Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Moderato cantabile


Marguerite Duras, traducere de Carmelia Leonte

31.12.2008
Editura Cartier
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marguerite Duras
Moderato cantabile
Editura Cartier, 2006




*****

I
- Eşti bun să citeşti ce scrie pe partitură? întrebă doamna.
- Moderato cantabile, spuse copilul.

Doamna a punctat acest răspuns cu o lovitură de creion pe pian. Copilul nu a avut nici o reacţie, s-a uitat fix la partitură.
- Şi ce înseamnă moderato cantabile?
- Nu ştiu.

O femeie, aşezată la trei metri distanţă, a suspinat.
- Eşti sigur că nu ştii ce înseamnă moderato cantabile? a reluat doamna.

Copilul nu a răspuns. Doamna a scos un strigăt sufocat de neputinţă, lovind din nou pianul cu creionul. Copilul nu a mişcat nici măcar o geană. Doamna s-a răsucit spre cealaltă femeie.
- Doamnă Desbaresdes, ce spuneţi, zise ea. Anne Desbaresdes a suspinat încă o dată.
- Ce părere aveţi?

Copilul, imobil, cu privirea aplecată, a fost singurul care şi-a amintit că seara se apropia, stăpânitoare. Tremura.
- Ţi-am spus o dată, ţi-am spus de două ori, ţi-am spus de o mie de ori, eşti sigur că nu ştii?
Copilul nu găsi de cuviinţă să răspundă. Doamna examina încă o dată figura care se afla în faţa ei. Furia ei creştea.
- Iar începe, spuse cu voce joasă Anne Desbaresdes.
- Problema este, continuă doamna, problema este că tu nu vrei să spui.

Anne Desbaresdes scrută şi ea copilul din cap până-n picioare, dar altfel decât doamna.
- Ai să spui imediat, urlă doamna.

Copilul nu a părut surprins. Continua să nu răspundă. Atunci doamna a lovit pentru a treia oară claviatura, dar atât de puternic încât creionul s-a rupt. Chiar lângă mâinile copilului, strânse, rotunde şi lăptoase încă. Crispate. Nu au mişcat.
- E un copil dificil, îndrăzni să spună Anne Desbares des, nu fără o oarecare timiditate.

Copilul a întors capul spre locul de unde venea vocea, repede, doar atât cât să se asigure de existenţa femeii, apoi şi-a reluat poza imobilă, în faţa partiturii. Mâinile şi le ţinea strânse.
- Nu vreau să ştiu dacă e greu sau nu, doamnă Des baresdes. Greu sau nu, el trebuie să asculte.

Parcă pândind liniştea care ia locul vorbelor, zgomotul mării a intrat pe fereastra deschisă. Şi cu el, celălalt zgomot, atenuat, al oraşului prins într-o după-amiază de primăvară.
- Pentru ultima oară, eşti sigur că nu ştii?

O şalupă trecea prin cadrul ferestrei deschise. Copilul, întors spre partitură, abia a mişcat - doar mama lui a înţeles - atunci când şalupa a început să îi parcurgă orizontul.

Zgomotul pâslos al motorului se întindea în tot oraşul. Erau rare vapoarele de agrement. Asfinţitul colora cerul. Alţi copii, opriţi pe chei, îl contemplau.
- Pentru ultima oară, eşti sigur, într-adevăr?

Şalupa încă trecea.
Doamna s-a mirat să vadă atâta încăpăţânare. Furia i s-a stins. A înţelese cât de puţin contează ea în ochii acestui copil, deşi l-ar fi putut face să vorbească numai cu un gest. A început să se simtă nedreptăţită de soartă. Ariditatea vieţii ei o copleşea.
- Ce meserie, ce meserie, gemu ea.

Anne Desbaresdes nu a spus nimic, dar şi-a înclinat capul, parcă în semn de consimţire.

Şalupa a sfârşit de traversat cadrul ferestrei deschise. Zgomotul mării s-a năpustit, fără măsură, peste liniştea copilului.
- Moderato?

Copilul şi-a destins mâna, mişcând-o încet, scărpinându-şi pulpa piciorului. Gestul lui a fost dezinvolt, probabil că doamna l-a apreciat ca inocent.
- Nu ştiu, spuse el, după ce a terminat cu scărpinatul.

Culorile asfinţitului au devenit dintr-o dată atât de
glorioase, încât faţa şi părul blond al copilului s-au transfigurat.
- E uşor, spuse doamna, puţin mai calmă. Apoi şi-a suflat nasul, cu obidă.
- Ce copil am, spuse Anne Desbaresdes cu un soi de veselie, dar cum se face că e atât de încăpăţânat...

Doamna a preferat să nu dea importanţă unei asemenea dovezi de orgoliu.
- Asta înseamnă, spuse ea copilului - zdrobită - pentru a suta oară, asta înseamnă moderat şi cantabil.
- Moderat şi cantabil, întrebă copilul, de ce?

Doamna s-a întors către femeia de lângă geam.
- Ah, vă jur.
- Teribil, comentă Anne Desbaresdes, râzând, încăpăţânat ca un catâr, teribil.
- Reluăm, spuse doamna.

Copilul nu a reacţionat.
- Reluăm, spuse ea.

Copilul tot nu mişca. Liniştea obstinaţiei sale făcu loc zgomotului mării, într-o ultimă tresărire, culorile asfinţitului explodară.
- Nu vreau să învăţ să cânt la pian, spuse copilul.

În stradă, de undeva, de jos, răsună un strigăt de femeie. Un plânset lung, continuu, căpătă o asemenea înălţime încât acoperi zgomotul mării. Apoi încetă, brusc.
- Ce este? strigă copilul.
- S-a întâmplat ceva, spuse doamna.

Zgomotul mării reveni. Izbucnirea roşie a cerului începu totuşi să pălească.
- Nu, spuse Anne Desbaresdes, nu-i nimic.

Se ridică de pe scaun şi merse spre pian.
- Prea mulţi nervi, spuse doamna, privindu-i pe amân doi cu un aer reprobator.

Anne Desbaresdes îşi prinse copilul de umeri, îl strânse cu putere, aproape să-i facă rău, gata să strige.
- Trebuie să înveţi pianul, trebuie.

Copilul tremura, şi el, din acelaşi motiv: îi era frică.
- Nu-mi place să cânt la pian, spuse el murmurat.

Alte strigăte se auziră, în locul celui dintâi, răzleţe, neasemănătoare, parcă vrând să păstreze un prezent deja trecut, devenit între timp liniştitor. Lecţia continua.
- Trebuie, continuă Anne Desbaresdes, trebuie.

Doamna ridică severă capul, dezaprobând atâta duioşie.
Crepusculul începu să cocheteze cu marea. Cerul se decolora, cu lentoare. Numai vestul era încă roşu, dar se estompa şi el.
- De ce? întrebă copilul.
- Muzica, dragostea mea...

Copilul se reculese puţin, să înţeleagă şi, neînţelegând, admise totuşi ca posibil.
- Bun. Dar cine a strigat?
- Aştept, spuse doamna.

Copilul începu să cânte. Muzica se ridică peste rumoarea mulţimii deja adunate sub fereastră, pe cheu.
- Totuşi, totuşi, spuse Anne Desbaresdes voioasă, vedeţi...
- Dacă vrea, spuse doamna.

Copilul termină sonatina. Brusc, rumoarea de afară năvăli în cameră, nestăvilită.
- Ce este? întrebă iar copilul.
- Reluăm, răspunse doamna. Nu uita: moderato cantabile. Gândeşte-te la un cântec care te-ar putea adormi.
- Niciodată nu îi cânt, spuse Anne Desbaresdes. în seara aceasta mi-o va cere şi va face în aşa fel că nu voi putea să îl refuz.

Doamna nu voi să asculte. Copilul reîncepu să interpreteze sonatina de Diabelli.
- Si bemol la cheie, spuse doamna ascuţit, îl uiţi prea des.

Voci precipitate, de femei şi bărbaţi, din ce în ce mai numeroase, năvăleau pe cheu. Păreau să spună toate acelaşi lucru, pe care nu puteai să-l distingi. Sonatina îşi urma cursul, nepotolită, dar de data aceasta, la mijlocul ei, doamna nu a mai suportat.
- Opreşte.

Copilul se opri. Doamna se întoarse spre Anne Desbaresdes.
- E clar, s-a întâmplat ceva grav.

Au mers toţi trei la fereastră, în stânga cheiului, la vreo 20 de metri de imobil, în faţa unei cafenele, se adunase o mulţime de oameni. Alţii veneau alergând de pe străzile învecinate şi se îmbulzeau acolo, privind spre interiorul cafenelei.
- Vai, spuse doamna, ce cartier... - se întoarse spre copil, îl luă de mână - reia odată de unde ai rămas!
- Ce să reiau?
- Sonatina!

Copilul reluă sonatina în acelaşi ritm şi, apropiindu-se sfârşitul orei, o nuanţă, aşa cum i se ceruse: moderato cantabile.
- Când ascultă în felul acesta, mă dezgustă puţin, spuse Anne Desbaresdes. Nici nu mai ştiu ce vreau, vedeţi. Ce martiriu!

Copilul continua, totuşi, aşa cum i se ceruse.
- Ce educaţie i-aţi dat, doamnă Desbaresdes, observă profesoara, cu jovialitate parcă.

În acel moment copilul se opri.
- De ce te-ai oprit?
- Credeam...

Reluă sonatina, aşa cum i se ceruse. Zgomotul surd al mulţimii creştea mereu, devenea atât de puternic, chiar şi la etajul la care se aflau ei, încât muzica era acoperită.
- Nu uita de si bemol la cheie, spuse doamna, fără asta ar fi perfect.

Sonatina se desfăşura, creştea, ajunse la ultimul său acord. Ora luă sfârşit. Doamna declară lecţia din ziua aceea terminată.
- Veţi avea probleme, doamnă Desbaresdes, cu acest copil, vă spun eu.
- Deja am, mă devoră.

Anne Desbaresdes înclină capul, cu ochii închişi într-un surâs dureros, parcă de nesfârşită procreaţie. Jos, în stradă, câteva strigăte, chemări acum rezonabile, indicau faptul că acel eveniment necunoscut s-a consumat.
- Mâine vom şti şi noi ce s-a întâmplat, spuse doam na.

Copilul alergă la fereastră.
- Vin nişte maşini, spuse el.

Se adunase o mulţime de oameni, care creştea, blocând intrarea cafenelei, de o parte şi de alta, iar din străzile învecinate veneau incredibil de mulţi, nu se mai sfârşeau. Oraşul se multiplicase. Oamenii au făcut un culoar, la vederea unei furgonete negre, din care au coborât imediat trei bărbaţi şi au intrat în cafenea.
- Poliţia, spuse unul. Anne Desbaresdes se lămuri.
- Cineva a fost omorât. O femeie.

Îşi lăsă copilul în faţa casei domnişoarei Giraud, se duse spre mulţimea din faţa cafenelei, se strecură printre oameni până la ultimul rând, cel mai apropiat de ferestrele deschise, imobilizat de spectacol, în interiorul cafenelei, în penumbra din spatele sălii, o femeie era întinsă pe jos, inertă. Un bărbat, aplecat mult deasupra ei, agăţându-i-se de umeri, o chema, în linişte:
- Dragostea mea. Dragostea mea.

El se întoarse spre mulţime, o privi, văzu toţi ochii aceia. Faţa lui era lipsită de orice expresie, exceptând-o pe aceea a dorinţei: fulgerătoare, de neşters, împotriva lumii. Poliţia intră. Patroana, stând demnă îndărătul tejghelei, aştepta.
- Ea treia oară când încerc să vă chem.
- Sărmana femeie, spuse cineva.
- De ce? întrebă Anne Desbaresdes.
- Nu se ştie.

Bărbatul, în delirul său, se aruncă pe corpul întins al femeii. Un inspector îl prinse de braţ şi îl ridică. Se supuse. Aparent, orice urmă de demnitate îl părăsise, pentru totdeauna, îl ţinti pe inspector cu o privire total absentă, plecată parcă din această lume. Inspectorul îi dădu drumul, scoase un carnet din geantă, un creion, îi ceru să îşi decline identitatea, aşteptă.
- Nu vă osteniţi, nu răspund acum, spuse bărbatul.

Inspectorul nu insistă şi merse să-şi ajungă colegii
care o interogau pe patroană, aşezaţi la ultima masă din spatele sălii.

Bărbatul se aşeză lângă femeia moartă, îi mângâie părul şi îi surâse. Un tânăr sosi gonind în pragul cafenelei, cu un aparat foto de-a curmezişul pieptului, şi îl fotografie astfel, aşezat şi surâzător, în lumina magneziului, se putea vedea femeia tânără încă, sângele curgându-i din gură în firişoare mici care se împrăştiau în jur, după ce îşi lăsaseră urmele şi pe chipul bărbatului care o îmbrăţişase, în mulţime, cineva a spus: "Dezgustător!" şi a plecat.

Bărbatul s-a întins iar lângă corpul femeii, dar pentru puţin timp. Apoi, ca şi cum asta l-ar fi epuizat, s-a ridicat din nou.
- Opriţi-l, să nu plece! strigă patroana.

Dar bărbatul nu se ridicase decât pentru a se întinde iar, mai aproape, lângă corpul ei. Apoi a rămas acolo, cu o hotărâre aparent calmă, agăţat de ea cu ambele braţe, cu faţa lipită de a ei, cu acelaşi sânge, ce curgea din gura ei, murdărind ambii obraji.

Dar inspectorii de poliţie, imediat cum au terminat de scris declaraţia patroanei, s-au apropiat cu paşi lenţi, toţi trei cu acelaşi aer de intensă plictiseală. S-au oprit în faţa lui.

Copilul, aşezat cuminte în faţa casei domnişoarei Giraud, începuse să uite toată povestea. Fredona sonatina lui Diabelli.
- Nu era nimic, spuse Anne Desbaresdes, acum trebuie să ne ducem acasă.

Copilul o urmă. întăriri ale poliţiei soseau, prea târziu, fără nici un motiv. Când cei doi, mamă şi fiu, au trecut prin faţa cafenelei, bărbatul ieşea, încadrat de poliţişti. La trecerea lui, oamenii se fereau, în linişte.
- Nu el a strigat, spuse copilul. El nu a strigat.
- Nu el. Nu te uita acolo.
- De ce?
- Nu ştiu.

Bărbatul a mers docil până la furgonetă. Dar, odată ajuns acolo, el s-a zbătut în linişte până a scăpat din strânsoarea poliţiştilor şi a alergat cu toate forţele în sens invers, spre cafenea. Dar, când să ajungă, cafeneaua parcă s-a stins, s-a estompat în mulţime. Atunci el s-a oprit din alergare şi a urmat din nou inspectorii de poliţie până la furgonetă. Apoi a urcat. Poate în acel moment a plâns, dar crepusculul care acaparase totul nu a lăsat să se vadă grimasele însângerate şi tremurătoare ale chipului său şi nici lacrimile care curgeau.
- Totuşi, spuse Anne Desbaresdes ajungând în Bulevardul Mării, ai putea să reţii odată pentru totdeauna. Moderato înseamnă moderat, de mijloc, şi cantabile înseamnă că se poate cânta, modula, e uşor.

II
A doua zi, când uzinele încă fumegau la celălalt capăt al oraşului şi trecuse ora obişnuită pentru venirea celor doi în cartier, vineri de vineri, Anne Desbaresdes îşi luă copilul şi îi spuse:
- Vino.

Merseră de-a lungul Bulevardului Mării. Mulţi oameni se plimbau deja pe faleză. Unii, mai temerari, înotau.

Copilul căpătase deja deprinderea să parcurgă oraşul, în fiecare zi, în compania mamei lui, astfel încât ea putea să îl ducă oriunde. Totuşi, imediat cum au depăşit primul dig şi au ajuns la al doilea doc de remorchere, deasupra căruia locuia domnişoara Giraud, el se înspăimântă.
- De ce?
- De ce nu? spuse Anne Desbaresdes. Azi numai ne plimbăm. Aici sau în altă parte. Vino.
Copilul se lăsă dus, hotărât să o urmeze până la capăt. Ea merse direct la cafenea. La bar era un bărbat care citea un ziar.
- Un pahar cu vin, ceru ea.

Vocea îi tremura. Patroana se miră, dar apoi se reculese.
- Şi pentru copil?
- Nimic.
- De acolo a venit strigătul, îmi amintesc, spuse copilul.

Se îndreptă spre uşă, coborî treapta, dispăru pe trotuar.
- E vreme bună, spuse patroana.

Ea văzu că femeia tremura şi evită să o privească.
- Mi-era sete, spuse Anne Desbaresdes.
- Sunt primele zile călduroase din an, de asta.
- V-aş mai cere un pahar cu vin.

După tremurul persistent al mâinilor agăţate de pahar, patroana înţelese că nu va afla prea curând care este cauza emoţiei acestei femei, ci va trebui să aştepte ca emoţia să treacă. Dar totul se întâmplă mai repede decât ar fi crezut. Anne Desbaresdes bău al doilea pahar dintr-o înghiţitură.
- Eram în trecere, spuse ea.
- E vreme bună pentru plimbare, răspunse patroana.

Bărbatul nu mai citea ziarul.
- Ieri, fix la această oră, eram la domnişoara Giraud. Tremurul mâinilor se atenua. Faţa căpătă o alură aproape decentă.
- Vă recunosc.
- A fost o crimă, spuse bărbatul.

Anne Desbaresdes minţi.
- Mă întrebam despre ce a fost vorba, vedeţi...
- E normal.
- Perfect pentru afaceri, spuse patroana, în dimineaţa asta a fost o adevărată defilare pe aici.

Copilul ţopăia pe trotuar.
- Domnişoara Giraud dă lecţii băieţelului meu.

Vinul o ajuta, fără îndoială, tremurul vocii îi încetase, în ochi i se citea un surâs de eliberare.
- Vă seamănă, spuse patroana.
- Mi s-a mai spus.

Surâsul deveni mai pronunţat.
- Ochii.
- Nu ştiu, spuse Anne Desbaresdes. Vedeţi, dacă tot ne făceam plimbarea, m-am gândit că e o bună ocazie să venim azi până aici. Aşa...
- Da, o crimă.

Anne Desbaresdes minţi din nou.
- A, nu ştiam...

Un remorcher părăsi docul şi demară, în zgomotul obişnuit şi cald al motoarelor. Copilul rămase ţintuit pe trotuar, cât dură manevra, apoi se întoarse spre mama lui:
- Unde merge?

Ea îl ignora. Copilul plecă iar afară. Femeia luă paharul gol în mâini, dar conştientiza imediat stângăcia şi îl puse imediat la loc, pe tejghea, aşteptând, cu privirile aplecate. Bărbatul se apropie.
- Permiteţi-mi.

Ea rămase uimită, toată buimăceala aceea o luase pe nepregătite.
- Nu obişnuiesc, domnule.

El comandă vin, apoi făcu un pas spre ea.
- Strigătul a fost atât de puternic, încât e firesc să fim curioşi. Şi eu am simţit la fel, credeţi-mă.

Ea îşi bău vinul, al treilea pahar.
- Ceea ce ştiu este că el i-a tras un glonţ în inimă.

Intrară doi clienţi. Ei recunoscură femeia de la tejghea şi se mirară.
- Şi, evident, nu putem afla de ce...?

Era clar că ea nu obişnuia să bea şi, în general, ora aceea de dimineaţă şi-o umplea altfel.
- M-aş bucura să vă pot spune, dar nu ştiu nimic sigur.
- Nu ştie nimeni?
- El ştia. Acum are o criză de nebunie, e închis de aseară. Ea e moartă...

Copilul veni de afară şi se lipi de mama lui într-o mişcare de abandon fericit. Ea îi mângâie absentă părul. Bărbatul privi mai atent.
- Se iubeau, spuse el.

Ea abia tresări.
- Acum ştii ce-a fost cu strigătul acela? întrebă copilul.

Ea nu răspunse, dar făcu semn din cap că nu. Copilul merse din nou la uşă, ea îl urmări din priviri.
- El lucra la şantierul naval, ea, nu ştiu.

Femeia se apropie de el.
- Poate aveau probleme sentimentale?

Ceilalţi clienţi au plecat. Patroana, care auzise discuţia, se apropie de bar.
- Şi măritată, spuse ea, cu trei copii, şi beată, pare a fi o problemă.
- Poate că asta nu e un obstacol, nu? întrebă Anne Desbaresdes, după un timp.

Bărbatul nu încuviinţă. Ea rămase descumpănită. Şi imediat tremurul mâinilor reîncepu.
- În sfârşit, nu ştiu... spuse el.
- Nu, spuse patroana, credeţi-mă, şi mie nu îmi place să mă amestec în treburile altora.

Alţi trei clienţi intrară. Patroana se îndepărtă.
- Nu e un obstacol, cred şi eu, spuse bărbatul, zâm bind. Cred că au avut probleme sentimentale, cum spuneţi dumneavoastră. Dar poate nu din cauza acestor probleme a omorât-o, cine ştie?
- Cine ştie, într-adevăr.

Mâna căuta paharul, mecanic. El făcu semn patroanei să le servească din nou vin. Anne Desbaresdes nu protestă, dimpotrivă, avea aerul că aşteaptă.
- Imaginaţi-vă, spuse ea, cu blândeţe, ca şi cum vie sau moartă, pentru el nu mai conta... Credeţi că se poate ajunge în această situaţie... altfel decât... din disperare?

Bărbatul ezită, o privi drept în ochi, apoi spuse, cu un ton hotărât:
- Nu am habar.

Îi întinse paharul, ea îl luă, bău. El o conduse spre subiecte mai familiare.
- Vă plimbaţi des prin oraş.

Femeia dădu pe gât o nouă înghiţitură de vin. Surâsul îi reveni şi îl ucise din nou, mai repede decât înainte. Erau primii aburi ai beţiei.
- Da, plimb copilul în fiecare zi.

Patroana, pe care el o observa de la distanţă, vorbea cu cei trei clienţi pe care îi avea. Era sâmbătă. Oamenii îşi permiteau să piardă timpul.
- În acest oraş, aşa mic cum este, se întâmplă câte ceva în fiecare zi, ştiţi foarte bine.
- Ştiu, dar fără îndoială că într-o zi sau alta... ceva vă uimeşte mai mult - ea se tulbură. De obicei mă plimb în scuare sau pe malul mării.

Din cauza beţiei care se accentua, ea fixa cu privirea bărbatul ce-i stătea în faţă.
- Îl plimbaţi de mult timp.

O preocupau ochii acestui bărbat care îi vorbea şi care o privea, în acelaşi timp.
- Vreau să spun că e mult timp de când îl plimbaţi prin scuare şi pe malul mării, repetă el.

Ea gemu. Surâsul îi dispăruse total. O grimasă îl înlocui, descoperindu-i cu brutalitate chipul într-o nouă lumină.
- Nu ar fi trebuit să beau atâta vin.

O sirenă a ţiuit, anunţând sfârşitul programului de sâmbătă pentru muncitori. Imediat începu să bubuie aparatul de radio, insuportabil.
- E deja ora şase, anunţă patroana.

Dădu aparatul mai încet, începu să se precipite, să pregătească şiruri de pahare pe tejghea. Anne Desbaresdes păstră un lung moment de tăcere stupefiată, privind cheiul, ca şi cum nu ar fi putut să se dumirească asupra ei însăşi. Bărbatul îi vorbi abia atunci când în port începu să se audă zgomotul mulţimii care se apropia.
- Vă spuneam că plimbaţi acest copil de multă vreme în scuare şi pe malul mării.
- De ieri seară, spuse Anne Desbaresdes, de la lecţia de pian a copilului meu, m-am gândit mult. Nu aş fi putut să nu vin azi.

Au intrat primii clienţi. Copilul îşi făcu loc printre ei, curios, şi ajunse la mama lui care îl prinse într-o îmbrăţişare mecanică.
- Sunteţi doamna Desbaresdes. Soţia directorului de la Import-Export şi de la Turnătoria Coastei. Locuiţi pe Bulevardul Mării.

O altă sirenă a răsunat, mai slabă decât prima, la celălalt capăt al cheiului. A apărut un remorcher. Copilul s-a îndepărtat de mama lui, destul de brutal, a alergat afară.
- Învaţă să cânte la pian, spuse ea. Are înclinaţii, dar şi multă rea voinţă, trebuie să recunosc.

Pentru a face loc oamenilor care intrau, tot mai mulţi, în cafenea, bărbatul se mai apropie puţin de femeie. Primii clienţi au plecat. Alţii veneau. Printre ei, în acest schimb de veniri şi plecări, se vedea soarele asfinţind în mare, cerul strălucitor şi copilul, de cealaltă parte a cheiului. Se juca singur. Jocul avea un secret indescifrabil, cel puţin de la distanţă. Sărea peste obstacole imaginare, probabil cânta.
- Aş vrea pentru copilul acesta atâtea lucruri deodată, că nici nu ştiu ce să fac, cum să încep. Nu cred că procedez bine. Acum trebuie să mă întorc, e târziu.
- V-am văzut de multe ori. Nu-mi imaginam că veţi veni într-o zi aici cu copilul.

Patroana dădu aparatul mai tare pentru ultimii clienţi care tocmai intrau. Anne Desbaresdes se întoarse spre bar, făcu o grimasă, acceptă zgomotul, îl ignoră.
- Dacă aţi şti câtă fericire doreşte o mamă copilului său, de parcă ar fi posibilă. Poate ar fi mai bine să stăm separaţi din când în când. Nu reuşesc să îmi fac o idee clară despre acest copil.
- Aveţi o casă frumoasă la capătul Bulevardului Mării. O grădină mare, închisă.

Ea îl privi perplexă, încercând să se adune.
- Lecţiile de pian îmi fac multă plăcere, mărturisi ea.
- Copilul, hăituit de crepuscul, se întoarse încă o dată la ei. Rămase acolo să contemple lumea, clienţii. Bărbatul îi făcu semn Annei Desbaresdes să privească afară, îi zâmbi.
- Priviţi, spuse el, zilele se lungesc, se lungesc...

Anne Desbaresdes privi, îşi potrivi pardesiul cu grijă, lent.
- Lucraţi în acest oraş, domnule?
- Da. Dacă reveniţi, voi încerca să aflu lucruri noi şi să vi le spun.

Ea îşi coborî privirea, amintindu-şi. O paloare grea i se aşeză pe chip.
- Avea sânge pe buze, spuse, şi el o îmbrăţişa, o îmbrăţişa.

Ea se replie:
- E o supoziţie ceea ce spuneţi?
- Nu am spus nimic.

Asfinţitul ajunsese atât de aproape, încât atingea faţa bărbatului. Corpul său îl reflecta deja de un moment, aşa cum rămăsese, în picioare, puţin aplecat deasupra tejghelei.
- Văzându-l, nu s-a putut opri, nu-i aşa, e aproape inevitabil?
- Nu am spus nimic, repetă bărbatul. Dar cred că el a ţintit în inimă pentru că ea îi ceruse.

Anne Desbaresdes gemu. Un geamăt aproape licenţios, dulce, urcă din această femeie.
- Curios, nu am chef să mă întorc acasă, spuse ea.

El luă brusc paharul, îl termină dintr-o înghiţitură, nu răspunse, o părăsi din priviri.
- Cred că am băut prea mult, continuă ea, vedeţi, asta e.
- Asta e, da, repetă bărbatul.

Cafeneaua era aproape goală. Tot mai rar intra cineva, în timp ce spăla paharele, patroana îi urmărea pe cei doi, intrigată, fără îndoială, că întârzie atât. Copilul se întorsese în uşa cafenelei şi contempla cheiul, acum silenţios, în picioare în faţa bărbatului, cu spatele la uşă, Anne Desbaresdes păstră un moment lung de tăcere. El nu părea conştient de prezenţa ei.
- Mi-ar fi fost imposibil să nu revin, spuse ea în sfârşit.
- Am revenit şi eu din acelaşi motiv.
- Este văzută des în oraş, spuse patroana, cu băieţelul ei. în sezonul cald, zilnic.
- Lecţiile de pian?
- Vineri, o dată pe săptămână. Ieri. Asta îi dă prilejul unei ieşiri, în definitiv, această poveste...

Bărbatul zornăia mărunţişul din buzunar. Privea cu fixitate cheiul din faţa lui. Patroana nu insistă.

Îndată ce depăşea digul, Bulevardul Mării se întindea, perfect rectiliniu, până la capătul oraşului.
- Întoarce capul, spuse Anne Desbaresdes. Priveşte-mă.

Copilul ascultă, obişnuit cu manierele ei.
- Uneori cred că eu te-am inventat, că nu-i nimic adevărat, asta-i.

Copilul înălţă capul şi căscă în faţa ei. Interiorul gurii lui se umplu de ultima licărire a asfinţitului. Uimirea Annei Desbaresdes, când îşi privea copilul, era mereu aceeaşi, ca în prima zi. Dar în seara aceea uimirea parcă a crescut, reînnoită prin ea însăşi.
III
Copilul a împins grilajul, cu ghiozdanul bălăngănind pe spate, apoi s-a oprit la capătul parcului. A privit cu atenţie peluzele din jurul lui, a mers lent, pe vârful picioarelor, nu se ştie niciodată, multe păsări treceau pe acolo, le-ar fi putut speria cu mersul lui. Tocmai atunci o pasăre şi-a luat zborul. Copilul a urmărit-o din priviri un moment, atât cât i-a trebuit să o vadă aşezându-se pe un arbore din parcul vecin, apoi şi-a continuat drumul până sub o anumită fereastră, în spatele unui fag. Şi-a înălţat capul. La această fereastră, la această oră din zi, întotdeauna i se zâmbea. I s-a zâmbit şi acum.
- Vino, strigă Anne Desbaresdes, mergem la plimbare.
- Pe malul mării?
- Pe malul mării, oriunde. Vino.

Au pornit pe bulevard în direcţia digurilor. Copilul a înţeles foarte repede, nu s-a mirat deloc.
- E departe, se plânse el - apoi acceptă, începu să fredoneze.

Când au depăşit primul doc, era încă devreme, în faţa lor, în extremitatea sudică a oraşului, orizontul era întunecat de dungi negre, de nori roşietici care făceau cerul să semene cu o imensă turnătorie.

Ora era găunoasă, cafeneaua era încă goală. Singur, bărbatul era acolo, la capătul barului. Când femeia a intrat, patroana a mers să o întâmpine. Bărbatul nu s-a mişcat.
- Cu ce să vă servesc?
- Aş vrea un pahar cu vin.

L-a băut imediat. Tremurul ei era mai puternic decât în urmă cu trei zile.
- Probabil vă miraţi că mă revedeţi...
- În meseria mea..., spuse patroana.

A privit cu coada ochiului spre bărbat - şi el pălise -, s-a aşezat, apoi, răzgândindu-se, s-a întors şi, cu un gest decent, a deschis radioul. Copilul şi-a lăsat mama şi s-a dus afară.
- Cum vă spuneam, băieţelul meu ia lecţii de pian la domnişoara Giraud. Cred că o cunoaşteţi.
- O cunosc. Vă văd trecând, o dată pe săptămână, de mai bine de un an. Vineri, nu-i aşa?
- Vineri, da. Aş vrea încă un pahar cu vin.

Copilul îşi găsise un camarad. Stăteau cuminţi la extremitatea cheiului şi priveau cum se descărca nisip de pe un şlep mare. Anne Desbaresdes bău a doua jumătate din cel de al doilea pahar de vin. Tremurul mâinilor se atenua puţin.
- E un copil care stă mereu singur, spuse ea privind spre cheu.

Patroana reluă tricotul roşu, considerând inutil să răspundă. Un alt remorcher plin peste măsură intra în port. Copilul strigă ceva neînţeles. Bărbatul se apropie de Anne Desbaresdes.
- Luaţi loc, spuse el.

Ea se supuse fără nici un cuvânt. Patroana, tricotând mereu, privea cu încăpăţânare remorcherul. Era evident că, după părerea ei, lucrurile căpătau o întorsătură neplăcută.
- Acolo.

El îi arătă o masă. Ea se aşeză, el de asemenea, în faţa ei.
- Mulţumesc, murmură ea.

În sală se lăsa penumbra fragedă a începutului de vară.
- Am revenit...

Afară, foarte aproape, un copil fluiera. Ea tresări.
- Aş vrea să luaţi încă un pahar cuvin, spuse bărbatul, cu ochii la uşă.

Comandă vinul. Patroana îi servi fără un cuvânt, plictisită deja de comportamentul lor bizar. Anne Desbaresdes se rezemă de spătarul scaunului, se abandonă răgazului pe care i-l lăsa frica.
- Au trecut trei zile, spuse bărbatul. Ea se îndreptă cu efort şi bău din vin.
- E bun, spuse ea, încet.

Mâinile nu îi mai tremurau. Se redresa şi mai mult, înaintând cu dezinvoltură spre bărbatul care acum o privea.
- Aş vrea să vă întreb, nu lucraţi astăzi?
- Nu, am nevoie de timp.

Ea surâse cu o timiditate ipocrită.
- Timp ca să nu faceţi nimic?
- Da, nimic.

Patroana îşi ocupase poziţia strategică, în spatele tejghelei. Anne Desbaresdes vorbea cu voce joasă.
- Problema, pentru o femeie, este să găsească un pretext ca să intre într-o cafenea. Dar mi-am spus că eu sunt capabilă să găsesc unul, cum ar fi un pahar cu vin, setea...
- Am încercat să aflu mai multe. Nu am aflat nimic.

Anne Desbaresdes se chinui încă o dată să îşi amintească.
- A fost un strigăt foarte lung, foarte înalt, care s-a oprit brusc tocmai atunci când era mai puternic.
- În acel moment a murit, spuse bărbatul. Strigătul s-a oprit atunci când ea nu a mai putut să îl vadă.

Sosi un client, dar nu îi remarcă deloc, îşi sprijini coatele pe tejghea.
- O dată, mi se pare, da, o dată am strigat şi eu cam în felul acesta, poate, da, atunci când a venit pe lume copilul.
- S-au cunoscut din întâmplare într-o cafenea, poate chiar în cafeneaua aceasta, pe care o frecventau amândoi. Au început să îşi vorbească. Nu ştiu nimic... V-a făcut să suferiţi mult acest copil?
- Am strigat, vă daţi seama.

Ea zâmbi, amintindu-şi, se lăsă pe spate, eliberată subit de toată frica. Bărbatul se apropie de masă şi îi spuse, sec:
- Povestiţi-mi despre dumneavoastră.

Ea făcu un efort pentru a găsi cuvintele potrivite.
- Locuiesc în ultima casă de pe Bulevardul Mării, ultima pe care o vezi când părăseşti oraşul. Chiar înaintea dunelor.
- Magnolia, în partea stângă a grădinii, e înflorită.
- Da, în această perioadă a anului poţi să le visezi şi să fii bolnav toată ziua următoare. Mai bine închizi fereastra, te faci că nu ştii.
- În această casă v-aţi căsătorit, în urmă cu zece ani?
- Da, acolo. Camera mea este la primul etaj, la stânga, cum priveşti marea, îmi spuneaţi ultima oară că el a omorât-o pentru că i-a cerut ea să facă asta. A omorât-o ca să-i fie pe plac?

El întârzie să răspundă, urmărind linia umerilor ei.
- Dacă închideţi fereastra în această perioadă a anului, cu siguranţă vă este cald şi dormiţi rău.

Anne Desbaresdes vorbi cu o gravitate pe care cuvintele nu o cereau.
- Mirosul magnoliilor este atât de puternic, doar ştiţi.
- Ştiu.

Privirea lui părăsi linia dreaptă a umerilor ei, o părăsi din priviri.
- La primul etaj, nu-i aşa că este un culoar comun cu ceilalţi locatari ai casei şi nu-i aşa că sunteţi împreună şi separaţi, în acelaşi timp?
- Avem un asemenea culoar, spuse Anne Desbaresdes, aşa e. Spuneţi-mi, vă rog, cum a ajuns ea să descopere că tocmai asta vroia de la el, cum a ştiut cu atâta precizie ce îi putea el oferi?

Ochii lui se fixară din nou asupra ei, cu o fixitate puţin buimacă.
- Îmi imaginez că într-o zi, în zorii unei dimineţi, ea a ştiut ce vroia de la el. Totul s-a limpezit pentru ea, până acolo încât i-a şi spus ce dorea de la el. Cred că nu există nici o explicaţie pentru acest gen de descoperire.

Afară, jocurile liniştite ale copiilor continuau. Al doilea remorcher sosise pe cheu. în răgazul survenit după oprirea motoarelor, patroana mişcă diverse obiecte de pe tejghea, cu ostentaţie, vrând să le atragă atenţia celor doi că timpul zboară.
- Prin culoarul acela trebuie să treceţi pentru a merge în camera dumneavoastră?
- Prin culoarul acela.

Copilul intră în fugă şi îşi lăsă capul pe umărul mamei lui. Ea nu-l băgă în seamă.
- Vai, ce mă distrez, spuse el. Apoi fugi iar afară.
- Am uitat să vă spun cât de mult mi-aş dori să fie deja mare, spuse Anne Desbaresdes.

El o servi cu vin, îi întinse paharul, ea îl bău imediat.
- Ştiţi, spuse el, îmi imaginez, pe de altă parte, că băr batul acela ar fi făcut-o într-o zi chiar şi fără insistenţele ei. Ea nu a fost singura persoană care a descoperit ce îşi dorea de la el.

Anne Desbaresdes reveni pe ocolite la întrebările ei, sâcâitoare, metodică.
- Aş vrea să îmi povestiţi începutul, cum au început ei să îşi vorbească. Spuneaţi că într-o cafenea...

Cei doi copii se jucau alergând în cerc, la capătul cheiului.
- Avem puţin timp, spuse el. Uzinele închid într-un sfert de oră. Da, cred că într-o cafenea au început să îşi vorbească, deşi lucrul acesta putea să se întâmple şi în altă parte. Cred că au făcut mai întâi observaţii asupra situaţiei politice, asupra riscului unui război sau asupra unor lucruri pe care nu ni le putem imagina. Au sporovăit despre totul şi despre nimic. Poate ar fi bine să mai bem un pahar cu vin înainte să vă întoarceţi pe Bulevardul Mării.

Patroana îi servi, mereu silenţioasă, poate mai mult decât atât. Ei nu ţinură cont de asta.
- La capătul culoarului - Anne Desbaresdes vorbea cu o incredibilă lentoare - este o fereastră imensă, care dă spre bulevard. Vântul o izbeşte cu putere, din plin. Anul trecut, în timpul unei furtuni, geamurile s-au spart. Era noapte.

Se lăsă pe scaun şi râse.
- Să se întâmple totul în acest oraş... ah, de neimaginat!
- Este un oraş mic, într-adevăr. Abia contingentul a trei uzine.

Soarele la apus lumina peretele din spatele sălii, în mijlocul lui, se desena gaura neagră făcută de umbrele celor doi.
- Cei doi au vorbit atunci, spuse AnneDesbaresdes, au vorbit mult timp, mult, înainte să se întâmple.
- Cred că au petrecut mult timp împreună pentru a pregăti ceea ce s-a întâmplat, da, aşa cred. Ce spuneţi?

- Nu ştiu, mărturisi ea. El îi surâse încurajator.
- Ce se mai poate face?
Ea vorbi din nou, cu aplicaţie, cu dificultate parcă, foarte lent.
- Mi se pare că este un grad de arbitrar în felul cum a fost construită casa despre care vorbim, dar s-a urmărit un confort care să satisfacă pe toată lumea.
- La parter sunt saloane unde în fiecare an, spre sfârşitul lui mai, se dau recepţii pentru personalul turnătoriei.

Sirena răsună iar, fulgerător. Patroana se ridică de pe scaun, puse deoparte tricotul roşu, clăti paharele care, sub apa rece, scoteau un sunet ca un scârţâit.
- Aveaţi o rochie neagră foarte decoltată. Ne priveaţi cu amabilitate şi indiferenţă. Era cald.

Ea nu păru surprinsă, se eschivă.
- Primăvara este nemaipomenit de frumoasă, spuse Anne Desbaresdes. Credeţi totuşi că ea a fost cea care a abordat mai întâi subiectul, a îndrăznit să vorbească şi apoi această chestiune a ajuns obişnuită în discuţiile lor?
- Nu ştiu nimic mai mult decât dumneavoastră. Poate s-a discutat o singură dată subiectul acesta între ei, poate a devenit subiectul preferat în discuţiile zilnice. Cum am putea să ştim? Dar fără îndoială au ajuns acolo unde i-am văzut în urmă cu trei zile, în situaţia să nu mai ştie ce se întâmplă cu ei.

El ridică mâna, o lăsă să cadă aproape de a ei pe masă, într-o aparentă imobilitate. Ea observă cele două mâini, pentru prima oară alăturate.
- Iar am băut prea mult vin, se plânse ea.
- Pe culoarul acela despre care mi-aţi vorbit rămâne uneori lumina aprinsă până târziu.
- Mi se întâmplă să nu reuşesc să adorm.
- De ce rămâne lumina aprinsă pe culoar şi nu doar în camera dumneavoastră?
- E un obicei de-al meu. Nu ştiu nici eu de ce.
- Nu se întâmplă nimic acolo noaptea, nimic.
- Ba da. Îndărătul unei uşi, doarme copilul meu.

Îşi puse mâinile pe masă, îşi strânse umerii, cu înfrigurare, îşi aranja vesta.
- Acum trebuie să mă întorc acasă. S-a făcut târziu. El ridică mâna, îi făcu semn să mai rămână. Ea consimţi.
- Dimineaţa, foarte devreme, obişnuiţi să străbateţi culoarul şi să priviţi începutul zilei prin geam.
- Vara, muncitorii şantierului naval trec prin faţa casei mele pe la ora şase. Iarna, majoritatea preferă să ia autobuzul din cauza vântului şi a frigului. Drumul durează un sfert de oră.
- Noaptea nu trece nimeni, niciodată?
- Uneori da, o bicicletă, te întrebi de unde poate să vină. Durerea a ucis-o? El a făcut o nebunie, ea a murit... Sau poate altceva s-a adăugat acestei dureri, ceva ce oamenii ignoră, în general...?
- Fără îndoială că altceva s-a adăugat durerii ei, ceva ce noi încă nu ştim.

Ea se ridică, se ridică lent, mai curând se lăsă ridicată, îşi aranja încă o dată vesta. Fără nici un ajutor. Bărbatul stătea încă aşezat. Ea se opri în faţa lui, nu spuse nimic. Primii clienţi au intrat în cafenea, interogând-o pe patroană din priviri. Cu o mişcare lejeră din umeri, ea le sugeră că nu înţelege mare lucru din tot ce se întâmplă.
- E posibil să nu mai reveniţi?

Când se ridică şi el şi se îndreptă, ea observă că era încă tânăr, că asfinţitul se juca în ochii lui cu aceeaşi naturaleţe ca în ochii unui copil. Femeia scrută retina albastră, materia din care pornea privirea.
- Nu m-am gândit niciodată că aş putea să nu mai revin.

El încercă să o reţină, pentru ultima oară.
- Deseori îi priviţi pe aceşti oameni care merg la şantier, mai ales vara, şi noaptea, când nu puteţi dormi, amintirile revin.
- Când mă trezesc devreme, mărturisi Anne Des- baresdes, îi urmăresc cu privirea. Şi câteodată, într-adevăr, amintirea unora dintre ei, noaptea, revine.

În momentul când se despărţiră, alţi oameni veneau de-a valma pe chei. Aceia veneau de la Turnătoria Coastei, care era mai departe de oraş decât şantierul naval. Cerul era mai senin decât în urmă cu trei zile. Pescăruşii străbăteau cerul din nou albastru.
- M-am jucat frumos, anunţă copilul.

Ea l-a lăsat să povestească jocurile până au depăşit primul dig. De acolo începea Bulevardul Mării şi ţinea până la dunele care îi marcau sfârşitul. Copilul se impacientă.
- Ce ai?

Odată cu crepusculul, briza începu să măture oraşul, îi era frig.
- Nu ştiu. Mi-e frig.

Copilul luă mâna mamei lui şi o deschise pentru a îndesa acolo propria lui mână, într-o rezoluţie implacabilă. Anne Desbaresdes se simţi copleşită, aproape strigă:
- Dragostea mea!
- Vii mereu la cafeneaua aceasta.
- Am fost de două ori.
- Şi ai să mai mergi?
- Aşa cred.

Se intersectau cu oameni care se întorceau acasă, cu scaune pliante în mâini. Vântul bătea din faţă.
- Mie ce îmi cumperi?
- Un vapor roşu cu motor, vrei?

Copilul cântări această posibilitate în linişte şi suspină liniştit.
- Da, un vapor mare şi roşu, cu motor. Cum de te-ai gândit?

Îl prinse de umeri şi îl ţinu strâns când încercă să se elibereze, ca să alerge înaintea ei.
- Creşti, vai, cum creşti, ce bine!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer