Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

La miezul nopţii 2


Stephen King, traducere de Constantin Dumitru-Palcus

07.01.2009
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stephen King
La miezul nopţii 2 (Poliţistul Bibliotecii / Câinele Polaroid)
Editura Trei, 2008


traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus



*****

Capitolul 4

Cărţile dispărute

1
În timpul săptămânii, Sam nu se prea omora cu micul dejun - un pahar cu suc de portocale şi o brioşă din tărâţe de ovăz îi erau de ajuns -, dar în dimineţile de sâmbătă (cel puţin în acele dimineţi în care nu trebuia să suporte o mahmureală de inspiraţie rotariană) îi plăcea să se scoale ceva mai târziu, să se ducă până la localul McKenna din piaţă şi să-şi consume pe îndelete comanda de friptură cu ouă prăjite, în timp ce chiar citea ziarul, în loc să-l frunzărească între două întâlniri.

Respectă acest ritual a doua zi de dimineaţă, pe şapte aprilie. Cu o zi în urmă ploaia încetase, iar cerul era de un albastru deschis perfect - însăşi imaginea unei primăveri timpurii. După micul dejun, Sam se duse spre casă pe un traseu ocolitor, oprindu-se ca să observe ale cui lalele şi brânduşe erau în stare bună şi ale cui erau puţin întârziate. Ajunse acasă pe la zece şi zece minute.

Luminiţa pentru Redare mesaje de pe robotul telefonic era aprinsă. Apăsă butonul, scoase o ţigară din pachet şi aprinse un chibrit.
"Bună, Sam, rosti vocea blândă şi imposibil de confundat a Ardeliei Lortz, făcând ca băţul de chibrit să încremenească la cincisprezece centimetri de ţigara lui Sam. Să ştii că sunt foarte dezamăgită de tine. Ai depăşit termenul de înapoiere a cărţilor."
- Ah, dar-ar dracii! exclamă Sam.

Ceva îl sâcâise toată săptămâna, aşa cum cuvântul de care ai nevoie se foloseşte de vârful limbii tale ca de o trambulină, ca să ţopăie într-un loc de unde n-ai cum să-l mai iei. Cărţile. Blestematele de cărţi. Fără îndoială că femeia îl privea acum ca pe un ignorant, exact aşa cum l-ar fi vrut ea - cu judecăţile lui arbitrare legate de care dintre afişe se potriveau cu Biblioteca pentru Copii şi care nu. Singura întrebare adevărată era dacă ea îşi exprimase pe de-a-ntregul mustrările în mesajul lăsat pe robot sau dacă i le rezervase pentru când avea să-l vadă în carne şi oase.

Scutură chibritul şi-l lăsă în scrumiera de lângă telefon.
"Ţi-am explicat, cred, continuă ea cu vocea ei blândă şi un pic prea rezonabilă, că Prietenul oratorului şi Cele mai îndrăgite poeme ale poporului american sunt luate din secţiunea de Referinţe Speciale a Bibliotecii şi nu pot fi reţinute mai mult de o săptămână. Mă aşteptam la mai mult de la tine, Sam. Chiar mă aşteptam, să ştii."

Spre marea lui exasperare, Sam se pomeni stând în picioare în propria lui casă, cu o ţigară neaprinsă între buze şi o roşeaţă vinovată urcând pe ceafă şi începând să-i acopere obrajii. Încă o dată fusese depus cu fermitate înapoi în clasa a patra - de data asta aşezat pe un taburet cu faţa la colţ şi cu coiful nătângilor pus cu fermitate pe cap.

Vorbind ca o persoană care-i făcea un mare favor, Ardelia Lortz continuă:
"Cu toate acestea, am decis să-ţi acord o prelungire. Mai poţi să returnezi cărţile împrumutate până luni. Te rog, ajută-mă să evit o situaţie neplăcută." Urmă o pauză. "Adu-ţi aminte de Poliţistul Bibliotecii."
- Asta s-a cam învechit, Ardelia, iubito, murmură Sam, dar nici măcar nu se mai adresa înregistrării. După ce pomenise de Poliţistul Bibliotecii, ea închisese telefonul, iar robotul se decuplase singur, în linişte.

2
Sam luă un chibrit nou ca să-şi aprindă ţigara. Încă mai expira primul fum tras, când în minte îi răsări un mod de acţiune. Poate că era o mică laşitate din partea lui, dar ar fi pus capăt pentru totdeauna socotelilor pe care le avea cu doamna Lortz. Şi, fără doar şi poate, gestul avea şi o tentă de justiţie rudimentară.

Îi dăduse lui Naomi răsplata meritată, aşa că acum avea să facă acelaşi lucru cu Ardelia. Se aşeză la pupitrul din biroul de lucru, acolo unde-şi compusese celebrul discurs, şi-şi trase aproape teancul cu hârtie de scris. Sub antet (De la: Biroul lui Samuel Peebles), scrise următorul bilet:

Dragă dnă Lortz,
Îmi cer scuze pentru că am întârziat să vă returnez cărţile. Scuzele sunt sincere, deoarece cărţile mi-au fost extrem de utile în pregătirea discursului. Vă rog să acceptaţi aceşti bani ca plată a amenzii pentru cărţile întârziate. Vă rog să păstraţi restul ca simbol al mulţumirilor mele.
Al dumneavoastră,

Sam Peebles
Sam reciti biletul în timp ce căuta o agrafă în sertarul pupitrului. Se gândi să schimbe "să vă returnez cărţile" cu "să returnez cărţile la bibliotecă" şi hotărî să o lase aşa. Ardelia Lortz îi lăsase o impresia pregnantă că era genul de femeie care adera la filosofia l'état c'est moi, chiar dacă, în acest caz, l'état nu era decât biblioteca locală.

Scoase o bancnotă de douăzeci de dolari din portofel şi o ataşă cu ajutorul agrafei la bilet. Ezită un moment, răpăind cu degetele pe marginea biroului.
"O să considere asta o mită. Probabil c-o să se simtă jignită şi-o să se supere teribil."

Poate că aşa va fi, dar lui Sam nici că-i păsa. Ştia ce se afla în spatele acestui mic şi răutăcios apel telefonic de azi-dimineaţă - probabil că în spatele ambelor mici apeluri răutăcioase. O călcase cam tare pe bătături în legătură cu afişele din Biblioteca pentru Copii, iar acum căuta să-şi ia revanşa - sau cel puţin încerca. Dar uite că nu mai erau în clasa a patra, iar el nu mai era un băieţel îngrozit şi agitat şi n-avea de gând să se lase intimidat. Nici de un anunţ nepoliticos din foaierul bibliotecii, nici de cicăleala de tip "ai întârziat o zi întreagă, copil rău ce eşti" a bibliotecarei.
- La naiba! zise el cu glas tare. Dacă nu vrei banii ăştia, n-ai decât să-i depui la Fondul de Apărare al Bibliotecii sau ceva de genul ăsta.

Lăsă biletul, cu bancnota prinsă de el, pe masă. Nici prin cap nu-i trecea să i-l ducă personal, ca să-i dea prilejul să-şi verse furia asupra lui. Va lega cele două cărţi cu nişte elastice, după ce va fi aşezat într-una dintre ele biletul şi banii în aşa fel încât să se vadă. Apoi va lăsa pachetul la una dintre cutiile de preluare a cărţilor împrumutate din oraş. Petrecuse şase ani în Junction City fără să o cunoască pe Ardelia Lortz; cu puţin noroc, poate că vor mai trece şase ani înainte s-o revadă.

Acum nu mai avea decât să găsească respectivele cărţi.

Nu erau pe pupitrul din biroul de lucru, asta în mod sigur. Sam se duse în sufragerie şi se uită pe masă. Acolo punea de regulă lucrurile care trebuiau înapoiate. Erau acolo două casete VHS gata să se întoarcă la Bruce's Video Stop, un plic pe care scria Băiatul cu ziarele, două dosare cu poliţe de asigurare în ele... dar nici urmă de Prietenul oratorului. Şi nici de Cele mai îndrăgite poeme ale poporului american.
- Un căcat! zise cu năduf Sam, scărpinându-se în cap. Unde dracu'...

Se duse în bucătărie. Pe masă nu era decât ziarul de dimineaţă; îl pusese acolo când intrase. Îl aruncă absent în cutia de carton de lângă cuptorul cu lemne în timp ce se uita pe tejghea. Nici acolo nu era nimic, în afară de cutia din care luase mâncarea congelată de aseară.

Urcă fără grabă scara ca să caute în camerele de la etaj, dar deja începea să aibă o presimţire foarte rea.

3
Pe la orele trei după-amiaza, presimţirea rea devenise cu mult mai apăsătoare. De fapt, Sam Peebles spumega. După ce răscolise casa de două ori, de la un capăt la celălalt (la a doua trecere verificase şi pivniţa), se dusese până la birou, cu toate că era cât se poate de sigur că adusese cărţile acasă când plecase de la muncă târziu, luni după-amiază. După cum se aştepta, nu găsi nimic acolo. Şi iată-l acum, după ce-şi irosise cea mai mare parte a unei frumoase zile de primăvară, că nu mai ştia încotro s-o ia.

Se tot gândea la tonul ei răutăcios - adu-ţi aminte de Poliţistul Bibliotecii, Sam - şi la cât de fericită ar fi fost ea dacă ar fi ştiut cât de mult reuşise să-l calce pe nervi. Dacă într-adevăr ar fi existat o Poliţie a Bibliotecilor, Sam nu avea nici o îndoială că femeia ar fi fost fericită să o asmută împotriva lui. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se înfuria mai tare.

Se duse înapoi în birouaş. Biletul către Ardelia Lortz, cu bancnota ataşată, îl privea placid de pe pupitru.
- Paştele mă-sii! strigă el şi nu lipsi mult să pornească într-un nou raid de scotocire prin casă înainte să se stăpânească şi să se oprească. Asta n-ar fi dus la nimic.

Deodată auzi glasul mamei sale de mult decedate. Era blând şi raţional la modul plăcut. Când nu poţi să găseşti un lucru, Samuel, de obicei nu te ajută cu nimic să răscoleşti totul în jur căutându-l. În loc de asta, e mai bine să te aşezi şi să cugeţi. Foloseşte-ţi mintea şi cruţă-ţi picioarele.

Sfatul fusese bun când avea zece ani; bănuia că era la fel de bun şi acum, la patruzeci de ani. Se aşeză la birou, închise ochii şi începu să reconstituie traseul blestematelor de cărţi de când doamna Lortz i le dăduse până... la un moment dat.

De la Bibliotecă le dusese la biroul din oraş, oprindu-se în drum la Sam's House of Pizza pentru o plăcintă cu pepperoni şi ciuperci, pe care o mâncase aşezat, la masa de lucru, în timp ce răsfoia Prietenul oratorului căutând două lucruri: anecdote hazlii şi cum să le folosească. Îşi aminti cât de grijuliu fusese să nu care cumva să-i scape vreo picătură de sos de pizza pe carte - ceea ce era oarecum ironic, ţinând cont de faptul că acum nu mai găsea nici una dintre ele.

Petrecuse cea mai mare parte a după-amiezii scriind discursul, prelucrând anecdotele, apoi rescriind în întregime ultima parte, astfel încât poemul să se potrivească mai bine. Când s-a dus acasă vineri după-amiază târziu, luase cu el discursul terminat, dar nu şi cărţile. Era sigur de asta. Craig Jones venise să-l ia cu maşina când se făcuse ora de începere a dineului de la club şi tot Craig îl adusese mai târziu acasă - exact la timp ca Sam să boteze covoraşul de Bun venit.

Sâmbătă dimineaţa fusese ocupat să-şi îngrijească mahmureala minoră, dar sâcâitoare; restul weekendului şi-l petrecuse stând prin casă, citind, uitându-se la televizor şi - să recunoaştem, gaşcă - savurând triumful. Nu călcase nici măcar prin apropierea biroului tot acel weekend. Era sigur de asta.

"În regulă", se gândi el. "Acum vine partea cea mai grea. Concentrează-te." Dar, până la urmă, constată că nu avu nevoie să se concentreze prea tare.

Luni după-amiază dăduse să iasă din birou pe la cinci fără un sfert, dar exact atunci a sunat telefonul, chemându-l înapoi. Stu Youngman fusese la celălalt capăt al firului, îi cerea să-i facă o poliţă de asigurare importantă pentru casă. Aşa începuse ploaia de gologani din acea săptămână. În timp ce vorbea cu Stu, ochii i-au căzut din întâmplare pe cele două cărţi de la bibliotecă, aşezate tot pe colţul biroului.

Când a plecat a doua oară, avea servieta într-o mână, iar cărţile, în cealaltă. Asupra acestui lucru nu avea nici o îndoială.

Avusese de gând să le ducă la Bibliotecă în seara aceea, dar pe urmă îl sunase Frank Stephens, care-l invita la o cină în oraş, împreună cu soţia şi nepoata lor, venită în vizită din Omaha (când eşti burlac într-un oraş mic, descoperise Sam, până şi cunoştinţele întâmplătoare devin peţitori înrăiţi). Se duseseră la Brady's Ribs, de unde se întorseseră târziu - pe la unsprezece, ceea ce era târziu pentru o seară de zi lucrătoare - şi până să ajungă din nou acasă, uitase cu desăvârşire de cărţi.

După asta, i-au ieşit complet din minte. Nu se mai gândise la returnarea lor - înflorirea neaşteptată a afacerilor sale îi ocupase cea mai mare parte a timpului dedicat gândirii - până la telefonul dat de madam Lortz.
"Bun... probabil că nici nu le-am mai mişcat din loc de atunci. Trebuie să fie exact unde le-am lăsat când am ajuns acasă luni după-amiază."

Pentru o clipă, simţi un val de speranţă - poate că erau tot în maşină! Apoi, tocmai când se pregătea să verifice, îşi aminti cum trecuse servieta în mâna care ţinea cărţile când ajunsese luni acasă. Făcuse asta ca să poată să-şi scoată cheia de la casă din buzunarul drept al pantalonilor. Aşadar, nu le lăsase în nici o maşină.
"Atunci, ce-ai făcut când ai intrat?"

Se văzu descuind uşa bucătăriei, păşind înăuntru, aşezând servieta pe un scaun din bucătărie şi întorcându-se cu cărţile în mână.
"Oh, nu!" bâigui Sam. Presentimentul urât reveni cu tărie.

Pe raftul de lângă micul cuptor cu lemne se afla o cutie măricică din carton, din acelea pe care le găseşti la raionul de băuturi. Era acolo deja de vreo doi ani. Uneori, oamenii îşi ambalează lucrurile mai mici în astfel de cutii atunci când se mută în altă locuinţă, dar în acelaşi timp acestea puteau fi folosite ca mici spaţii de depozitare pentru de toate. Sam folosea cutia de lângă cuptor ca să-şi ţină acolo ziarele vechi. Punea în ea fiecare ziar după ce-l termina de citit; ziarul din ziua aceea îl aruncase acolo cu puţin timp în urmă. Şi, cam o dată pe lună...
- Dirty Dave! mormăi Sam.

Se ridică de la birou şi se duse grăbit în bucătărie.

4
Cutia, având pe o latură imaginea lui Johnnie Walker cu monoclu, cu expresia lui şugubeaţă, care parcă voia să spună "nu-i aşa că-s mişto?", era aproape goală. Sam frunzări teancul subţire de ziare, ştiind că n-o să găsească nimic, dar uitându-se, totuşi, aşa cum fac oamenii când, cuprinşi fiind de exasperare, cred pe jumătate că numai faptul că-şi doresc cu ardoare un lucru va face ca acel lucru să apară acolo. Găsi numărul de sâmbătă al ziarului Gazette - cel pe care abia îl aruncase - şi ziarul de vineri. Bineînţeles, nici o carte nu se afla nici între ele, nici sub ele. Sam rămase locului o clipă, frământat de gânduri negre, după care se duse la telefon ca s-o sune pe Mary Vasser, femeia care-i făcea curat prin casă în fiecare marţi dimineaţa.
- Alo? răspunse o voce uşor îngrijorată.
- Bună, Mary. Sam Peebles la telefon.
- Sam? (Îngrijorarea se accentuă.) S-a-ntâmplat ceva?
"Da! Luni după-amiază, japiţa care conduce Biblioteca orăşenească o să mă ia la trei-păzeşte! Probabil cu o cruce şi câteva unghii foarte lungi!"

Dar bineînţeles că nu putea să spună aşa ceva, mai ales lui Mary; era una dintre acele făpturi nefericite, care s-au născut într-o zodie ghinionistă şi-şi trăiesc viaţa învăluite în propriul lor nor de premoniţii tragice. Oamenii ca Mary Vasser din lumea întreagă sunt convinşi că o mulţime de seifuri mari şi negre bălăbănesc deasupra unui număr la fel de mare de trotuare, susţinute de nişte cabluri în curs de destrămare şi aşteptând ca destinul să-i aducă pe cei condamnaţi de soartă în zona lor de acţiune. Dacă nu era un seif, atunci, un şofer beat; dacă nu era un şofer beat, atunci un val mareic (în Iowa? da, în Iowa); dacă nu un val mareic, atunci, un meteorit. Mary Vasser era unul dintre acei oameni care întotdeauna vor să ştie dacă s-a întâmplat ceva rău atunci când le dai telefon.
- Nu, nimic, spuse Sam. Nu s-a întâmplat nimic rău. Mă întrebam doar dacă l-ai văzut pe Dirty Dave joi.

Întrebarea era aproape o formalitate. În definitiv, ziarele dispăruseră, iar Dirty Dave era singura "zână a ziarelor" din Junction City.
- Da, zise Mary. Asigurările energice ale lui Sam cum că totul ar fi în regulă păreau să o fi alarmat şi mai tare. Acum, vocea ei vibra de o teroare abia ascunsă. A venit să ia ziarele. Am făcut rău că l-am lăsat? Ştiu că vine de ani de zile şi am crezut...
- Câtuşi de puţin, spuse Sam cu o voioşie nefirească. Am văzut că nu mai sunt acolo şi m-am gândit să verific dacă...
- Dar niciodată n-aţi mai verificat asta, zise ea cu o voce gâtuită. Dave e bine? I s-a-ntâmplat ceva?
- Nu, zise Sam. Adică, nu ştiu. Doar că... O idee îi fulgeră prin minte. Cupoanele! strigă el ca un bezmetic. Am uitat să decupez cupoanele de joi şi...
- Oh! spuse femeia. Dacă vreţi, puteţi să le luaţi pe-ale mele.
- Nu, n-aş putea să fac un...
- Vi le aduc joia viitoare, nu-l lăsă ea să termine. Am mii de cupoane.
Atât de multe că n-o să am niciodată posibilitatea să le folosesc, dădea de înţeles vocea ei. La urma urmelor, acolo, undeva, există un seif care aşteaptă ca eu să trec pe sub el, sau un copac, care să se prăbuşească peste mine în timpul unei furtuni şi să mă zdrobească, sau, într-un motel din Dakota de Nord, un uscător de păr aşteaptă să cadă de pe un raft în cada plină cu apă. Timpul pe care-l trăiesc e de împrumut, aşa că ce-mi mai trebuie nişte nenorocite de cupoane Folger's Crystal?
- În regulă, zise Sam. Ar fi minunat. Mulţumesc, Mary, eşti o dulceaţă.
- Şi sunteţi sigur că nu s-a întâmplat nimic altceva rău?
- Absolut nimic, replică Sam, cu mai mult entuziasm ca oricând. Ascultându-se, i se părea că vorbeşte ca un sergent dement care-şi îndeamnă cei câţiva oameni rămaşi să declanşeze un ultim şi inutil asalt frontal asupra unui cuib de mitralieră fortificat. Haideţi, băieţi, mi se pare că inamicul a adormit!
- Bine, spuse Mary cu îndoială în glas şi lui Sam i se îngădui astfel să scape.

Se lăsă greu pe unul dintre scaunele din bucătărie şi se uită cu amărăciune la cutia de Johnnie Walker goală. Dirty Dave venise să ia ziarele vechi, aşa cum făcea mereu în prima săptămână a fiecărei luni, dar de data asta, fără să ştie, luase şi un mic supliment: Prietenul oratorului şi Cele mai îndrăgite poeme ale poporului american. Iar Sam îşi dădea prea bine seama în ce se transformaseră acestea.

Pastă de hârtie. Pastă reciclată.

Dirty Dave era unul dintre alcoolicii "funcţionali" din Junction City. Incapabil să se ţină de un serviciu permanent, îşi câştiga traiul din deşeurile celorlalţi şi, din această perspectivă, era un cetăţean foarte util. Aduna sticle returnabile şi, asemenea băieţelului de doisprezece ani, Keith Jordan, avea un traseu al ziarelor. Singura diferenţă era că puştiul livra zilnic Gazette în Junction City, iar Dirty Dave aduna respectivele ziare - de la Sam şi Dumnezeu ştie de la câţi alţi proprietari de case din porţiunea de oraş numită Kelton Avenue - o dată pe lună. Sam îl văzuse de multe ori târându-şi căruciorul de cumpărături, plin de saci de gunoi din plastic verde, traversând oraşul către Centrul de Reciclare, care se afla între vechea gară şi micul adăpost pentru cei fără de cămin, unde Dirty David şi încă vreo duzină de compadres îşi petreceau cea mai mare parte a nopţilor.

Mai zăbovi pe loc câteva secunde, bătând darabana pe masa din bucătărie, apoi se ridică, îşi puse un sacou pe el şi ieşi la maşină.


Capitolul 5

Angle Street (I)

1
Fără doar şi poate că intenţiile celui care scrisese indicatorul fuseseră dintre cele mai bune, dar nu la fel de bine stătuse cu ortografia. Indicatorul fusese prins în cuie de unul dintre stâlpii verandei vechii case de lângă liniile ferate şi pe el se putea citi:
Angle Street
Dat fiind că pe Railroad Avenue Sam nu vedea nici un unghi - ca majoritatea drumurilor şi străzilor din Iowa era dreaptă ca o strună de vioară -, se gândi că, de fapt, cel care scrisese indicatorul voise să spună Angel Street (Angle Street - Strada Unghiului, Angel Street - Strada Îngerului - n.trad.). Ei şi ce? Sam se gândi că, dacă drumul pavat cu bune intenţii era posibil să ducă în iad, cei care încercaseră să astupe găurile din pavaj meritau să le fie măcar recunoscute meritele.

Angle Street era o clădire mare, despre care Sam bănuia că adăpostise pe vremuri birourile companiei de cale ferată, în zilele când Junction City chiar fusese un nod de cale ferată. Acum mai rămăseseră doar două căi funcţionale, amândouă pe direcţia est-vest. Toate celelalte ruginiseră şi fuseseră năpădite de buruieni. Majoritatea traverselor dispăruseră, fiind însuşite pentru foc de către aceiaşi oameni fără adăpost pentru care exista Angle Street.

Sam ajunse acolo la cinci fără un sfert. Soarele arunca o lumină tristă şi firavă peste câmpurile pustii aflate aici, la marginea oraşului. Un tren de marfă ce părea fără de sfârşit huruia trecând prin spatele puţinelor clădiri care se înălţau prin preajmă. Se stârni şi o adiere de vânt şi, când opri şi se dădu jos din maşină, auzi scârţâitul vechiului indicator ruginit pe care scria Junction City şi care se legăna deasupra peronului părăsit, unde altădată oamenii se urcau în trenurile de călători către St. Louis şi Chicago - chiar şi în bătrânul Sunnyland Express, a cărui singură oprire în Iowa era la Junction City, în drumul său spre fabuloasele împărăţii numite Las Vegas şi Los Angeles.

Cândva, adăpostul pentru cei fără cămin fusese alb; acum, lipsa de îngrijire îi dăduse o culoare cenuşie. Perdelele de la ferestre erau curate, dar atârnau obosite, fără pic de vlagă. Buruienile se căzneau să crească în curtea acoperită de zgură. Sam se gândi că s-ar putea să cucerească un cap de pod prin iunie, dar deocamdată nu prea reuşeau în ceea ce-şi propuseseră. Un butoi ruginit fusese aşezat lângă treptele şubrede ce duceau la verandă. Vizavi de indicatorul cu Angle Street, prins de un alt stâlp de susţinere al verandei, era următorul mesaj:
ÎN ACEST ADĂPOST
ESTE INTERZIS CONSUMUL DE ALCOOL!

DACĂ AVEŢI O STICLĂ,
ARUNCAŢI-O AICI ÎNAINTE SĂ INTRAŢI!
Norocul lui era prezent la datorie. Deşi aproape că se făcuse sâmbătă seara şi crâşmele şi berăriile din Junction City aşteptau, Dirty Dave era aici, fiind şi treaz pe deasupra. De fapt, se afla pe verandă, împreună cu alţi doi beţivi. Erau preocupaţi de desenarea unor afişe pe nişte cartoane dreptunghiulare mari, eforturile lor bucurându-se de diferite grade de succes. Tipul care şedea pe podea în capătul îndepărtat al verandei îşi ţinea încheietura dreaptă cu mâna stângă, încercând să-şi domolească tremurul. Cel din mijloc lucra cu vârful limbii iţit în colţul gurii şi arăta ca un copil de grădiniţă foarte bătrân străduindu-se din răsputeri să deseneze un copac ca să câştige o stea de aur pe care să i-o arate mamei. Dirty Dave, aşezat într-un balansoar din lemn crăpat, aproape de treptele verandei, era de departe în cea mai bună formă, dar toţi trei arătau istoviţi, gârboviţi şi mutilaţi.
- Salut, Dave, zise Sam în timp ce urca treptele.

Dave ridică privirea, se uită chiorâş spre el şi îi adresă un zâmbet timid. Toţi dinţii pe care-i mai avea erau în faţă. Zâmbetul îi scoase la iveală pe toţi cinci.
- Domnu' Peebles?
- Da, zise Sam. Ce mai faci, Dave?
- A, păi io zic că binişor. Binişor. Se uită în jur. Hei, băieţi! Salutaţi-l pe domnu' Peebles! E avocat!

Tipul cu vârful limbii ieşite în colţul gurii se uită spre Sam, dădu scurt din cap şi-şi văzu mai departe de afişul lui. Mucii îi atârnau de nara stângă.
- De fapt, zise Sam, eu mă ocup cu afacerile imobiliare, Dave. Imobiliare şi asi...
- Mi-aduseşi Slim Jim (Alimente din categoria snack-food pe bază de carne de vită sau de pui - n.trad.)? întrebă pe neaşteptate individul cu tremurici. Nu-şi ridicase deloc privirea, dar cuta de concentrare din frunte se adânci. Din locul în care se afla, Sam îi vedea afişul; era acoperit cu lungi înflorituri portocalii care aduceau vag cu nişte cuvinte.
- Poftim? întrebă Sam.
- El e Lukey, zise Dave cu glas scăzut. Nu-i într-una dintre zilele lui cele mai bune, domnu' Peebles.
- Mi-aduseşi Slim Jim, mi-aduseşi Slim Jim, mi-aduseşi Slim Jim, mânca-ţi-aş? bombănea Lukey fără să ridice privirea.
- Ăă, scuze... începu Sam.
- N-are nici un Slim Jim! ţipă Dirty Dave. Ţine-ţi gura şi fă-ţi afişu' ăla, Lukey! Sarah le vrea până la şase! Vine-ncoa' special pentru asta!
- Las' că-mi iau io singur Slim Jim, zise Lukey cu o voce joasă şi intensă. De n-o fi aşa, să mănânc căcăreze de şobolan.
- Nu-l băga în seamă, domnu' Peebles, zise Dave. Ce s-a-ntâmplat?
- Ei bine, mă întreb dacă n-oi fi găsit două cărţi când ai venit să iei ziarele joia trecută. Nu mai ştiu pe unde le-am pus şi m-am gândit să verific. Am depăşit termenul de returnare la bibliotecă.
- Ai o monedă de două'ş'cinci de cenţi? întrebă pe neaşteptate omul cu vârful limbii ieşit în afară. Cum îi zice? Thunderbird (Marcă de vin alcoolizat ieftin devenit popular în anii cincizeci; o reclamă difuzată la radio începea cu aceste cuvinte: "What's the word? Thunderbird. How it's sold? Good and cold. What's the price? Thirty twice." / "Cum îi zice? Thunderbird. Cum se vinde? Bun şi rece. Cât costă? De două ori treizeci." - n.trad.)!

Cu un gest reflex, Sam băgă mâna în buzunar. Dave îl opri, punându-i palma pe încheietură, parcă cerându-şi scuze.
- Să nu-i daţi nici un ban, domnu' Peebles, zise el. Aşa e Rudolph. N-are nevoie de nici un Thunderbird. El şi Bird nu se mai înţeleg. N-are nevoie decât de un somn bun.
- Îmi pare rău, Rudolph, zise Sam. Sunt lefter.
- Mda, tu şi toţi ceilalţi, zise Rudolph. În timp ce revenea la afişul lui, bombănea: Cât costă? De două ori cincizeci.
- N-am văz't nici o carte, zise Dirty Dave. Îmi pare rău. Am luat ziarele, ca de obicei. Madam V. era acolo şi poa' să-ţi spună. N-am făcut nimic rău.

Dar ochii lui urduroşi şi nefericiţi spuneau că nu se aştepta ca Sam să-l creadă. Spre deosebire de Mary, Dirty Dave nu trăia într-o lume în care nenorocirea aştepta mai încolo, pe drum sau imediat după colţ; lumea lui îl împresura. Trăia în ea cu puţina demnitate pe care o mai putea aduna.
- Te cred, zise Sam şi lăsă o mână pe umărul lui Dave.
- N-am făcut decât să răstorn cutia de ziare într-un sac de-al meu, aşa cum am făcut mereu, zise Dave.
- De-aş avea o mie de Slim Jim, pe toate le-aş hali, zise brusc Lukey. Uite-aşa le-aş hălpăi, mânca-ţi-aş! Asta-i papa! Asta-i papa! Asta-i papa-de-papa!
- Te cred, repetă Sam şi bătu cu palma umărul îngrozitor de osos al lui Dave. Se pomeni întrebându-se, Dumnezeu să-l ajute, dacă nu cumva Dave avea purici. Pe urmele acestui gând necaritabil, veni un altul: se întrebă dacă vreunul din ceilalţi rotarieni, acei bărbaţi viguroşi şi sănătoşi în faţa cărora avusese un aşa de mare succes cu o săptămână în urmă călcaseră în ultima vreme prin această parte a oraşului. Se întrebă dacă măcar ştiau de Angle Street. Şi se mai întrebă dacă Spencer Michael Free se gândise la oameni ca Lukey, Rudolph sau Dirty Dave atunci când scrisese că importantă pe lumea asta era atingerea umană - atingerea mâinii tale şi a mâinii mele. Sam se simţi dintr-o dată ruşinat când îşi aminti de acel discurs, atât de plin de entuziasm inocent şi încărcat de o atitudine aprobatoare pentru plăcerile simple ale vieţii de orăşel de provincie.
- Asta-i bine, zise David. Atunci pot să vin şi luna viitoare?
- Desigur. Ai dus ziarele la Centrul de Reciclare, nu?
- Îhm. Dirty Dave arătă cu un deget la al cărui capăt se putea vedea o unghie galbenă şi ruptă neregulat. Uite colo. Dar acum e-nchis.

Sam încuviinţă din cap.
- Tu ce faci aici? întrebă el.
- Ei, îmi omor timpul, zise Dave şi întoarse afişul ca să-l poată vedea şi Sam.

Afişul prezenta imaginea unei femei zâmbitoare, care ţinea o farfurie cu friptură de pui, şi primul lucru care-l frapă pe Sam fu calitatea deosebită a desenului. Beţiv sau nu, Dirty Dave avea aptitudini naturale pentru desen. Deasupra imaginii, era scris cu litere ordonate:
MASĂ CU CARNE DE PUI LA PRIMA BISERICĂ METODISTĂ
ÎN BENEFICIUL ADĂPOSTULUI PENTRU CEI FĂRĂ LOCUINŢĂ
DUMINICĂ 15 APRILIE
ÎNTRE ORELE 18:00 ŞI 20:00.
VENIŢI CU TOŢII
- E înainte de întrunirea AA (Abreviere pentru Alcoholics Anonymous, organizaţie voluntară pentru cei suferinzi de alcoolism - n.trad.), zise Dave, dar nu poţi să pui pe un afiş nimic despre AA. Asta pentru că e un fel de secret.
- Ştiu, zise Sam. Făcu o pauză, apoi întrebă: Tu participi la întrunirile AA? Nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei. Ştiu că nu e treaba mea.
- Mă duc, spuse Dave, dar e greu, domnu' Peebles. Am prea multe păcate şi nu mai pot să le îndrept. Sunt bun o lună, poate două, şi o dată am putut să stau treaz aproape un an întreg. Dar e greu. Clătină din cap. Se spune că unii nu prea pot să se ţină de program. Trebuie că-s unul din ăştia. Dar eu tot încerc.

Ochii lui Sam erau atraşi de femeia din afiş. Desenul era prea detaliat ca să fie doar o caricatură sau o schiţă, dar nici o pictură nu putea fi considerat. Era limpede că Dirty Dave o făcuse în grabă şi cu toate astea reuşise să surprindă o anumită blândeţe în privire şi o tentă discretă de umor în forma gurii, ca acea ultimă rază de soare de la sfârşitul zilei. Iar lucrul cel mai ciudat era că femeia i se părea cunoscută lui Sam.
- Asta e o persoană reală? îl întrebă el pe Dave.

Zâmbetul lui Dave se lăţi şi acesta dădu aprobativ din cap.
- E Sarah. E o fată trăsnet, domnu' Peebles. Dacă n-ar fi fost ea, locu' ăsta s-ar fi închis de-acu' cinci ani. Nu ştiu cum face de-i convinge pe unii oameni să dea bani taman când ai zice că taxele-s prea mari ori că n-o să fim în stare să punem la punct şandramaua asta când vin inspectorii de la construcţii. Le zice la ăia care dau bani îngeri, dar, de fapt, ea e un înger. Am numit locu' după Sarah. Bine'nţeles, Tommy St. John l-a scris puţin greşit când a făcut indicatorul, da' a avut cele mai bune intenţii. Dirty Dave tăcu un moment, uitându-se la afişul lui. Fără să ridice privirea, adăugă: Tommy e mort acu', bine'nţeles. A murit iarna trecută. I-a crăpat ficatul.
- Oh, făcu Sam şi apoi adăugă jalnic: Îmi pare rău.
- Păi, să nu-ţi pară. A scăpat de toate belelele.
- Papa-de papa! exclamă Lukey, ridicându-se. Papa-de capa! Iote ce mai papa-de-capa făcui, mânca-ţi-aş!

Veni cu afişul la Dave. Sub literele înflorate portocalii, desenase un monstru de femeie ale cărei picioare se sfârşeau cu nişte aripi înotătoare de rechin, despre care Sam presupuse că voiau să fie pantofi. Pe o mână, într-un echilibru precar, ţinea o farfurie diformă, ce părea a fi vârfuită cu şerpi albaştri. În cealaltă mână ţinea strâns un obiect cilindric de culoare maro.

Dave luă afişul de la Lukey şi-l examină.
- Ăsta e bun, Lukey.

Buzele lui Lukey se întinseră într-un zâmbet voios. Arătă spre obiectul maro.
- Iote, Dave! Ţine-n mână un Slim Jim, mâncaţi-aş!
- Păi, da, sigur că are. Foarte bine. Du-te-năuntru şi dă drumu' la TV, dacă vrei. Tre' să-nceapă Star Trek imediat. Tu cum stai, Dolph?
- Io desenez mai bine când îs agitat, zise Rudolph şi-i dădu afişul lui Dave.

Pe el se putea vedea un copan uriaş de pui şi nişte femei şi bărbaţi înarmaţi cu ţăruşi, care stăteau în jur şi se uitau în sus la respectivul copan.
- E o viziune mai fantezistă, îi explică Rudolph lui Sam, rostind cuvintele cu oarecare agresivitate.
- Îmi place, zise Sam.

Şi chiar îi plăcea. Afişul lui Rudolph îi amintea de o caricatură din New Yorker, una dintre cele pe care uneori nu reuşea să le înţeleagă din pricina excesului de suprarealism.
- Bun. Rudolph îl cercetă mai îndeaproape. Şi sigur n-ai nici un bănuţ la tine?
- Nu, spuse Sam.

Rudolph încuviinţă din cap.
- Într-un fel, e bine. Dar într-alt fel, e-un căcat împrăştiat.

Se duse după Lukey înăuntru şi curând după aceea prin uşă răzbătură acordurile temei din Star Trek. William Shatner le spunea beţivilor şi epavelor de pe Angle Street că misiunea lor era să meargă cu îndrăzneală spre locuri în care nimeni nu mai fusese vreodată. Sam bănuia că unii dintre telespectatori fuseseră deja acolo.
- Nu prea mai vine nimeni la mesele astea afar' de noi, ăştia, şi de câţiva membri AA din oraş, zise David, dar ne dă ceva de făcut. Lukey nu mai vorbeşte aproape deloc, afar' de atunci când desenează.
- Eşti nemaipomenit de bun, îi spuse Sam. Zău că eşti, Dave. De ce nu... Se opri.
- De ce nu ce, domnu' Peebles? îl întrebă Dave cu blândeţe. De ce nu mă folosesc de mâna mea dreaptă ca să câştig un ban? Păi, din acelaşi motiv pen' care nu pot să mă ţin de-o slujbă. A trecut ziua când mai puteam şi io să fac altceva.

Sam nu mai ştia ce să mai spună.
- O-ncercare am făcut, totuşi. Ştiaţi c-am fost la Şcoala Lorillard din Des Moines cu bursă completă? Cea mai bună şcoală de arte plastice din Midwest. Am picat la examene din primul semestru. Băutura. N-are-a face. Vreţi să intraţi să beţi o cafea, domnu' Peebles? Să mai staţi pe-aci? Ca s-o cunoaşteţi pe Sarah?
- Nu, trebuie să plec. Am nişte treburi de rezolvat.

Şi chiar avea.
- Bine. Şi sigur nu sunteţi supărat pe mine?
- Nici un pic.

Dave se ridică.
- Atunci, cre' c-o să mă duc şi io în casă, zise. A fost o zi frumoasă, da' se face frig acu'. S-aveţi o seară frumoasă, domnu' Peebles.
- Mersi, zise Sam, deşi se îndoia c-o să aibă prea multe motive de încântare în această seară de sâmbătă. Dar maică-sa avea o altă vorbă: cea mai bună cale să scapi de gustul neplăcut al unui medicament era să-l înghiţi cât mai repede cu putinţă. Şi chiar aşa intenţiona să procedeze.

Coborî treptele adăpostului de pe Angle Street, în vreme ce Dirty Dave Duncan se duse înăuntru.

2
Aproape că ajunsese la maşină când o coti în direcţia Centrului de Reciclare. Străbătu fără grabă terenul acoperit de zgură şi de buruieni, uitându-se la lungul tren de marfă ce dispărea în direcţia Camden şi Omaha. Luminile roşii de la vagonul de serviciu licăreau ca nişte stele gata-gata să se stingă. Din nu ştiu ce motiv, trenurile de marfă îl făceau mereu să se simtă singur, iar acum, după discuţia cu Dirty Dave, se simţea mai singur ca oricând. În puţinele rânduri când se întâlnise cu Dave, în timp ce acesta îi aduna ziarele, omul i se păruse a fi un tip vesel, aproape caraghios. În seara asta, Sam îşi zise că văzuse ce se afla în spatele măştii, iar ceea ce văzuse îl făcuse să se simtă nefericit şi neajutorat. Dave era un om pierdut, liniştit, dar complet pierdut, folosindu-şi talentul, fără doar şi poate considerabil, ca să deseneze afişe pentru o masă de caritate la o biserică.

Ca să ajungi la Centrul de Reciclare trebuia să treci prin nişte zone acoperite de gunoaie - mai întâi paginile îngălbenite cu reclame, care scăpaseră din vechile numere ale ziarului local, Gazette, apoi sacii menajeri rupţi şi, în fine, centura de asteroizi formată din sticle sparte şi cutii deformate. Obloanele micii clădiri din şindrilă erau trase. Pe anunţul atârnat de uşă scria simplu: închis.

Sam îşi aprinse o ţigară şi porni înapoi, spre maşină. Abia apucă să facă cinci-şase paşi când văzu pe jos ceva familiar. O ridică, era supracoperta cărţii Cele mai îndrăgite poeme ale poporului american. Pe ea fusese ştampilată inscripţia: PROPRIETATE A BIBLIOTECII PUBLICE DIN JUNCTION CITY.

Deci acum nu mai încăpea nici o îndoială. Pusese cărţile deasupra teancului de ziare din cutia de Johnnie Walker şi uitase de ele. Peste cărţi pusese celelalte ziare: de marţi, de miercuri şi de joi. Pe urmă, Dirty Dave venise joi, spre prânz, şi răsturnase întreaga daraveră în sacul lui din plastic. Sacul ajunsese în cărucior, căruciorul ajunsese aici şi asta era tot ce mai rămăsese - o supracopertă mânjită de o urmă noroioasă de pantof sport.

Sam lăsă vântul să-i zboare supracoperta dintre degete şi se duse agale la maşină. Avea de făcut un comision şi faptul că trebuia să rezolve treaba respectivă la ora mesei de seară era cât se poate de potrivit.

I se părea că trebuie să mănânce o cioară (În original este folosită expresia eat crow care înseamnă a fi supus unei situaţii umilitoare - n.trad.).


Capitolul 6

Biblioteca (II)

1
Pe la jumătatea drumului spre bibliotecă, o idee îi veni dintr-o dată: era atât de evidentă, încât nu-i venea să creadă că nu-i trecuse prin minte mai devreme. Pierduse două cărţi împrumutate de la bibliotecă. Descoperise că acestea fuseseră distruse. O să le plătească.

Şi cu asta, basta.

Îşi dădu seama că Ardelia Lortz reuşise să-l facă să gândească asemenea unui puşti de clasa a patra mai bine decât îşi închipuise. Când un copil pierdea o carte, era sfârşitul lumii; neajutorat, se chircea sub umbra birocraţiei şi aştepta ca Poliţistul Bibliotecii să-şi facă apariţia. Dar nu exista nici o Poliţie a Bibliotecii şi Sam, ca adult, ştia foarte bine asta. Existau doar angajaţi ai primăriei, precum madam Lortz, care uneori aveau o părere exagerat de bună despre locul lor în schema generală a lucrurilor, şi contribuabili ca el, care uneori uitau că ei erau câinele care dădea din coadă, şi nu invers.
"O să intru, o să-mi cer scuze şi după aia o s-o rog să-mi trimită o factură pentru înlocuirea exemplarelor pierdute", îşi zise Sam. "Şi gata. Cu asta, basta."

Era uluitor de simplu.

Simţindu-se încă uşor neliniştit şi uşor stânjenit (dar mult mai stăpân pe această furtună stârnită într-un pahar), Sam parcă vizavi de Bibliotecă. Lampioanele de caleaşcă, de-o parte şi de alta a intrării, erau aprinse, aruncând o lumină albă şi caldă pe trepte şi pe faţada de granit. Seara împrumuta clădirii o blândeţe şi un aer primitor, care cu siguranţă lipsiseră la prima lui vizită - sau poate că acum primăvara se înstăpânise în mod vădit, ceea ce nu fusese cazul în acea zi noroasă de martie când dăduse ochii pentru prima oară cu balaurul care sălăşluia aici. Chipul ameninţător al robotului din piatră dispăruse. Redevenise biblioteca publică.

Sam dădu să coboare din maşină şi deodată se opri. Primise cadou o revelaţie, iar acum iată că i se îngăduia o alta.

Faţa femeii din afişul lui Dirty Dave îi reveni în minte, femeia cu farfuria cu pui fript. Cea căreia David îi zisese Sarah.

Femeia i se păruse familiară lui Sam şi, dintr-o dată, vreun circuit obscur din creierul lui se declanşă şi ştiu de ce.

Fusese Naomi Higgins.

2
Trecu de doi băieţi îmbrăcaţi cu geci inscripţionate cu emblema liceului din Junction City şi prinse uşa înainte să se închidă de-a binelea. Păşi în foaier. Primul lucru care-l frapă fu sunetul. Sala de lectură de dincolo de treptele de marmură nu era în nici un caz gălăgioasă, dar nici nu era oaza de linişte deplină care-l întâmpinase pe Sam în după-amiaza zilei de vineri, în urmă cu puţin mai mult de o săptămână.

"Ei, dar acum e sâmbătă seara", îşi zise el. "Sunt copii aici, poate studiază pentru examenele de la jumătatea semestrului".

Dar ar fi îngăduit Ardelia Lortz o asemenea sporovăială, chiar şi aşa înăbuşită cum era? Judecând după zgomot, răspunsul părea să fie afirmativ, dar cu siguranţă că nu se potrivea cu personajul.

Al doilea aspect era legat de acea poruncă mută formată dintr-un singur cuvânt, montată pe un şevalet.
LINIŞTE!
dispăruse. Fusese înlocuită cu un tablou al lui Thomas Jefferson. Dedesubt, era scris acest citat:
Nu pot să trăiesc fără cărţi.

(Thomas Jefferson,
dintr-o scrisoare către John Adams,
10 iunie 1815)

Sam studie tabloul o clipă, gândindu-se că reuşea să schimbe complet gustul din gura celui ce se pregătea să intre în bibliotecă.

LINIŞTE! inducea simţăminte de îngrijorare şi nelinişte (şi dacă, de exemplu, cineva suferea de un deranjament stomacal sau dacă cineva simţea că ar putea fi lovit dintr-o clipă-n alta de un atac de flatulenţă nu neapărat silenţioasă?). Nu pot să trăiesc fără cărţi,pe de altă parte, inducea simţăminte de plăcere şi de nerăbdare - te făcea să te simţi la fel ca nişte meseni flămânzi atunci când în sfârşit li se aduce mâncarea.

Meditând asupra efectelor importante pe care le putea produce un lucru atât de mărunt, Sam pătrunse în Bibliotecă şi... încremeni.

3
În sala principală era mult mai luminos decât la prima sa vizită, dar asta era doar una dintre schimbări. Scările care se înălţau până spre zonele întunecate ale rafturilor superioare dispăruseră. Nu mai era nevoie de ele, pentru că acum tavanul se înălţa doar la doi metri şi jumătate, doi metri şi optzeci de centimetri deasupra podelei, în loc de nouă până la doisprezece metri. Dacă voiai să iei o carte de pe unul din rafturile de sus, nu trebuia decât să te foloseşti de unul din taburetele împrăştiate la vedere. Revistele erau aranjate într-un evantai plăcut vederii pe o masă largă, de lângă biroul de recepţie. Raftul din stejar, de care stătuseră atârnate precum nişte piei de animale moarte, dispăruse. La fel şi afişul pe care scria:
PUNEŢI TOATE REVISTELE LA LOCUL LOR!
Raftul cu romane noi era tot acolo, dar afişul, care limita la şapte zile termenul de împrumut, fusese înlocuit cu unul care îndemna: CITIŢI UN BESTSELLER - PENTRU CĂ E DISTRACTIV!

Oamenii - în majoritate, tineri - intrau şi ieşeau, vorbind cu glas scăzut. Cineva chicoti. Era o rumoare uşoară, relaxată.

Sam ridică privirea spre tavan, încercând cu disperare să priceapă ce naiba se întâmplase acolo. Luminatoarele înclinate dispăruseră. Porţiunile excesiv de înalte ale încăperii fuseseră mascate de un modern tavan suspendat. Globurile demodate fuseseră înlocuite de un sistem de iluminat fluorescent, montat în noul tavan.

O femeie, care se îndrepta spre biroul principal cu un vraf de romane poliţiste în braţe, urmări privirea ridicată spre tavan a lui Sam, nu văzu acolo nimic neobişnuit, după care începu să se uite cu suspiciune la Sam. Unul dintre băieţii aşezaţi la pupitrul lung din dreapta mesei cu reviste le făcu semn cu cotul colegilor săi şi arătă cu mâna spre Sam. Un altul se bătu cu degetul la tâmplă şi cu toţii începură să chicotească înăbuşit.

Sam nu băgă în seamă nici privirile lungi, nici chicotelile. Nu-şi dădea seama că se oprise la intrarea în sala principală de lectură şi se holba la tavan, cu gura căscată. Încerca să se acomodeze cu această schimbare importantă.
"Ei bine, de când ai fost aici ultima oară, au pus un tavan suspendat. Şi ce-i cu asta? Probabil că aşa se păstrează mai bine căldura.
Da, dar madam Lortz n-a pomenit nimic despre schimbări."

E drept, dar de ce să-i fi spus aşa ceva? Că doar Sam nu se număra nici măcar printre clienţii frecvenţi ai bibliotecii, nu?
"Ar fi trebuit totuşi să fie supărată. Mi-a creat impresia unei tradiţionaliste inflexibile. Nu i-ar fi plăcut asta. Câtuşi de puţin."

Asta era adevărat, dar mai era ceva, ceva şi mai tulburător. Montarea unui tavan suspendat era o renovare majoră. Sam nu pricepea cum se putea face asta doar într-o săptămână. Şi cum rămânea cu rafturile înalte şi cu toate cărţile care se aflaseră pe ele? Unde dispăruseră rafturile? Unde dispăruseră cărţile?

Acum şi alţii se uitau la Sam; chiar şi una dintre bibliotecarele asistente se uita la el de dincolo de biroul de recepţie. Rumoarea însufleţită şi totodată reţinută din sala încăpătoare încetase.

Sam se frecă la ochi - de-adevăratelea - şi se uită din nou în sus la tavanul suspendat cu sistemul de iluminat fluorescent încorporat. Era tot acolo.
"Am greşit biblioteca!" îşi zise el simţind cum mintea i-o ia razna. "Asta trebuie să fie!"

Mintea lui derutată sări mai întâi asupra ideii, după care se retrase, ca o pisicuţă care a fost păcălită să se repeadă asupra unei umbre. Chiar dacă Junction City era destul de mare după standardele statului Iowa, cu o populaţie de circa treizeci şi cinci de mii de locuitori, era ridicol să-ţi închipui că putea să susţină două biblioteci. În plus, amplasarea clădirii şi configuraţia încăperii erau corecte... doar că toate celelalte erau aiurea.

Sam se gândi, preţ de o clipă, dacă era posibil să fi înnebunit, apoi alungă această idee. Se uită în jur şi observă pentru prima oară că toţi se opriseră din ceea ce făceau. Cu toţii se uitau la el. Simţi nevoia momentană şi nebunească să le spună: "Vedeţi-vă de treburile voastre - nu făceam decât să remarc că întreaga bibliotecă s-a schimbat săptămâna asta." În loc de asta, se duse agale la masa pentru reviste şi luă de-acolo un exemplar din US News & World Report. Începu s-o răsfoiască, chipurile cu mare interes şi observă cu coada ochiului cum oamenii din încăpere reveneau la activităţile de dinainte.

Când simţi că se poate mişca fără să atragă atenţia, Sam puse revista pe masă şi se îndreptă încet spre Biblioteca pentru Copii. Se simţea întrucâtva ca un spion care traversează un teritoriu inamic. Plăcuţa de deasupra uşii era aceeaşi, cu litere aurii pe stejarul întunecat şi cald, dar afişul era diferit. Scufiţa Roşie surprinsă în clipa îngrozitoarei sale revelaţii fusese înlocuită de nepoţii răţoiului Donald, Huey, Dewey şi Louie. În costume de baie, aceştia se aruncau într-o piscină umplută cu cărţi. Dedesubt, legenda imaginii spunea:
VENIŢI CU NOI! SĂ CITEŞTI E MINUNAT!
- Ce naiba se-ntâmplă aici? bombăni Sam. Inima începu să-i bată prea repede. Simţea cum o sudoare fină îi acoperă braţele şi spinarea. Dacă ar fi fost doar afişul, ar fi putut să presupună că madam Lortz fusese concediată... dar nu era doar afişul. Era totul.

Deschise uşa Bibliotecii pentru Copii şi aruncă o privire înăuntru. Văzu aceeaşi agreabilă lume mică, cu mesele şi scaunele joase, aceleaşi perdele de culoare albastru deschis, aceeaşi ţâşnitoare montată pe perete. Numai că acum tavanul suspendat de aici se potrivea cu tavanul suspendat din sala de lectură principală, iar toate afişele fuseseră schimbate. Copilul care ţipa în sedanul negru
(Simon Nerodul - îi spun Simon Nerodul, copiii îl dispreţuiesc, mi se pare ceva cât se poate de sănătos, nu?)
dispăruse, aşa cum dispăruse şi Poliţistul Bibliotecii cu trenciul şi cu steaua lui ciudată, cu multe colţuri. Sam se dădu înapoi, se întoarse şi porni încet spre biroul principal de tranzit. Avea senzaţia că întreg corpul i se prefăcuse în sticlă.

Doi asistenţi - un băiat şi o fată de vârsta colegiului - îl priveau în timp ce se apropia. Sam nu era într-atât de tulburat încât să nu vadă că ce doi păreau a fi uşor neliniştiţi.
"Fii cu băgare de seamă. Nu... fii normal. Deja îşi închipuie că eşti pe jumătate într-o ureche."

Se gândi pe neaşteptate la Lukey şi un impuls oribil, distructiv, încercă să pună stăpânire pe el. Parcă se şi vedea deschizând gura şi ţipând la cei doi tineri neliniştiţi să-i dea imediat câteva Slim Jims, mânca-ţi-aş, fiindcă asta era papa, asta era papa, asta era papa-de-papa.

În schimb, vorbi cu o voce calmă şi joasă:
- Mă întreb dacă m-aţi putea ajuta. Trebuie să vorbesc cu bibliotecarul.
- Vai, îmi pare rău, spuse fata. Domnul Price nu vine aici sâmbătă seara.

Sam privi în jos, la birou. Ca şi la vizita sa precedentă la bibliotecă, lângă aparatul pentru microfilme se afla o plăcuţă cu un nume, dar nu mai scria

A. Lortz
Acum scria

Dl. Price
În gând o auzi pe Naomi zicând: Era înalt? Slab? Pe la cincizeci de ani?
- Nu, spuse el. Nu domnul Price. Şi nici domnul Peckham. Pe cealaltă o caut. Ardelia Lortz.

Băiatul şi fata schimbară priviri nedumerite.
- Aici nu lucrează nimeni pe care să-l cheme Ardelia Lord, zise băiatul. Probabil că vă gândiţi la o altă bibliotecă.
- Nu Lord, le spuse Sam. Vocea lui părea să vină de la mare depărtare. Lortz.
- Nu, zise şi fata. De bună seamă că faceţi o confuzie, domnule.

Începeau să se uite la el cu suspiciune şi, cu toate că Sam ar fi vrut să insiste şi să le spună că bineînţeles că Ardelia Lortz lucra acolo, o întâlnise cu doar opt zile în urmă, îşi impuse să bată în retragere. Şi, într-un fel, totul avea o logică perfectă, nu? E drept, o logică perfectă în cadrul unei nebunii desăvârşite, dar asta nu schimba faptul că logica interioară rămânea intactă. Ca şi afişele, luminatoarele şi rastelul pentru reviste, Ardelia Lortz încetase pur şi simplu să mai existe.

Naomi vorbi din nou în mintea sa: Oh! Doamna Lortz, zici? Cred c-a fost amuzant.
- Naomi a recunoscut numele, bâigui el.

Acum cei doi asistenţi se uitau la el cu expresii identice de consternare.
- Vă rog să mă scuzaţi, spuse Sam şi încercă să zâmbească, simţind însă că zâmbeşte strâmb. Am o zi proastă.
- Da, spuse băiatul.
- Se mai întâmplă, spuse şi fata.
"Ăştia-şi închipuie că-s nebun", îşi zise Sam, "şi ştii ceva? Nu-i învinuiesc deloc."
- Vă mai putem ajuta cu ceva? întrebă băiatul.

Sam deschise gura să spună nu - după care ar fi bătut grăbit în retragere - dar deodată se răzgândi. Unde-a mers mia, meargă acum şi suta.
- De cât timp e domnul Price bibliotecar-şef?

Cei doi asistenţi schimbară încă o privire. Fata ridică din umeri.
- Păi, de când suntem şi noi aici, zise ea, dar asta nu e foarte de mult, domnule...?
- Peebles, zise Sam, întinzând mâna. Sam Peebles. Îmi cer scuze. De bună seamă că manierele mele au plecat cu sorcova, împreună cu restul minţii mele.

Amândoi se relaxară puţin - era un lucru imposibil de definit, dar era acolo şi îl ajută pe Sam să facă la fel. Tulburat sau nu, reuşise să-şi păstreze măcar o parte din capacitatea sa deloc neglijabilă de a-i face pe oameni să se simtă în largul lor. Un agent imobiliar şi de asigurări care nu reuşeşte să facă asta trebuie să-şi găsească o altă ocupaţie.
- Eu sunt Cynthia Berrigan, spuse ea, scuturându-i mâna fără prea multă hotărâre. Iar el e Tom Stanford.
- Încântat să vă cunosc, zise Tom Stanford. Nu părea întru totul convins de ceea ce spusese, dar şi el se grăbi să scuture mâna întinsă de Sam.
- Mă scuzaţi? întrebă femeia cu romanele poliţiste. Poate cineva să mă ajute, vă rog? O să-ntârzii la jocul de bridge.
- Mă ocup eu, îi spuse Tom lui Cynthia şi se duse mai încolo ca să înregistreze cărţile femeii.

Fata zise:
- Eu şi Tom mergem la colegiul din Chapelton, domnule Peebles. Aici ne facem orele de practică. Sunt aici de trei semestre deja - domnul Price m-a angajat primăvara trecută. Tom a venit aici astă-vară.
- Domnul Price e singurul angajat cu normă întreagă?
- Îhî. Avea nişte ochi căprui frumoşi şi acum vedea o undă de îngrijorare în ei. E ceva în neregulă?
- Nu ştiu. Sam nu se putu abţine şi se uită din nou în sus. Tavanul ăsta suspendat a fost aici de când ai început să lucrezi?

Ea se uită în direcţia în care se uita şi el.
- Mă rog, zise ea, nu ştiam că aşa se cheamă, dar aşa a fost de când sunt aici.
- Întreb pentru că aveam în cap că ar trebui să fie nişte luminatoare.

Cynthia zâmbi.
- Păi, da, sigur. Adică, le poţi vedea de afară, dacă te uiţi la clădire dintr-o parte. Şi, bineînţeles, se pot vedea de pe rafturile de depozitare a cărţilor, dar sunt acoperite cu scânduri. Luminatoarele, alea sunt acoperite, nu rafturile. Şi cred că sunt aşa de ani de zile.
De ani de zile.
- Şi n-ai auzit niciodată de Ardelia Lortz?

Fata clătină din cap.
- Nu, îmi pare rău.
- Dar despre Poliţia Bibliotecii? întrebă impulsiv Sam.

Fata râse.
- Doar de la bătrâna mea mătuşă. Ea îmi zicea că, dacă nu aduc cărţile înapoi la timp, Poliţia Bibliotecii o să vină să mă ia. Dar asta se-ntâmpla de mult, în Providence, Rhode Island, pe când eram o fetiţă. Cu mult timp în urmă.
"Bineînţeles", îşi zise Sam. "Să tot fie vreo zece, doisprezece ani de-atunci. Ehei, tocmai pe vremea când dinozaurii umblau pe pământ."
- Ei, atunci, mulţumesc pentru informaţii. N-am vrut să vă sperii.
- Nici nu ne-aţi speriat.
- Ba cred că da, puţin. Am fost derutat, o secundă.
- Cine e Ardelia Lortz? întrebă Tom Stanford, care tocmai se întorsese. Parcă-mi spune ceva numele ăsta, dar al naibii să fiu dacă ştiu de unde să-l iau.
- Asta e. Nu prea ştiu cu adevărat, zise Sam.
- Ei bine, mâine e închis aici, dar domnul Price o să vină luni după-amiază şi luni seară, spuse el. Poate-o să vă spună dânsul ce doriţi să aflaţi.

Sam încuviinţă din cap.
- Cred c-am să vin să-l văd. Oricum, vă mulţumesc, încă o dată.
- Suntem aici ca să ajutăm, dacă putem, zise Tom. Aş fi vrut să vă pot ajuta mai mult, domnule Peebles.
- Şi eu, spuse Sam.

4
Nu avu nimic până se întoarse la maşină şi deodată, pe când descuia portiera, toţi muşchii din abdomen şi din picioare părură să cedeze. Trebui să se sprijine cu o mână de acoperişul maşinii, ca să nu cadă în timp ce deschidea portiera. Nu se urcă, ci pur şi simplu se prăbuşi în spatele volanului şi rămase acolo, abia trăgându-şi sufletul şi întrebându-se oarecum alarmat dacă avea să leşine.
"Ce se întâmplă aici? Mă simt ca un personaj din vechiul show al lui Rod Serling (creatorul serialului Zona crepusculară - n.trad.). «Supun examinării una bucată Samuel Peebles, fost rezident în Junction City, acum fiind agent imobiliar şi de asigurări în... Zona Crepusculară.»"

Da, aşa păreau să arate lucrurile. Doar la televizor era cumva amuzant să-i vezi pe oameni cum încearcă să facă faţă unor întâmplări inexplicabile. Sam descoperea că inexplicabilul îşi pierdea o bună parte din farmec atunci când tu erai cel nevoit să te lupţi cu el.

Se uită înspre bibliotecă, locul unde oamenii veneau şi de unde plecau sub lumina blândă a felinarelor de caleaşcă. Bătrâna doamnă cu romanele poliţiste mergea de-a lungul străzii, probabil îndreptându-se spre locul de desfăşurare a partidei de bridge. Două fete coborau treptele, vorbind şi râzând, ţinând cărţile la piepturile lor de adolescente. Totul părea cât se poate de normal... şi bineînţeles că era. Biblioteca anormală fusese cea în care intrase în urmă cu o săptămână. Singurul motiv pentru care ciudăţeniile nu-l izbiseră mai puternic, presupunea el, fusese faptul că mintea lui fusese concentrată asupra blestematului de discurs.
"Nu te gândi la asta", îşi porunci el, deşi se temea că avea să fie una din acele ocazii când mintea sa refuza să asculte de asemenea porunci. "Fă şi tu precum Scarlett O'Hara şi gândeşte-te la asta mâine. De îndată ce va răsări soarele, toate astea vor fi mult mai logice."

Porni maşina şi se gândi la asta tot drumul către casă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer