-ţi spun mai mult acum, ascultă vocile generalilor certându-se pe cadavrul documentarului naţional:
Evident, Sahia a fost instrumentul numărul unu al propagandei comuniste.
Sahia a fost o instituţie care a făcut filme plătite de stat, dar poziţionate împotriva statului.
Pentru mine, Sahia e cea mai cuprinzătoare reprezentare a colaboraţionismului în filmul românesc.
Sahia a fost instituţia care a salvat de la înfometare pe cei mai mulţi dintre regizorii români în timpul Epocii de Aur.
Pentru majoritatea regizorilor, Sahia - şi filmul documentar - n-au fost decât o sinecură.
Sahia a fost o instituţie-mamut, caracterizată de o producţie-mamut, susţinută în mod artificial de către statul socialist.
Sahia a fost una dintre cele câteva instituţii de mici dimensiuni care, la momentul respectiv, funcţionau subversiv... şi asta pentru că sistemul le permitea să funcţioneze subversiv, ca supape de siguranţă.
În nici un caz n-aş ataşa termenul "subversivitate" studioului Sahia. Aş spune mai degrabă că a fost un fel de univers paralel, rupt de societatea socialistă a momentului - şi asta, paradoxal, în timp ce-a fost principalul furnizor de filme de propagandă.
Dacă e să fiu onest, cred că Sahia a fost un cuib de securişti.
O familie... asta am fost. Şi te asigur că toţi cei care au fost acolo vor spune la fel. Ne-am respectat, ne-am ajutat şi n-am făcut rău nimănui.

Aşadar, o instituţie mare-mică, subversiv-colaboraţionistă, o mare familie securistă animată de bune intenţii. N-am să insist - generalii s-ar simţi obligaţi să scoată săbiile. Dar lasă-mă să-ţi povestesc cum am ajuns să fiu intrigată de Sahia. Era pe la începutul anilor '90 când, studentă încă, am dat peste un fost cameraman al studioului, între timp bine inserat în prezent ca publicitar. Interesul meu pentru documentar l-a amuzat: "din tot ce făceam noi la Sahia, mie cel mai tare îmi plăceau alea lucrate din perspectiva portbagajului". N-am priceput. Mi-a explicat că, pe la mijlocul anilor '80, la Sahia au început să prolifereze filmele despre tradiţii de iarnă, concepute - cu cuvintele lui - "din perspectiva portbagajului": în buza Crăciunului, după ce melancolizau famelici în faţa frigiderelor pustii, documentariştii îşi descopereau pasiunea pentru tradiţie - satul era unicul loc în care mai puteau găsi ceva de mâncare pentru adus acasă în portbagaj. În plus, filmarea ţinea şi loc de vacanţă: nu trebuia decât să eviţi să filmezi biserici (sau s-o faci ultra-artistic), să n-ai cruci în prim-plan şi să cureţi coloana sonoră de cuvântul Crăciun. Evident, în timp, am cules un număr de carboot stories concrete (titlul, vag noir, al folderului în care le-am adunat provizoriu) şi am început să prind dinamica verticalităţii şi compromisului repartizate pe sub-genuri documentare: de la filmul de actualitate, la cel de artă, la turistic şi la "monografia de judeţ"; fiecare dintre ele - cu sau fără portbagaj ataşat - însemnând un alt traseu de legitimare morală şi profesională. Cândva, poate, am să mă încumet să scriu istoria neconvenţională a documentarului românesc la intersecţia mâncare/memorie/moralitate, reprezentare/portbagaj, agendă profesională/interes personal.

Apropo de portbagaj, ştii secvenţa din Balanţa lui Pintilie în care, pe drum spre satul unde urmează să-l îngroape pe Titi, Mitică (Răzvan Vasilescu) şi Nela (Maia Morgenstern) sunt urmăriţi de o maşină a securităţii?
Zice Mitică:
"- Tovarăşu', nu vă supăraţi, pot să vă pun şi eu o întrebare? Dacă tot sunteţi în misiune, atunci de ce-aţi mai instalat portbagajul pe maşină?
- Vedeţi, domnu' doctor, sigur că suntem în misiune, dar aici la ţară măcar mai găsim câte ceva... un sac de cartofi, prune, struguri..."
... şi reia mai târziu, la spartul ospăţului cu popă muzical şi primar naţionalist, oda portbagajului ca element esenţial în supravieţuirea oraşului:
"- Aşadar, dumnealor sunt de la Securitate, chiar dacă noi ne facem că nu ştim.... Vedeţi portbagajul instalat pe capota maşinii din curte? Ei bine, el este instalat acolo pentru ca la întoarcere dânşii să poată duce acasă un sac de cartofi, nişte struguri, un vinişor, ce s-o mai găsi... dacă s-o mai găsi. Adică la ducere sunt pe post de James Bond, iar la-ntoarcere pe post de Aprozar. Aceasta este, domnilor, la ora actuală, situaţia orăşeanului din România... şi încă a celui privilegiat care este securistul."

Ţi-am spus deja că în copilărie nu mi-a lipsit nimic. N-am stat niciodată la o coadă. Nici unul dintre ai mei. Amica mea Alyssa, antropolog, scrie o teză despre consum alimentar şi spaţii memoriale în România de azi. A stat în ţară ani de zile, a organizat printre altele o "masă a amintirilor" la care a invitat cunoştinţe din diverse generaţii să aducă items of food asociate epocii s-a trezit cu napolitane, prăjituri cu gem, murături, creveţi, sifoane, sticle de lapte, bonuri de carne... şi toate celelalte pe care le ştii. Nu eram în România, aşa că n-am participat la masa memorială a Alyssei. Dacă aş fi fost, ar fi trebuit să vin cu un Fram burduşit cu pui congelaţi, creier, rinichi, momiţe, ficăţei şi alte pachete sângerânde valorând, la momentul respectiv, greutatea lor în aur. Înainte de a se fi angajat la abator, tata a fost cel mai bun veterinar din oraş. Atât de bun încât, în loc să se ducă la doctorul oficial, oamenii veneau la el - neumblat la şcoală şi, din cauza asta, rămas simplu asistent. Întreaga copilărie m-am trezit noaptea la strigătele oamenilor veniţi să le vindece caii, vacile, oile. Tata se trezea întotdeauna, disciplinat, făcea injecţii, ajuta iepele să fete în spatele magaziei - nu putea lăsa un animal să se chinuie pentru o oră de somn în plus. Era plătit bine pentru efortul lui - rar în bani, aproape invariabil în produse. Dacă n-aş fi plecat la facultate la Bucureşti în '89, n-aş fi cunoscut rostul banilor. În jurul meu, viaţa era troc, descurcatul era artă. Cu mâncare, părinţii mei şi-au cumpărat şi prieteni: până să devină weekend, sfârşitul de săptămână era marcat de discrete petreceri carnivore desfăşurate în compania amicilor veniţi să se împărtăşească din bunătăţi. Am mâncat fudulii înainte de a fi aflat ce erau. Am spus "ficăţei" până prin adolescenţă, când m-am îndepărtat lingvistic de copilărie. Cărţile mi-au lipsit, nu mâncarea. În lumea mea de provincie, low middle class, n-au fost niciodată o prioritate. După '90, hoardele de vizitatori au dispărut instantaneu - magazinele s-au umplut, tata s-a pensionat şi a priceput că n-avusese niciodată prieteni, doar amatori de ospăţ. Nu întâmplător secvenţa mesei e crucială în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile - acolo e comunismul românesc în halat de casă... clase, caste, ierarhii, idei primite de-a gata, strategii de supravieţuire.

La prima călătorie în Anglia în anii '90, una dintre gazdele mele m-a rugat să stau la coadă într-un self-service. La momentul respectiv, vocabularul meu englezesc nu includea cuvântul "coadă". Omul m-a îndemnat de câteva ori, apoi, pricepându-mi nedumerirea, a izbucnit: "Nu se poate, vii dintr-o ţară comunistă şi nu ştii cuvântul coadă?". Nu-l ştiam, nu fusese niciodată an issue la orele de engleză. Your English is impressive, mi-a spus editoarea Oxford University Press după un interviu, câţiva ani mai târziu. Mulţumesc, am dat cam două sute de găini pe ea, ar fi fost varianta onestă de răspuns. Doi ani, o dată pe săptămână, două găini congelate; uneori raţe; alteori curcani; întotdeauna aceeaşi sacoşă de rafie şi greutatea care-mi rupea mâinile. Meditaţia la Bucureşti. În apartamentul din Titulescu, unde am găsit curajul să folosesc liftul numai după câteva luni de târât sacoşa pe scări până la şapte, mirosul de supă năvălea năprasnic pe la jumatea lui Titus Andronicus, când profesoara devenea brusc interesată să-mi dea de lucru individual ca să poată dispărea în bucătărie. Mă prefăceam că nu văd sau chiar nu vedeam; eram fata-portbagaj care aducea de la ţară carne pentru supravieţuirea oraşului, în schimbul unei hălci de cunoaştere menită să mă pregătească pentru viitor - întâmplător, altul decât cel în care aveam să plonjez câţiva ani mai târziu.

Aşadar, istoria comunismului ca deprivare alimentară e, pentru mine, una învăţată, nu trăită. Nimic special, nu sunt singura. Însă, fiindcă lucrez cu film şi fiindcă m-am trezit trăind în afara României în ultimii ani, sunt tentată să extind problema comunismului "gustativ" către cea a comunismului "comestibil", să alunec dinspre comunismul rememorat în detaliile lui senzorial-gustative către operaţiunea concretă de a construi un comunism (sau post-comunism) transparent, inteligibil într-o anume formă de discurs - de la film documentar la biografie individuală. Povestit copilului meu de şapte ani, comunismului îi lipsesc bananele. Dar cum construieşti un trecut comestibil al unei ţări pentru uzul adulţilor care n-au trăit comunismul ca experienţă istorică? Aici favoritul meu e bulgarul Paunov, care povesteşte comunismul/post-comunismul vecin prin cotidianul unui minuscul oraş de periferie - fostă închisoare comunistă, fostă locaţie a unei îndelung plănuite şi ulterior abandonate centrale nucleare, în prezent o comunitate somnoroasă, terorizată de ţânţari, în care rareori erup vinovăţii istorice: o scurtă conversaţie la o cafea cu fostul director al închisorii, sinuciderea discretă a unei foste gardiene consumate de remuşcări. Se râde mult la filmul lui Paunov - pentru unii dintre noi, printre lacrimi. The Mosquito Problem and Other Stories rămâne, pentru mine, un sfâşietor text documentar care prinde o Bulgarie-"zonă" tarkovskiană rescrisă în registru tragicomic, în care auzi picuratul comunismului topindu-se în post-comunism. Un film construit din omisiuni, amânări, digresiuni, mai puţin din alinierea ordonată a "faptelor"; un ton ce lipseşte din repertoriul documentarului românesc.

Mă înduioşează bulgarii lui Paunov, prinşi cu omorâtul ţânţarilor cu aspiratorul în timp ce lumea se prăbuşeşte în jurul lor - văd în ei imaginea în oglindă a orbirii în faţa istoriei de care mă învinovăţesc pe mine şi pe ai mei. Similar, scriind despre inadecvarea la prezent a documentariştilor de la Sahia după decembrie '89 (te-ai întrebat câţi dintre ei s-au prăbuşit odată cu duşmanul/prietenul lor de durată, statul socialist, câţi au supravieţuit ca profesionişti peste graniţa dintre regimuri?), îmi ofer prilejul să mă opresc asupra adolescenţei mele trăite în paralel cu lumea din jur, talentul reprobabil de a fi naturalizat sistemul fără a-mi fi pus întrebări (evident, cu scuza copilăriei atârnând undeva în background, precum generalii lui Caranfil).

În filmul lui Paunov, inginerul însărcinat cu anihilarea ţânţarilor are un memorabil monolog, absurd-hilar, în care atrage atenţia asupra adevăratului pericol reprezentat de ţânţarii recenţi - sunt mutanţi, spune el, şi-au dezvoltat capacitatea de a se adapta la sisteme în schimbare. Îmi place imens ideea - asta pe lângă faptul că mutanţi kumari mă face să plonjez în peisajul sonor al copilăriei petrecute "pe bulgari". E comunismul senzorializat care, şi la noi, începe să intre din amintire în corpul filmului documentar: ai văzut, cred, secvenţele "muzeologice" - capetele de pui, picioarele de porc instalate pe catifea roşie - din Război pe calea undelor al lui Alecu Solomon. Documentarul anilor trecuţi era "istoric" în mod convenţional, rămânea ancorat în memoria semantică; inserturile lui Solomon vin dinspre memoria episodică, viscerală, sedimentată în gest şi practică. Sigur că e, în primul rând, un film "despre" Europa Liberă. Ca demers cinematic şi memorial însă, e mai mult decât un film la temă. Nu întâmplător, unul dintre spaţiile mise-en-scène-ate e cel al unei bucătării generice - un spaţiu crucial al comunismului trăit, combinaţie de privatitate, gust, miros şi posibilă subversivitate verbală. În sfârşit, un început de istorie personalizată a comunismului trăit la noi. Bananele lipsesc şi din Război pe calea undelor. Sunt prezenţi, în schimb, ţânţarii noştri mutanţi - foştii securişti, căzuţi în picioare, direct în televizor sau în Parlament.

(Adina Brădeanu
Oxford, 21 aprilie 2008)

Agnes Ers (n. 1970) este etnolog. Şi-a luat doctoratul în 2006 la Stockholms universitet cu o teză despre un proiect suedez de asistenţă socială în România.

Lui Ştefan

"În pădurea cu alune/Aveau casă doi pitici/Vine pupăza şi spune/Vreau să stau şi eu aici..." îi cânt fetiţei mele Sonja, în vârstă de şapte luni, în timp ce încerc să o schimb. Se propteşte cu călcâiele în masa de schimbat şi îmi opune rezistenţă; trupul ei micuţ se arcuieşte şi, într-o clipită, s-a întors pe burtă. Dacă n-aş fi fost lângă ea, ar fi căzut de mult. Dacă o las pe jos, pe o pătură, se rostogoleşte şi se suceşte, se propteşte cu picioarele şi se ridică sprijinindu-se pe braţe. Bolboroseşte şi gângureşte, îşi încearcă toate nuanţele vocii. Cum poate fi aşa vioaie tot timpul? Şi eu care sunt aşa obosită.... Ştii cum e, doar şi tu ai copii. Un bebeluş perfect normal şi plin de viaţă, care nu stă locului nicicum şi pe care nu trebuie să îl scapi din ochi nici o clipă. E tare greu să ai grijă de ea.

Mă întreb câteodată cum ar fi fost dacă ea nu s-ar fi dezvoltat normal. Cum aş fi reacţionat? Ce s-ar fi întâmplat? Ce întorsătură ar fi luat viaţa mea?

Nu poţi răspunde la aceste întrebări fără să te gândeşti în acelaşi timp la cum ar fi reacţionat societatea; medicii şi asistentele de la pediatrie. Tot ce e aparent personal, privat, extrem de intim - corpul nostru în toate manifestările lui - totul e o chestiune de politică. Şi aşa a fost şi în trecut. Nu întotdeauna, dar cam de la începutul epocii moderne.

Modernitatea. Să zicem, în linii mari, că epoca modernă îşi are originea în revoluţiile ştiinţifice ale Iluminismului şi în apariţia statului naţional. Bunăstarea cetăţenilor, reproducerea şi productivitatea lor, sănătatea publică au devenit în acea perioadă chestiuni de interes comun. În Suedia zilelor noastre, copiii care nu se dezvoltă conform standardelor fac obiectul activităţii diferitelor grupuri profesionale: medici, psihiatri, neurologi, asistente medicale, pedagogi. Lucrurile astea sunt de la sine înţelese. În consecinţă, dezirabile. Imposibil de contestat. Şi astfel, viaţa ia o cu totul altă întorsătură.

Tu şi cu mine suntem colegi de generaţie, dar am crescut în universuri diferite. Tu te-ai născut în 1968 în România, în perioada dictaturii socialiste. O ţară - aşa cum ştie toată lumea acum - caracterizată, în acea perioadă, de lipsa flagrantă a libertăţii de opinie, corupţie, instituţii ale statului subordonate politic şi, în timp, de o sărăcie extremă. Condusă de un dictator suferind de megalomanie. Doi ani mai târziu m-am născut eu, în aşa-numitul folkhem suedez, şi am crescut într-o societate a bunăstării, condusă de social-democraţi. O ţară ai cărei locuitori, în ciuda faptului că vremurile s-au schimbat, încă se mai identifică în mare măsură cu ideea că sunt cei mai buni din lume în tot ce ţine de bunăstare: asistenţă medicală, democraţie, egalitate socială. Şi în tot ce e legat de copii: îngrijirea copilului, dar şi cultura pentru copii, literatura şi teatrul pentru copii.

Universuri diferite. Sau la fel? Nu s-ar putea spune oare că România şi Suedia au fost două puncte extreme pe aceeaşi axă? Să îţi explic: Ambele ţări au trecut prin mari schimbări după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Vechea societate rurală şi-a primit lovitura de graţie şi s-a început construcţia noii societăţi. Oamenii urmau să se mute la oraş, să se angajeze la fabrică şi să locuiască în blocuri nou-construite. Ambele ţări construiau societatea modernă, ambele ţări aveau idealuri înalte şi planuri măreţe despre ce i-ar face pe oameni fericiţi, mulţumiţi şi, nu în ultimul rând, egali. Fiindcă, oricum ai da-o, socialismul, ca ideologie, avea drept scop înlăturarea inegalităţilor. Ambiţia de a crea "Viaţa cea bună".

După cum am spus, ştim ce s-a întâmplat în România. Demografia politizată şi perspectiva complet ştiinţifică asupra omului, combinate cu sistemul totalitar şi cu discursul naţionalist al dictatorului au creat un sistem în care cei cu opinii divergente nu aveau ce căuta. Aceştia au fost înlăturaţi şi supuşi abuzurilor sau condamnaţi la moarte. S-a scris mult şi despre proiectul suedez al bunăstării, care urmărea "să pună ordine în viaţă". Şi aici, în "ţara cea mai egalitară din lume", proiectul modernizării a dus la separări, între noi şi ceilalţi, între bine şi rău, între normal şi deviat. Şi aici a apărut dilema modernă că trebuie să ne ocupăm de cei care nu se încadrează în norme, de cei care nu pot fi implicaţi în procesul de producţie ci sunt mai degrabă o povară a societăţii.

Epocii de Aur a României îi corespunde, cel puţin pentru mulţi dintre noi, cei care am crescut atunci, o "epocă de aur" a Suediei. Aşa cum văd eu lucrurile, întâmplarea a făcut să mă nasc chiar într-unul dintre stabilimentele "epocii de aur" suedeze: Satul de copii Ska, un centru pentru "copii neurotici şi psihopaţi", care, încă de la începuturile lui, la mijlocul anilor '40, devenise o instituţie de renume mondial, celebră pentru "terapia de familie". Aşezământul fusese condus de către renumitul medic cu vederi progresiste Ska-Gustav Jonsson. Tatăl meu i-a urmat în funcţie lui Gustav, prietenul şi mentorul lui, devenind director în 1972. Ne-am mutat cu toată familia într-o locuinţă de serviciu din Satul de copii.

Am crescut alături de copiii celor aflaţi pe treptele cele mai joase ale societăţii şi, odată cu laptele matern, mi s-au inculcat ideile progresiste despre asistenţa socială, specifice epocii. Voinţa proprie avea prioritate înaintea constrângerii, îngrijirea înaintea pedepsei, principiile educative antiautoritare înaintea pedepsei corporale, terapia de familie înaintea plasamentului în case de copii şi democraţia în rândul angajaţilor înaintea responsabilităţii şefului. Totodată, asistenţa medicală se politizase, se urmărea crearea unei societăţi egalitare; Satul de copii era un bastion al stângii, o parte integrantă a spiritului radical al anilor '70.

Cu alte cuvinte, aici avea loc o revoltă împotriva zelului diagnosticărilor modernităţii şi a perspectivei biologice asupra omului abordată în medicină. ("Nu există psihopaţi", spunea mama, iar asta a devenit un fel de laitmotiv pentru mine). Ideile socialiste au fost îmbinate cu o perspectivă "antiautoritară" asupra omului. Acest lucru a fost posibil într-o societate fără violări ale dreptului la libera opinie, într-o democraţie de tip liberal, unde rasismul era în afara normelor. Aici e oare diferenţa hotărâtoare dintre social-democraţia din Suedia şi socialismul din România? A fost terenul propice pentru ideile antiautoritare. Eu cred că ele mai există şi astăzi, cu toate că perspectiva biologică asupra omului e din nou dominantă şi că trăim în epoca noului liberalism global. Deseori oamenii încă se mai revoltă împotriva presiunilor şi a abordărilor simpliste ale realităţii. Pippi Şoseţica, fetiţa fără părinţi, care locuia împreună cu calul şi maimuţa ei într-o casă veche şi dezordonată, a devenit legendă naţională suedeză. Ea a deranjat ordinea în orăşelul altfel liniştit. Deşi era cea mai puternică din lume şi făcea tot ce poftea, era în acelaşi timp cea mai cumsecade şi toată lumea a ajuns să o iubească aici, în ţărişoara noastră de la capătul lumii. (Noi am trăit mult timp cu convingerea că aici nu se poate întâmpla nimic rău. Însă în 1986 primul ministru a fost asasinat, cunoşti povestea...).

Ce rol a jucat România în viaţa mea? Când am mers prima dată acolo, aveam în cap o mulţime de imagini - ţara cu copii în orfelinate, cu oameni oprimaţi, care fuseseră exploataţi de un dictator dement. Bucureşti - capitala copiilor străzii, a câinilor vagabonzi şi a ţiganilor. Oraşul construcţiilor lăsate în paragină, al caselor vechi dărăpănate, al străzilor pline de gropi. Când, mai târziu, m-am îndrăgostit de Bucureşti, am realizat la un moment dat că de fapt mă îndrăgostisem de mine. Poate că acesta era doar un exemplu clar despre cum funcţionează dragostea; îţi proiectezi de fapt dorinţele asupra celuilalt. M-am îndrăgostit pentru că Bucureştiul mă făcea să mă simt călătoare şi exotică. Era vorba de un exotism la nivel înalt şi m-am lăsat în voia lui. Mă plimbam prin cartierele vechi, în care brutăriile îşi păstraseră firmele din timpuri socialiste (Pîine), ajutam săracii din Pantelimon şi locuiam într-un apartament de pe Bulevardul Unirii. Fotografiam încântată priveliştea de la fereastra mea: Casa Poporului în toată splendoarea ei. Când se lăsa întunericul, iar câinii începeau să mârâie şi doar câteva felinare luminau slab străduţele alăturate marilor bulevarde, mă prefăceam că sunt în anul 1975. Eram pe vremea comuniştilor, eram pe vremea Securităţii. Cozile la alimentări se unduiau, lungi. Oamenii lui Ceauşescu erau peste tot. Încercam să simt cum e să trăieşti într-o societate totalitară în care viaţa nu-ţi aparţine.

Poate că râzi citind asta, dar ştiu că nu sunt singura care a avut astfel de fantezii în Bucureşti, da, chiar în oraşul în care ai crescut şi pe care îl ştii atât de bine. Aşa suntem noi, occidentalii. Am devenit obsedată de revoluţia din 1989 (sau, mă rog, lovitura de stat...). Chiar dacă mi-era ruşine, nu mă puteam abţine să nu întreb pe oricine îmi ieşea în cale dacă fusese acolo, atunci, în piaţă, când s-a întâmplat. Când aţi început să îl huiduiţi pe Ceauşescu la balcon. Şi cum de eraţi acolo şi dacă ştiaţi ce va urma şi... şi.... Am mers la Muzeul Militar Naţional şi m-am uitat la ultimul număr din Scînteia, la hainele pătate de sânge şi am încercat, din nou, în van, să simt cum era să fii acolo, în piaţă. România nu îi lasă pe mulţi indiferenţi. Istoria ţării şi destinul românilor te fac să-ţi pui întrebări existenţiale. În ceea ce mă priveşte, am încercat mai degrabă să demistific România şi pe români. Am încercat să evit abordările simplificate şi explicaţiile cu privire la mentalitatea românească şi alte lucruri de genul ăsta. Se poate întâmpla şi ca un anume umor macabru, de altfel foarte necesar, legat de situaţia din România, să dea naştere unor fantasmagorii brodite la întâmplare (probabil ai auzit povestea cu tractoarele îngropate în faţa Casei Poporului). De asemenea, am vrut mereu să demonstrez cât de modernă era România în perioada socialistă, că problemele ţării nu erau nişte consecinţe ale înapoierii, şi să amintesc că Occidentul şi Suedia nu sunt chiar colţuri de rai, lipsite de probleme. Că problemele voastre sunt şi ale noastre şi viceversa şi că istoriile noastre se împletesc şi depind una de cealaltă.

Cred că trebuie să continuăm să plasăm socialismul şi postsocialismul în contexte mai largi. Să continuăm să punem întrebări dificile şi să căutăm răspunsuri complicate. Există prea multe naraţiuni stereotipice.

(Agnes Ers
Stockholm, 10 aprile 2008)

Ana Maria Zahariade (n. 1949) este arhitect şi profesor de teoria arhitecturii la Departamentul de Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti.

Dragă Ştefan,

Acum câţiva ani mi-ai propus să particip la proiectul Dacia 1300 - generaţia mea şi nu ştiu dacă ţi-am mulţumit vreodată cum trebuie. Dacă nu era proiectul tău, probabil încă aş fi crezut că "ştiu" despre arhitectura perioadei comuniste, pur şi simplu pentru că o trăisem în destul de mare măsură. Presupun că mulţi se găsesc în aceeaşi situaţie. Lucrul pentru Dacia 1300 a însemnat mult mai mult decât mi-aş fi imaginat: am revăzut arhitectura epocii cu alţi ochi, m-a tulburat şi mi-a ridicat nenumărate întrebări. Ceea ce vedeam acum nu se suprapunea peste ceea ce văzusem şi trăisem atunci. Aşa cum mă uitam la ea, cu uimire distanţată, încercând s-o înţeleg, să-i dibuiesc raţiunile, să mă înţeleg..., era o lume pe care nu o cunoşteam. Pe măsură ce citeam şi reciteam, descopeream că ştiu prea puţin, că prezenţa "obiectelor" produse - case şi locuri - nu este suficientă pentru a caracteriza o arhitectură. "Obiectele" se construiseră pe fondul unei ţesături încâlcite de drame profesionale şi umane, de hotărâri politice, de speranţe, iluzii, conflicte, absurdităţi, care ar trebui descoperite; sunt poveştile care leagă obiectele şi oamenii care le-au produs, poveşti necunoscute încă, unele rămânând probabil necunoscute pentru totdeauna. Poveşti care trebuie spuse, pe măsură ce ele se lasă dezvăluite.

De atunci, acest sentiment, sau spune-i "datorie profesională", mă urmăreşte; tot încerc să continui descifrarea arhitecturii acestei epoci dramatice şi pline de paradoxuri, dar nu am avansat mult. În schimb, o serie de tineri prieteni şi doctoranzi (printre ei Miruna Stroe şi Toader Popescu) s-au lăsat cuceriţi de subiect şi au început să îl cerceteze cu pasiune. Şi câţiva dintre arhitecţii activi în acea perioadă au început să povestească. În curând cred că vom putea, în fine, scrie o istorie a arhitecturii noastre sub comunism. Aşa că m-am bucurat foarte mult că şi pe tine te obsedează subiectul şi continui investigaţia ta prin acest nou proiect. Dar ce să-ţi spun în plus despre arhitectură faţă de ce ţi-am spus pentru Dacia 1300? În fond, cel puţin la prima vedere, perioadele se cam suprapun: expresia "Epoca de Aur" se referă la perioada de după Congresul al IX-lea (1965), adică la epoca Ceauşescu, distinctă de epoca Dej (pe care noul conducător şi încearcă să o demonizeze pentru a-şi pune în valoare propria politică). Din câte am găsit, apariţia în discursurile encomiastice a comparaţiei cu epoca lui Pericle se situează spre sfârşitul deceniului al şaptelea, deci cam odată cu autoturismul Dacia, şi nu e străină de numele lui Dumitru Popescu "Dumnezeu", dar nici de al unor personalităţi de mai mare anvergură culturală, cum a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga. E doar una dintre metaforele care s-au întrecut în indecenţă, ridicol şi cinism pentru a hrăni lacomul cult al personalităţii "baciului" (expresie făurită tot de Popescu "Dumnezeu"). Am încercat să găsesc când a fost rostită pentru prima oară şi, mai ales, dinamica utilizării ei. N-am avut timp să caut eu în presa vremii şi n-am găsit nici un studiu care să le fi urmărit. Îmi vei spune că nu aceasta era treaba mea, că de la mine vroiai ceva despre arhitectură. Îţi voi răspunde că tocmai acest lucru e important. Dacă expresia se referă numai la relativa liberalizare şi speranţă pe care o străbătea societatea românească prin 1968, atunci "Epoca de Aur" nu are decât semnificaţia - neinteresantă - de comparaţie artificială şi cultural imbecilă. Ori, expresia capătă forţă (nefastă, desigur) abia atunci când devine grotescă, când repetarea ei obsesivă încearcă să acopere o realitate într-o decădere abruptă şi spectaculoasă, o realitate condusă de deciziile unui spirit primitiv, megaloman şi depăşit, care încerca să-şi construiască lumea viselor lui aberante distrugând tot ce mai putea distruge. Aceasta este adevărata Epocă de Aur şi aici stă şi interesul ei, oricât de trist ar fi el.

În arhitectură, această adevărată Epocă de Aur începe spre jumătatea anilor 1970, când ceea ce însemna speranţă şi profesionalism onest - şi aşa construite în condiţii grele - este subminat, se năruie şi se îmbâcseşte. Vocea profesiunii nu se mai aude sub megafoanele care scandează hotărârile "demiurgului". Arhitectura, chemată prin vocaţia ei să edifice, ajunge să distrugă şi să se autodistrugă.

Exemplele abundă, unele mai evidente, altele mai puţin cunoscute. Bucureştiul se îngroapă în praf şi dezolare pentru construirea noului Centru Civic peste cele mai mult de cinci sute de hectare demolate pentru a-i face loc; satele riscă să dispară prin proiectul aberant de sistematizare a localităţilor rurale; monumentele istorice (ajunge să spun Văcăreşti şi Mihai-Vodă, dar sunt foarte multe) dispar, ca şi instituţiile care aveau grijă de ele; clădiri noi şi locuri de calitate sunt modificate şi pervertite (de la siluirea Teatrului Naţional, până la distrugerea spaţiilor verzi dintre blocuri prin îndesiri); ceea ce se construieşte este din ce în ce mai aberant ca utilitate şi ca expresie arhitecturală (noile centre civice din alte oraşe, "circurile foamei"); viaţa oraşului este alungată din spaţiul public, care rămâne populat de cozi şi dominat de întuneric; şi topografia e ştearsă, aşa cum este ştearsă şi istoria construită. Poveştile lor trebuie scrise, fiecare în parte, şi făcute auzite. După cum ţi-am spus, noi am început, dar nu merge uşor.

Îţi trimitem două cazuri mai puţin discutate, poate prea puţin. Primul povesteşte drumul dintre speranţa de normalitate şi reprimarea ei în Epoca de Aur: este istoria Sălii Palatului, o clădire şi un ansamblu de calitate, a căror utilitate politică şi propagandistică iniţială s-a topit în timp, oraşul însuşindu-şi-le, dându-le viaţă prin folosirea lor ca adevărate spaţii publice, viaţă pe care Epoca de Aur a ştiut s-o alunge. Al doilea caz este foarte trista poveste a Dâmboviţei, leagăn al oraşului, pe care capriciile lui Ceauşescu l-au transformat într-un canal de beton, discutabil din punct de vedere tehnic şi dăunător pentru viaţa oraşului: astăzi, râul nu mai există pentru locuitori. Ambele poveşti sunt exemple tulburătoare ale felului în care Epoca de Aur a luptat contra oraşului, a naturii şi a naturii umane.

Nu ştiu cât vor înţelege copiii din ele acum, poate că Miruna şi Toader nu le-au povestit chiar pentru copii, dar nici nu poţi fi jucăuş cu orice subiect. Şi apoi, copiii vor creşte mari şi, dacă îi interesează, vor putea găsi în aceste istorii ceva de învăţat.

Îţi urez succes.

(Ana Maria
Bucureşti, 1 aprilie 2008)

Ion Grigorescu (n. 1945) este artist, locuieşte şi lucrează la Bucureşti.

Stimate Ştefan Constantinescu,
Stimate Wilhelm Tell,

Am coborât într-o zi, sub pavăza a doi vecini cu un an mai mari, spre ceea ce se cheamă azi Sala Palatului; noi căutam chioşcuri unde se vindeau soldaţi de plumb. Erau foarte multe magazine mici particulare. Cred că eu nu aveam nici un ban, eram doar tras cu magnetul. Am revăzut atmosfera doar în Occident (1977), însă am prins un pic de capitalism acasă.

Am făcut liceul cu colegi din Cartierul Primăverii, eram prieten cu ei, făceam sport împreună, unele lucruri pe care mi le spuneau mă dureau, dar nu puteam comenta. Învăţasem asta de la fraţii mai mari; trebuia să purtăm în suflet ceva ascuns, mentalitate de învinşi. Şi fără gânduri de răzbunare; nu le refulam, dar tot aşteptam ca lucrurile să se schimbe în bine: cum se zicea, că "n-o s-o ţină mult cu asta".

Am dat un examen de definitivare în învăţământ şi am căzut la socialism, dar s-au pus notele celelalte s-o bată pe asta şi am trecut. Era un subiect convenţional şi un profesor destul de amabil care, după încheiere, m-a solicitat, zicea, amical, să-i spun ce părere am despre unele lucruri actuale foarte... cred că n-am auzit ce cuvânt a spus şi m-am repezit la merda d'artista în conserve. Zic, e o chestie care începe mai demult, de la Dalí; în concluzie, am spus că eu prezint lucrurile astea elevilor pentru că au un sens în arta modernă. Cu asta am pierdut şi amabilitatea lui şi nota. Cu cât mă susţineau cunoscuţii din comisie (povestea lor), cu atât se înverşuna amabilul profesor de socialism.

În Epoca de Aur am fost profesor de liceu la Buşteni, dar şi la un internat de acolo. Prin 1973, copiii din internat au făcut grevă, oraşul se blocase, oamenii nu mai respirau, copiilor nu s-a putut decât să li se cedeze; erau anonimi, fără familie, s-a şuşotit că ascultau Europa Liberă. Multe s-au spus, dar poate n-au mai fost bătuţi, poate au avut mâncare mai bună. Li s-au montat gratii la toate ferestrele, chipurile pentru a nu se arunca de la etaj. M-am retras la Bucureşti ca profesor suplinitor. Nu am găsit ore decât la "Pionieri". Eram un profesor foarte devotat, îmi cheltuiam energia. Aveam ocazia să cunosc copiii cartierelor de la margine, din Colentina înainte de a se face blocuri şi în timpul şantierelor; sau din Fundeni, Doamna Ghica. Între colegii mei mai erau şi câţiva idealişti, muzicieni, actori, care s-au lovit repede de pragul de sus şi au dat bir cu fugiţii. Ceilalţi erau oameni rataţi: sportivi, profesori de chimie, de română, etc. (mare "etc."!) Acum erau de fapt activişti politici, pe stradă, pe stadion, pe scenă, în birouri, la alegeri pioniereşti, la tabere. Ei scoteau treptat câţiva copii din copilărie şi îi făceau şi pe ei activişti, tot cu cultul personalităţii, al superiorităţii. Ca şi în alte domenii, politica era făcută de rataţi, printr-un fel de propagare a şantajului. Nu-şi cunoşteau meseria, nici politica nu o făceau în mod serios; dacă ar fi fost daţi afară nu ar fi fost în stare să mai facă ceva. Seara, în tabără, profesorii rutinaţi îi reţineau pe viitorii politruci peste orele de culcare, scoteau sticle de vin şi începeau, împreună cu aceşti copii, să cânte dintr-un repertoriu deochiat, obscen. M-am retras şi le-am făcut reproşuri, fără să reuşesc să trezesc în ei vreo urmă de responsabilitate.

Timpul cu copiii era normat, cel cu politica era nelimitat şi putea răsturna orice program cu copiii. Era invitaţia la ratare. Am demisionat şi, deci, am pierdut dreptul de a mai preda.

Am fotografii multe cu copiii pe coclauri sau ordonaţi, prin tabere. Am avut de multe ori imboldul de a le arunca "pentru că nu au valoare". Acum, domnule Wilhelm Tell, îmi dau seama ce sens are păstrarea.

Am fost cu ei la casa lui Sadoveanu sau la Bâtca Doamnei, pe la mănăstirea Neamţ, la Pustnicu, lângă Bucureşti. Cred că prezenţa copiilor m-a făcut să trec dincolo de clişeul searbăd şi să mă molipsesc cu naiva lor solemnitate, dar mi-am dat seama că astfel am sprijinit politica. Cenzura asta interioară le scoate din rândul celorlalte fotografii.

Cred că mai am în pod desene de la şcoală, strânse pentru că erau bune; copiii progresau, învăţau să deseneze din ce în ce mai bine, eram şi eu satisfăcut. Era un fel de a ignora lumea spre care creşteau. Nicidecum să o răstoarne. De a cunoaşte un paradis şi a refuza mai târziu declinul. Elevii de clasa XI-a îl alergaseră în curte pe profesorul de socialism, dar asta nu avusese nici o coloratură politică. Toţi îl consideram un tip antipatic şi care a meritat să se facă de râs. Spun asta pentru că în şcoli era un tip de disciplină impus de unii profesori şi dezordini acceptate de alţii (puţini), privite de primii ca un fel de învăţ al elevilor la răzvrătire. În suflete era revoltă, dar cine ar fi lăsat-o să apară? Am fi admirat un elev, dar ar fi fost greu de apărat.

A trecut copilăria, a trecut căsătoria, nu au venit copii. A venit a doua căsătorie şi am făcut copii (1986). Între timp pierdusem mărinimia aceea de a aştepta ca ceva să se îndrepte de la sine. Copiii i-am făcut cu gândul că e un nou interval, generaţia mea nu avea şanse, poate nici a lor, dar dacă nu fac copii, atunci rămâne doar răul.

Noapte bună!

(Ion Grigorescu
Bucureşti, 23 ianuarie 2008)