Escadron Ghilotina

Zilele treceau şi încetul cu încetul membrii "Escadronului Ghilotina din Torreón" se obişnuiau cu duritatea vieţii militare, deşi, se-nţelege, de pe poziţii privilegiate: primiseră fiecare câte un cort şi un pat de campanie, în timp ce majoritatea dormeau sub cerul liber, suportând neiertătoarele intemperii; în bătălii rămăseseră simpli spectatori, în timp ce tovarăşii lor îşi puseseră zilnic pielea la bătaie; se bucurau de un tratament respectuos din partea lui Villa, pe când ceilalţi, soldaţii mai vechi, participanţi la primele victorii revoluţionare, de-abia mai erau salutaţi de şeful lor.

Velasco şi ajutoarele sale erau întrucâtva răsfăţaţi de general, din considerentul că ghilotina devenise elementul simbolic de care imaginea lui avea nevoie pentru a se consolida, o reprezentare perfectă a fermităţii şi a dreptăţii. Cu toate acestea, Villa nu avea încredere în cei trei. Înfăţişarea, gesturile, felul lor de a vorbi şi de a se mişca erau diferite de ale oamenilor care se adunau de obicei în jurul lui. Villa era un tip pragmatic şi nu-l interesa prea mult dacă oamenii săi se comportau după principii asemănătoare cu ale lui, însă aprecia în mod deosebit fidelitatea subalternilor, care constituia principiul cel mai înalt pe scara sa ierarhică de valori. Iată de ce hotărî într-o zi să-i încerce pe Feliciano, Álvarez şi Belmonte. După cucerirea localităţilor Torreón şi San Pedro de las Colonias, Divizia de Nord se îndreptase spre oraşul Saltillo. Campania se realizase prin marşuri forţate, a căror misiune era să-i împiedice pe federali să fortifice obiectivul. Totuşi, pe drum, într-un loc numit Paredón, oştile villiane fură nevoite să înfrunte o avangardă duşmană de mai bine de cinci mii de oameni, comandată de generalul Joaquín Mass.

De-abia se iveau zorii când a început bătălia. Villa, înconjurat de oamenii săi cei mai de încredere: Fierro, Toribio Ortega, Felipe Ángeles şi secretarul său, Luis Aguirre Benavides, supraveghea acţiunile de pe un deal şi, cu binoclul în mână, dădea ordine precise determinând strategia luptei:
- Fierro, aripa stângă e mai slabă, du-te la ei... General Ángeles, ordonă foc de artilerie pe centru... General Ortega, întăreşte cu oamenii tăi ariergarda, că se cam răzleţeşte...

Aguirre Benavides nota toate ordinele generalului într-un carneţel. Brusc se trezi scriind:
- Aguirre, adu-l aici pe prietenul Velasco.

Puţin surprins, secretarul întrebă:
- Pe căpitanul Velasco?
- Chiar pe el.
- Cred că este la masă, domnule general.

Villa lăsă deoparte binoclul şi-şi înfipse ochii într-ai lui Aguirre:
- Ai exact un minut să-l aduci aici pe bondoc şi deja au trecut zece secunde.

Secretarul zbură de lângă el şi se întoarse gâfâind. Îl aducea târâş pe Velasco, care nu-şi înghiţise încă bucata de carne friptă cu avocado.
- Executat, dom'le general! spuse Aguirre, pocnind din călcâie.

Villa făcu semn spre un bolovan de lângă el.
- Stai jos acolo, îi spuse lui Velasco.

Zâmbitor, Feliciano se aşeză. Era o superbă zi de primăvară. Pe cer nu se zărea niciun nor, iar lumina matinală oferea lucrurilor o asemenea limpezime, încât munţii îndepărtaţi păreau a putea fi atinşi cu mâna. Jos, printre salcâmi şi tufişuri, o grămadă dezordonată de fiinţe umane şi cai, ce păreau jucării de la distanţă, se zbăteau să-şi apere fragilul fir al existenţei.
- Ce mai faci, căpitane?
- Foarte bine, domnule general, foarte bine, răspunse Velasco lingându-şi buzele.

Villa zâmbi şi-i trase o palmă peste picior lui Feliciano.
- Ei, acuma gata, prietene, zise. O să vedem dacă-ţi tremură sau nu nădragii.

Velasco se întoarse spre şeful său, îngrozit.
- Domnule general, doar nu... Sigur că nu-mi tremură, nu v-am demonstrat-o deja?...
- Asta-i foarte adevărat, doar că mai lipseşte chestia aia pe care cei ce cred în religie o numesc confirmare.

Un clipocit ventral începu să cutreiere prin burta lui Velasco, căruia-i ajunseseră la ureche unele ştiri despre excentricităţile şi ciudăţeniile lui Francisco Villa.
- Cum vine asta, domnule general?
- Uite, prietene, eu recunosc că treaba cu ghilotina e tare şi aşa mai departe, dar cred că ţi-ar sta foarte bine să te duci acolo jos şi să-ţi pui fundu' la bătaie.

Feliciano privi în vale: soldaţii din ambele grupuri se căsăpeau unii pe alţii.
- Pentru ce? întrebă Feliciano cu voce pierită. Doar o ducem foarte bine amândoi, aici.
- Da, ştiu, spuse Villa, numai că vreau să-mi dovedeşti că eşti cu adevărat un tip pe cinste.
- Dar nu acum, domnule general, când am mâncat avocado, c-o să mi se facă rău... spuse Velasco, arătându-i resturile prânzului.
- Ai dreptate, prietene, să nu care cumva să-mi mori de indigestie tocmai acum, când am atâta nevoie de tine.
- Păi vedeţi, dacă aveţi nevoie de mine, de ce să risc?
- Care risc, niciun risc... Nu se-ntâmplă nimic. În războaiele astea mor numai laşii sau ăia care s-au născut fără baftă... Stai că ţi-arăt acuma...

Într-o secundă, Villa sări pe cal, îşi potrivi pintenii, vârî un cartuş pe ţeava carabinei şi porni în trombă spre câmpul de luptă, lăsând în urmă-i un nor de praf.

Federalii, care în momentul acela începeau să câştige poziţii, încremeniră de groază zărind în depărtare silueta temutului călăreţ ce se apropia cu viteza uraganului. Majoritatea o rupseră la fugă, iar cei care rămaseră se prăbuşiră seceraţi de tirul precis al lui Villa care le trimitea, din goana calului, câte un glonţ între sprâncene, ori de baionetele soldaţilor revoluţionari. Bătălia luă sfârşit repede.

Villa se întoarse pe dealul unde Velasco rămăsese încremenit, fără să mai poată scoate o vorbă.
- Ai văzut că nu se întâmplă nimic? spuse Villa în timp ce descăleca.
- Da... da... domnule... general.
- Data viitoare e rândul tău şi al băieţilor tăi, spuse Villa şi, adresându-i-se lui Aguirre, îl întrebă: ai notat asta?
- Desigur, domnule...
- Să-mi aminteşti mai târziu...
- Desigur, domnule...

Villa îşi ridică binoclul pe care îl lăsase pe jos, îl şterse de praf cu mâneca de la cămaşă, strigă la Rodolfo Fierro, care se afla pe-aproape şi plecară amândoi.

Se însera. Peste câmpia Coahuilei se aşternuse o linişte deasă şi nisipoasă. Soldaţii mai mici în grad săpau gropi adânci în pământul tare şi pietros, să-şi îngroape camarazii răpuşi. Când le umpleau, le-acopereau cu frunze mari de cactus, ca să ferească cadavrele obscurilor eroi de foamea coioţilor. Trupurile duşmanilor erau stivuite împreună cu ramuri de salcâm, erau stropite cu petrol şi apoi incendiate. Flăcările înroşeau atmosfera, la concurenţă cu fulgurarea înserării. Pe câmp zăceau trupurile inerte a zeci de cai cu pântecele umflate, ce dădeau peisajului un aspect neobişnuit, dantesc şi ridicol totodată.

Velasco umbla nervos printre resturile de carne şi sânge. Îi sunau în urechi cuvintele lui Villa: "Data viitoare e rândul tău şi al băieţilor tăi".

Regreta din nou că-l ascultase pe Álvarez, doar dacă...


- Ce-aţi păţit, domnule avocat, de ce sunteţi aşa trist?

Cel care-i vorbea era chiar Álvarez.
- Nenorocitul, murmură Velasco încruntat, căci nu-i iertase nici povestea cu Vierme.
- Ordonaţi?
- Nimic...
- Nimic, nimic?
- Ei bine, da, am veşti pentru tine şi pentru Belmonte...
- Ce veşti?
- Că din ordinul generalului Villa, ale cărui dispoziţii trebuie îndeplinite cu stricteţe...
- Am fost înaintaţi la rangul de... îl întrerupse plin de voioşie Álvarez.
- ... Nu, tâmpitule... nu...
- Atunci?
- Am fost desemnaţi să conducem viitorul atac al cavaleriei...

Álvarez înghiţi în sec.
- Cum adică?
- Uite-aşa bine. Şi în plus află că obiectivul pe care urmează să-l atacăm este nici mai mult nici mai puţin decât Saltillo.

Álvarez mai înghiţi o dată în sec; umflat şi proeminent, mărul lui Adam i se mişca zglobiu.
- Cu alte cuvinte, am pus-o de...
- Chiar aşa.

În noaptea aceea, nici Velasco, nici Álvarez, nici Belmonte n-a putut să închidă ochii. Ideea că trebuie să se înfrunte cu duşmanul le făcea părul măciucă. Nici unul dintre ei nu trecuse vreodată printr-o încercare pe viaţă şi pe moarte. Velasco fusese toată viaţa lui un aristocrat obişnuit cu manierele rafinate şi cu flecărelile de trei parale. Chestiile astea cu onoarea, bătăliile, transpiraţia, praful erau teme noi pentru el; până atunci le întâlnise doar pe vinietele cărţilor lui Salgari. Álvarez, la rândul lui, era unul dintre noii membri ai clasei de mijloc din Ciudad de México şi i se alăturase lui Velasco din două motive: primul, ca să scape de familia lui, în special de maică-sa şi de mătuşile lui, Clodomira şi Gertrudis, care se încăpăţânau să-l facă popă (figură de părinţel are - spuneau - nu mai lipseşte decât să-i fie injectată vocaţia), când de fapt el avea de gând să fie administrator la un bordel, unde era patroană o altă mătuşă de-ale lui, "tante Sensualité" (acesta era numele ei de serviciu, cel adevărat: Maria Magdalena del Perpetuo Socorro), iar cel de-al doilea motiv care-l lega de Velasco era fascinaţia pe care i-o produceau invenţiile şefului său. Belmonte era fiul unui spaniol din Asturias care-şi administra magazinul de stofe şi-şi educase progeniturile conform conceptului că realitatea se măsura în metri pătraţi şi se reducea la veşminte de damă. Mai trebuie spus că Belmonte se lipise pe lângă Velasco deoarece găsea că erau mai de viitor nişte corpuri decapitate decât manechinele fără cap din magazinul patern. Aşadar, nici unul dintre cei trei nu avea vreun interes legat de retribuţiile sociale ale Revoluţiei, nici vreo motivaţie anume să se pună pe împuşcat concetăţeni.

Începea să se lumineze când goarna sună adunarea. În urechile lui Velasco, deşteptarea răsuna ca zumzăitul unui roi de albine ce-i ciuruiau capul.

Tocmai se îmbrăca în clipa când colonelul González, însoţit de Rodolfo Fierro intrară la el în cort.
- Azi e rândul dumitale să fii deschizător de drum, căpitane, spuse colonelul González. Şi cum generalul Villa ştie că în treburi de război nu prea ai experienţă, a ordonat să te însoţească cel mai viteaz om al nostru: Rodolfo Fierro.

Fierro se uită la Feliciano cu o privire indiferentă. Simpla lui prezenţă îl nelinişti pe bondoc.
- Colonelul Fierro te va învăţa ce trebuie să faci; el le ştie pe toate, poţi să ai încredere în el.

Fierro făcu doi paşi spre Feliciano, scuipă resturile unei havane pe care o ţinea între dinţi şi începu să vorbească rar.
- E foarte simplu, te sui pe cal, îi dai bine pinteni, porneşti la drum în direcţia în care se află federalii, te apleci în şa, şi aşa, bine culcat, scoţi carabina, ţinteşti către îmbuibaţi, tragi, le vâri glonţul undeva între cap şi buric şi gata.

Velasco privea uluit mişcările uşoare, aproape delicate, fără nicio emoţie, cu care Fierro îi descria acţiunile pe care le avea de executat.
- Şi strategia? întrebă cu candoare Feliciano.
- Care strategie?
- Păi da, ce mişcări tactice vom desfăşura? Cum va fi întărită poziţia noastră? spunea Velasco, amintindu-şi câteva dintre frazele pe care le folosea Álvarez când făcea planul unei bătălii.
- Ah... asta... bâigui indolent Fierro.
- Da, da, spuse Velasco, sperând să scape de participarea la luptă.
- "Asta" este ceva în care dumneata nu-ţi vâri nasu', "asta" este treaba generalilor. Dumneata execuţi ce-ţi spun eu.

Dacă ar fi fost după el, Velasco ar fi luat-o la sănătoasa, dar tot ce reuşi să spună fu doar:
- Am înţeles, domnule colonel.

În scopul cuceririi oraşului Saltillo, generalul Villa a hotărât ca trupele să fie dispuse la vedere, pe cele două versante ale muntelui din apropiere. Ştia că în felul acesta, prea departe pentru obuzele artileriei duşmane, dar destul de aproape pentru lentilele binoclurilor, putea să-i impresioneze pe adversari. Această atitudine arogantă şi provocatoare era manifestarea pură a forţei războinice a Diviziei de Nord, iar sarcina de a conduce această demonstraţie de forţă îi revenea tocmai căpitanului Velasco.

În aşteptarea ordinului de atac, Feliciano, cocoţat în spinarea unui frumos armăsar, un cal neîmblânzit, cu privirea feroce, încerca să-şi domolească agitaţia numărând smocurile rebele din coama patrupedului ecvestru. Alături de el, Rodolfo Fierro, călare şi el, mesteca bucăţi de carne uscată de viperă cu clopoţei. În spatele lor, Belmonte, străduindu-se să demonstreze un calm inexistent, îşi tot umfla obrajii într-o inutilă încercare de a fluiera un cântec de leagăn. Cât despre Álvarez, acesta îşi îndulcea aşteptarea rememorând mirosul ultimei vivandiere cu care se culcase. Restul membrilor trupei de cavalerie aşteptau înşiruiţi pe două rânduri lungi.

Străzile din Saltillo păreau liniştite. Nu se puteau observa zone fortificate sau vreo urmă de artilerie. Nu se auzea niciun trâmbiţaş care să cheme la ordine, nici strigătele obişnuite pe care orice ofiţer responsabil le lansează în eter pentru a-şi îmbărbăta oamenii. Nimic, tăcere absolută, nicio mişcare.

În situaţii de felul acesta, răbdarea lui Villa lua sfârşit repede. Pornirea sa războinică şi caracterul impulsiv îl făceau uneori să ia decizii pripite şi periculoase.

Cu fiecare minut care trecea era tot mai impacientat, iar dorinţa imperativă de a se aventura în luptă devenea de nestăpânit. Generalul Ángeles, unica fiinţă din toată trupa în stare să frâneze impulsurile lui Villa, întrezărea în tăcerea aceasta posibilitatea unei capcane bine urzite şi-i propuse generalului să mai aştepte măcar două ore, ca să supravegheze cu atenţie orice mişcare ce ar fi putut indica o încercare de atragere în cursă.

Ţinând cont de sfatul şefului artileriei, Villa ceru soldaţilor să descalece şi să aştepte în picioare, fiecare lângă armăsarul său. Pentru Velasco, acele două ore avură ca efect domolirea vârtejului ce-i cutreiera venele.

Perioada de aşteptare era pe sfârşite, când una dintre santinele dădu alarma: lângă Palatul Guvernatorului, într-o clădire alăturată, observase trei federali care alergau pe acoperiş. Villa apucă binoclul, să verifice informaţia.
- Pregătiţi-vă! strigă cu o voce asurzitoare. Gata toată lumea!

Prezenţa federalilor dezvăluise cu oarece claritate planurile duşmanilor. Se părea că aşteptau ca trupele lui Villa, la observarea obiectivului gol, să intre în oraş fără grijă, încercând să ia în stăpânire centrul, unde ar fi fost întâmpinaţi cu un foc încrucişat dezlănţuit din clădirile laterale.

Strategia lui Villa indica necesitatea ca trupa de cavalerie să se lanseze direct spre acele puncte.

Velasco, stăpânit din nou de un tremur organic, îl întrebă pe Fierro:
- Şi acolo jos ce facem?

Fierro îl privi enervat.
- N-ai auzit bine ieri ce ţi-am spus că ai de făcut?
- Ba da, domnule colonel, dar am uitat.
- Mai bine aş vorbi cu calul, că sigur nu e aşa bleg.

Velasco se prefăcu că nu-l aude.
- În orice caz, n-ai grijă, continuă Fierro, că de-aia eşti lângă mine. În plus calul ăsta are multe lupte la activ şi-o să ştie singur ce are de făcut.

Strigătul de atac răsună înainte ca Velasco să se fi aranjat bine în şa. Calul, după cum îl avertizase Fierro, avea deja experienţă şi, la auzul ordinului, zvâcni ca un demon spre frontul de luptă.

Cu intenţia de a-şi proteja cavaleria, generalul Felipe Ángeles dispusese ca artileria să lanseze grenade la câţiva metri în faţa lor. Din clipa în care-şi simţise calul luând-o la goană, Velasco închise ochii şi se gândea că bubuielile din apropiere erau lansate de duşmani direct împotriva lui, fiindcă se afla în fruntea coloanei, dar că niciuna nu-l atingea pentru că era un călăreţ plin de noroc.



Fierro scotea chiote de bucurie, fericit să împrăştie gloanţe în toate părţile, ca şi cum el n-avea niciodată să moară. Belmonte, ţopăind din loc în loc pe spinarea calului său, tot mai încerca, în mod inutil, să fluiere o melodioară. Álvarez, care fusese atent la sfaturile lui Fierro, îmbrăţişase strâns grumazul calului, pentru a nu deveni o posibilă ţintă şi murmura un şir nesfârşit de descântece superstiţioase (cum era ateu, nu se ruga).

Larma stârnită de cavalerie producea o succesiune simfonică de zgomote: exploziile grenadelor alternau în mod armonic cu bubuielile împuşcăturilor, cu strigătele rebelilor şi cu tropăitul cailor.

O senzaţie îmbătătoare puse stăpânire pe Feliciano. Frica, amestecată cu muzica luptei, îl transformaseră. Nu se mai simţea o persoană individuală, ci o părticică din pumnul demolator al unei fiinţe uriaşe ce ascultă de o singură voce: cântul războinic al luptei, care, odată încrustat în fiinţa umană, începe să-i pulseze în artere asemeni talazurilor mării gata să se dezlănţuie. Velasco deschise ochii şi se porni să urle din răsputeri, sperând să-şi vadă duşmanul. Dar duşmanul nu apăru. Cei trei federali ce fuseseră zăriţi de departe erau singurele fiinţe din obiectiv. Fuseseră abandonaţi de tovarăşii lor, ca pedeapsă pentru că le molipsiseră de sifilis pe prostituatele de la "zumzăială" - un bordel de mâna a paişpea - din apropierea oraşului, împiedicându-i astfel pe ceilalţi să se bucure de plăcerile cărnii. Cei trei n-au opus rezistenţă şi s-au predat imediat. Villa i-a chemat să-i interogheze.
- Câţi oameni apărau obiectivul?
- În jur de zece mii.
- Aşa mulţi?
- Ei... nu chiar... am exagerat puţin...
- Atunci câţi?
- Nouă mii opt sute nouăzeci şi patru elemente.
- Bine. Şi de ce au fugit fără să opună nicio rezistenţă?
- De frică.
- De cine? De armata noastră?
- Nu.
- Atunci?
- Ca să nu fie capturaţi.
- De ce? Ori federalii nu sunt prea bărbaţi? întrebă Villa pe ton de batjocură.
- Şi încă cum! veni rapid replica federalului.
- Păi, nu s-ar prea zice.
- Dar aşa este, numai că majoritatea se temeau să nu fie prinşi şi executaţi cu un aparat ciudat pe care l-aţi adus de la Torreón.
- Ghilotina?
- Chiar aşa, fiindcă se zice că cine moare fără cap nu-şi găseşte odihna în veci.

Auzind aceasta, Villa suspină de plăcere, iar ochii-i străluciră cu satisfacţie.
- Aşa se zice?
- Da, domnule general.
- Şi doar de asta au fugit?
- Da, domnule general, altfel toţi ai noştri ar fi rămas aici să se bată.

Fericit pentru ceea ce auzise, Villa trimise să-l cheme pe Velasco.
- Căpitan Velasco, spuse. Nu doar că ai demonstrat un curaj fără egal pe câmpul de luptă, dar cu invenţia dumitale am putut câştiga bătălii fără să vărsăm nicio picătură de sânge, aşa cum s-a întâmplat astăzi. Permite-mi ca, în numele meu şi al camarazilor dumitale, să te felicit.
- Mulţumesc, domnule general, răspunse mândru Feliciano.
- Şi să mai ştii, continuă Villa, că de acum înainte eşti scutit de luptă şi am să-ţi fac cadou un ochean, cu care să ne priveşti de la distanţă când ne batem.

Pentru a sărbători Victoria, generalul Villa hotărî să fie aduse curvele de la un alt bordel, iar pe Fierro îl lăsă să se distreze ciuruindu-i pe prizonierii închişi într-un ţarc (obicei vechi la băieţandrul acesta, despre care alţii povestesc mai bine decât mine).


(...) "Incidentul de la Zacatecas", numit astfel datorită celor întâmplate în menţionata localitate, a însemnat o gravă problemă politică pentru generalul Villa. Într-o primă instanţă, şeful de divizie a fost nevoit să negocieze aprins cu cameramanii de la Mutual Film Co. pentru a-i convinge să nu dea în vileag filmele pe care fusese surprins dezastruosul eşec al ghilotinei; pentru a-şi atinge scopul, a trebuit să semneze un contract de exclusivitate pe cinci ani, prin care se angaja să apară în zece filme ce aveau ca subiect viaţa sa, inclusiv, bineînţeles, lăudabilul rol pe care-l avusese în smulgerea virginalei sale surori din ghearele moşierului cel pervers (în prima clipă, Villa fu tentat să-i împuşte pe yankei, dar mereu prudentul general Felipe Ángeles îl convinse că asta i-ar fi putut crea serioase conflicte cu guvernul de la Washington, motiv pentru care Villa optă pentru semnarea contractului).

Cea de-a doua problemă pe care a trebuit s-o rezolve a fost imaginea sa publică ce, strâns legată fiind de cea a ghilotinei, suferise grave prejudicii. Pentru a şi-o îmbunătăţi, Villa ordonă părăsirea oraşului Zacatecas, înapoie federalilor armamentul, îi dotă cu tunuri, parc de vehicule, pînă şi cu oameni. Le permise să-şi facă şi întărituri. În dimineaţa următoare, generalul ordonă din nou cucerirea oraşului, fapt împlinit după o bătălie spectaculoasă (desigur, cei de la Mutual au filmat absolut totul). Odată rezolvată şi această problemă, mai rămânea de înfruntat o a treia: credibilitatea metodelor de execuţie. Ghilotina nu mai era instrumentul atât de temut şi de eficace prin care Divizia de Nord reuşea să obţină victorii la simpla menţionare a numelui ei. Prezenţa acesteia nu mai inspira teamă, fiind considerată acum drept o hărăbaie totalmente nefolositoare, de-a dreptul ridicolă. Villa nu mai putea conta pe procedee de execuţie cu impact asemănător. Împuşcarea era demodată, spânzurătoarea era vulgară. Şi nu mai găsea altă modalitate pentru a-i face pe cei bogaţi să colaboreze cu Revoluţia. Spre norocul său, întâlni un specialist în istorie care ţinu să-l pună în temă cu torturile înfiorătoare pe care le aplicase Inchiziţia. În felul acesta "villismul" ajunse să adopte uciderea prin sugrumare, prin înecare şi prin ardere, însă niciuna dintre aceste metode nu reuşi să depăşească teatralitatea şi dramatismul ghilotinei.

După incidentul de la Zacatecas, Villa rămase profund deziluzionat. Velasco, escadronul şi invenţia acestuia îl entuziasmaseră peste măsură şi, dacă ar fi fost după el, le-ar mai fi dat o şansă, însă sfaturile înţelepte ale colaboratorilor săi apropiaţi îl convinseră că era periculos să rişte ca armata revoluţionară s-o facă iarăşi de oaie. Cu toate acestea, Villa consideră că nu se putea lipsi complet de ajutorul ghilotinei, aşa că îi atribui alte funcţiuni, care urmează a fi menţionate ceva mai încolo. Timpul avea să hotărască dacă ghilotina putea deveni din nou metoda preferată de execuţie.

Pentru căpitanul Velasco, incidentul a însemnat o adevărată catastrofă. Din vina lui, Divizia de Nord suferise o teribilă ofensă. Toţi camarazii de arme îşi băteau joc de el fără milă. Lumea, scârbită, îi bârfise ore în şir invenţia. Ziarista americană, cea pe care Velasco o vrăjise toată ziua şi care-i promisese să petreacă noaptea cu el, sfârşise prin a se culca cu Julio Belmonte, într-un act de dispreţ fără pereche. Ghilotina, ghilotina lui, grandioasa lui creaţie, deveni obiectul a fel de fel de acte barbare. O scuipară, o bombardară cu pietre, îi smulseră steguleţele, îi sparseră ghivecele ce împodobeau bara transversală, călcară în picioare frumoşii trandafiri roşii, un câine urină pe ea şi, cel mai rău dintre toate, cineva scrijelă cu cuţitul, chiar la baza ei: "Pedro o iubeşte pe Letiţia".

Deşi membrii "Escadronului Ghilotina din Torreón" beneficiau de o situaţie preferenţială, Villa nu putu să treacă cu vederea ridicolul la care fusese expus din cauza lor. De aceea se văzu nevoit să le aplice vinovaţilor o binemeritată sancţiune, evitând astfel indisciplina în cadrul trupei.

Escadronul fu citat la consiliul militar pentru a doua zi. Respectivul consiliu era alcătuit din generalul Francisco Villa şi atât. Celor trei membri ai escadronului li se ordonă să se aşeze pe cele trei bănci din faţa mesei tribunalului. Consiliul în plen îşi făcu apariţia, adică Villa, care luă loc.

Generalul revizui cu atenţie dosarul lui Velasco şi al subalternilor săi. Analiză cu grijă meritele lor în campanie şi cântări prejudiciile aduse imaginii contingentului revoluţionar. Evaluă fiecare caz în parte şi în ansamblu. După lungi ezitări (care îi luară ceva mai mult de un minut), generalul Villa luă următoarele decizii:
1. Întrucât căpitanul Feliciano Velasco este responsabilul şef al unităţii "Ghilotina din Torreón", se procedează la retragerea gradului actual şi coborârea la cel de caporal.
2. Sergentul Juan Álvarez, însărcinat cu întreţinerea ghilotinei, pentru faptul de a nu se fi îngrijit de detaliile de curăţire şi ungere a acesteia, este degradat la simplu soldat.
3. Caporalul Julio Belmonte, pentru oportuna sa intervenţie care reuşise să calmeze criticile din presa străină (reprezentată de ziarista americană cu care se culcase), este înaintat la gradul de căpitan şi transferat la un escadron cu prestigiu mai mare.
4. "Escadronul Ghilotina din Torreón", pentru grava şi ruşinoasa sa eroare, nu va mai aparţine brigăzii "Guadalupe Victoria", ci va fi repartizat corpului de bucătărie.
5. Ca ultim punct, generalul hotărî ca instrumentul de execuţie denumit ghilotină să fie folosit pe viitor în alte scopuri şi la îndeplinirea unor sentinţe de minimă importanţă.

După ce îi dictă secretarului său dispoziţiile anterioare, Villa declară încheiată activitatea consiliului. Făcu cunoscut în scris rezultatul deciziei sale şi-l felicită pe căpitanul Belmonte pentru noua sa numire. Feliciano şi Álvarez rămaseră aşezaţi pe bancă, neştiind ce să facă. Belmonte, care le purta o duşmănie profundă, bine ascunsă până atunci, îi privi cu dispreţ şi plecă să se prezinte în faţa superiorilor noii sale brigăzi. La început, Feliciano nu înţelese prea bine deciziile referitoare la înregimentarea lui în corpul de la bucătărie. Nu întârzie însă prea mult în a înţelege, când grăsanul Bonifacio, un uriaş cu un burtoi neverosimil, care avea rangul de sergent însărcinat cu bucătăria, le dădu ordin să taie lemne şi să tranşeze nişte iezi pentru pregătirea mâncării.

Velasco trăia unul dintre momentele cele mai triste ale existenţei sale. Gloria rapidă obţinută prin strălucite şi spectaculoase execuţii se împrăştia ca fumul, din cauza unei neînsemnate erori de întreţinere. Creaţia lui, reuşita lui impresionantă, nu avea să mai reteze grumazurile duşmanilor Revoluţiei. Acum trebuia să taie lemne şi să decapiteze iezi, vite, porci şi găini.

Ghilotina fusese aşezată într-un loc îndepărtat din tabără. Ca şi cum s-ar fi aflat la colţul pedepselor. Când plecau la drum, era transportată într-o căruţă trasă de măgăriţe, în care, de atâta hurducăială, lemnul se ştirbea din ce în ce mai tare. Dacă deplasarea se făcea cu trenul, nu era urcată într-un vagon acoperit, ci într-unul deschis, alături de saci de porumb, cărbune şi prizonieri de război. La sosirea în gări, era ultimul lucru pe care-l descărcau şi, cu toate acestea, trezea exclamaţii de admiraţie printre cei care o vedeau pentru prima dată. Ghilotina era parte din decorul villian, însă o parte banală, cotidiană.

Membrii armatei revoluţionare se obişnuiseră într-atâta cu ea, încât o foloseau pentru activităţile cele mai comune: la tăiat pânză, la despicat pepeni, la spart casele de bani (Velasco suferea văzând cum tăişul lamei se ciobea cu fiecare lovitură), la pariuri (câte unii, mai curajoşi, pariau pe vârâtul mâinii şi retragerea ei înainte de căderea lamei; trebuie menţionat că unul singur câştigase pariul, ceilalţi fiind porecliţi "mânuţa retezată"), la tras la ţintă (aşezau sticle de tequila pe bârna transversală şi le ocheau, cu atâta succes încât lemnul arăta ciuruit, ca ciupit de vărsat).

Alţii, mai îndrăzneţi, se aşezau la baza ei, să ia ochii fetelor, sfidând pericolul impactului cu lama. Culmea a fost atunci când cineva a venit cu ideea demontării acesteia, pentru a lega între stâlpi un leagăn.

Velasco îndură umilinţele pe care le suporta creaţia sa, resimţindu-le ca şi cum i s-ar fi adresat lui însuşi. Nopţi de-a rândul plânse neconsolat, cu atâta amărăciune încât până şi lui Álvarez i se făcu milă de el. Timp de multe, multe luni nu avu loc nicio execuţie, în afară de vaci, capre şi vreo treizeci de găini.


Feliciano şi Álvarez erau obligaţi să se trezească înainte de ivirea zorilor. Mai întâi spărgeau lemne, le aşezau cu grijă şi aşteptau ca femeile ce pregăteau cafeaua să vină să le ia. Apoi tăiau un porc sau doi, vreo patru berbeci, nişte găini şi, dacă trupa avea noroc, şi o vacă. Tranşau animalele şi scoteau carnea (Álvarez ajunsese la asemenea grad de dexteritate, că diseca muşchii pentru biftec). La prânz şi seara repetau aceleaşi munci.

Într-o dimineaţă, când soarele de-abia îşi făcea apariţia, Feliciano, care în momentul acela se îndeletnicea cu decapitarea unei scroafe ce guiţa şi se zbătea furioasă, auzi în spatele său o voce feminină, răguşită şi aspră.
- Căpitane Velasco, îl strigă femeia.

Fără să-i arunce măcar o privire, luptându-se în continuare cu porcul, îi făcu un semn rapid cu mâna stângă.
- Lemnele pentru cafea sunt pregătite, poţi să le iei.

În cele din urmă reuşi s-o potolească pe purcică, trase de frânghie, lama căzu brusc, iar animalul lansă către lume ultimul său "guiţ". Pe urmă dădu fuga după un hârdău, să adune sângele, necesar pentru prepararea caltaboşului cu sângerete care-i plăcea aşa mult lui Rodolfo Fierro. Feliciano nu-i aruncă nici măcar o privire femeii.
- Căpitane Velasco, se auzi din nou vocea acesteia.
- Ce e? întrebă exasperat Feliciano, care se aştepta ca interlocutoarea lui să fie una dintre multele vivandiere. Când colo dădu cu ochii de o femeie înaltă, subţire şi brunetă, cu trăsături frumoase şi ochi căprui, îmbrăcată cu un bluzon de culoare kaki şi o fustă verde închis. Pe cap avea o pălărie cărămizie, iar pe piept i se încrucişau două cartuşiere cu gloanţe calibrul 44.
- M-a trimis la dumneata generalul Toribio Ortega, fiindcă am nevoie de "potol" pentru nişte oameni de-ai mei.

Velasco o privi mirat. Pe tot parcursul campaniei alături de forţele revoluţionare nu mai văzuse o asemenea femeie.
- Dacă vreţi să le pregătiţi micul dejun, uite aici, spuse Feliciano plin de el, arătându-i cu mâna focul aprins.
- Uite ce e, drăguţule, spuse femeia cu o inflexiune în voce pe care Velasco n-o mai auzise decât la Villa, eu m-am bătut ca turbata cu un regiment întreg de federali şi toate treburile mi-au mers ca dracu', de n-am avut răgaz să descalec trei zile la rând, aşa că n-am chef de glume şi de prostiile tale... Ori îmi dai ce-ţi cer, ori îţi trag un glonte-ntre ochi, de nu te vezi...

În loc să se înduplece, Velasco deveni şi mai băţos. Suporta el multe, dar răbdarea şi starea sa de spirit nu puteau tolera proastele maniere ale unei fete prost-crescute.
- Ştii ce, drăguţo? spuse Feliciano cu o inflexiune în voce pe care n-o mai auzise decât la Villa. Sau te porţi după cum o cer toate normele de morală, sau, de nu, o să mă îngrijesc să ai soarta scrofiţei ăsteia.

Fata zâmbi răutăcios, scoase un pistol Colt pe care-l avea pitit în bluzon şi trase un glonţ ce trecu razant prin tocul cizmei lui Feliciano.
- Ţi-am spus că n-am chef de bancuri. Deci?... Ori, ori...

Ceva mai potolit în porniri, dar la fel de furios, Feliciano răspunse:
- Să nu crezi că m-ai speriat...

Nici nu terminase de vorbit, când alt glonţ se înfipse în tocul celeilalte cizme.
- Hoo, ţăcănito!... strigă Velasco.

Femeia ridică arma spre pieptul acestuia.
- Următorul îţi trece prin inimă...

Feliciano nu se sperie: lui îi era teamă doar de persoanele de sex masculin, niciodată de cel feminin.
- Ştiu prea bine că n-ai să îndrăzneşti, dar, în afară de asta, dă-mi voie să-ţi spun că funcţia mea este aceea de măcelar şi că n-am nimic de-a face cu gătitul.
- Aaa, faci pe curajosul! exclamă ea. Ce te face să crezi că n-am să te omor?
- În primul rând, n-ai face-o pentru că eşti femeie şi, în al doilea, pentru că un coleg de-al meu, care se găseşte la doar câţiva paşi în spatele dumitale, o să-ţi înfigă un glonte de 30-30 direct în scăfârlie, dacă nu laşi pistolul jos în zece secunde.
- Lasă-te de poante, că trucul ăsta e vechi şi l-am fumat deja, spuse ea când, deodată, auzi în spatele ei "clac"-ul acela specific pe care-l produc carabinele Winchester cînd sunt armate.
- Nu te mişca, strigă Álvarez, că te-am spart. (Chestia asta cu "te-am spart" o auzise la Fierro, când i-o spunea unui duşman federal şi de-atunci tot aştepta ocazia s-o plaseze la marele fix, numai că Álvarez şi-ar fi dorit să i-o spună unui general, nu unei zăpăcite cu fustă).

Cu o mişcare lentă, femeia coborî arma.
- Arunc-o! îi ordonă Velasco.
- Nici gând, replică ea. Pistolul ăsta e cadou de la Lucio Blanco şi n-o să-l las să se zgârie doar pentru că ai tu chef.
- Atunci pune-l în buzunar.
- Asta ar fi cel mai bine.

Femeia vârî Coltul în buzunarul cămăşii. Álvarez lăsă jos arma.
- Bine... Bine... continuă femeia, ce atâta tevatură, doar suntem amândoi de-aceeaşi parte a baricadei.
- Dumneavoastră sunteţi cea care-a-nceput să-şi dea aere, spuse Velasco.
- Din cauză că lipsa de somn mă indispune... Hai s-o lăsăm baltă... Facem pace?
- Facem, spuse Velasco şi-şi strânseră mâinile, a ei, puternică şi aspră, a lui, plinuţă şi moale.
- Şi cum rămâne cu mâncarea mea?
- Iar o luăm de la-nceput?

Álvarez şi Feliciano o duseră pe femeie la sergentul Bonifacio, care era adevăratul responsabil cu repartizarea bucatelor. Când dădură cu ochii unul de altul, grăsanul şi femeia scoaseră strigăte de bucurie şi se îmbrăţişară.
- Bonifacio, burtos afurisit, unde te-ai ascuns?
- Păi, aici, cu Villa... Da' tu, Belem, hoţomanco?
- Ştii bine doar, ba pe la Tamaulipas, ba prin Nuevo León, Chihuahua, Coahuila, peste tot pe unde-a fost nevoie să-i ajut pe amărâţi.
- Vrei să rămâi cu noi?
- Deocamdată da.
- Deci, o cheamă Belem, se gândi Velasco în timp ce admira apetisantul corp al femeii.
- Şi cum ai ajuns tocmai aici? întrebă Bonifacio.
- Mă călca pe nervi un ţâşti-bâşti de locotenent federal care făcea pe stăpânul la Matehuala şi i-am dat ce merita, l-am făcut ciur din cap până-n picioare, de câte gloanţe i-am tras; asta i-a făcut fericiţi pe localnici, aşa că m-au dotat cu un întreg regiment.
- De câţi?
- Cam de două mii de soldaţi.
- Da' voi câţi eraţi?
- Cinci... adică... şase. Ne-au omorât un om... da' noi am căsăpit vreo sută de-ai lor.
- Voi eraţi cinci mii? De unde-aţi găsit atâţia?
- Nu, prostule, ce, nu mai auzi bine? Eram cinci amărâţi mari şi laţi, iar nemernicii de federali ne-au pus pe-o goană de-am văzut stele verzi.

Feliciano înghiţi în sec. Femeia pe care o înfruntase ţanţoş nu era una dintre atâtea altele care-i însoţeau, docile, pe soldaţii revoluţionari, ci era ea însăşi o rebelă ce ar fi putut foarte uşor să-i facă de petrecanie.
- L-ai cunoscut deja pe caporalul Velasco? întrebă Bonifacio. Este ajutorul meu.
- Da, ne-am cunoscut, răspunse ea. Suntem deja prieteni, nu-i aşa?

Feliciano consimţi.
- Belem, spuse grăsanul, e pentru noi o legendă vie, este faimoasă printre soldaţi şi e intrată-n joc chiar de la început.
- Nu exagera, Bonifacio, replică ea, înroşindu-se la faţă.

Lui Velasco i se păru atunci foarte frumoasă.
- Nu exagerez deloc, faptele tale de vitejie sunt bine cunoscute de toată lumea.
- Câteva, acolo... spuse ea cu modestie.

Ce spunea Bonifacio era purul adevăr: Belem chiar era o legendă. Se înrolase alături de Madero, apoi de Lucio Blanco, Carranza, Obregón şi acum Villa. Belem mânuia armele ca cel mai grozav militar şi era plină de nerv ca un jaguar înfuriat. Trimisese pe lumea cealaltă cu Coltul său zeci de soldaţi duşmani. Îl ura din tot sufletul pe Porfirio Díaz şi încă şi mai mult pe Victoriano Huerta (nu putea să fie perfectă, gândi Feliciano). Toţi se îndrăgosteau de ea. Trupul său subţire şi atletic emana o dulceaţă ascunsă, în ochii ei de culoarea scorţişoarei se ghicea privirea languroasă a femeii tandre şi, în mod special, atrăgea atenţia ţinuta ei mândră de regină a deşertului. Însă Belem nu se îndrăgostea de nimeni, deoarece amorul şi războiul erau, în opinia ei, concepte incompatibile; asta n-o împiedica, din când în când, "să-i facă pe plac trupului" - cum spunea ea - şi să se culce cu câte un bărbat pe care-l alegea fără să ţină cont dacă era simplu soldat sau general, cu condiţia să fie un tip interesant.

N-a făcut excepţie nici Feliciano, care s-a îndrăgostit de Belem. Ea venea rareori la bucătărie, aşa încât Feliciano se mulţumea s-o privească de departe cu binoclul (bucuria era mai mare când o vedea spălându-se într-un ciubăr din apropiere). Era gelos când observa că ofiţerii de rang înalt îi făceau curte, dar se bucura când ea îi respingea cu dispreţ şi îngâmfare. Francisco Villa o stima foarte tare şi o invita mereu să mănânce împreună; însă generalul nu avea de gând s-o seducă. Făcuseră dragoste o dată, pe când luptau amândoi sub comanda lui Madero şi, dintr-o pasiune stinsă, se născuse o bună şi trainică prietenie.


Încetul cu încetul, Revoluţia cucerea unul după altul teritoriile din nord, iar armata villiană nu trebuia să se mai implice în mod constant în acţiuni de luptă. Bătăliile erau tot mai rare şi doar din când în când revoluţionarii luau parte la mici încăierări şi sporadice gâlcevi. Belem folosea fiecare ocazie de acest fel pentru a se duce să se bată şi mereu când se întorceau, oamenii ei erau priviţi cu admiraţie pentru vitejia şi curajul lor. Nu exista ca Belem să nu-şi adjudece de fiecare dată câte o nouă faptă eroică, îmbogăţind în acest fel vastul capital al legendei sale. Feliciano, mândru de cea pe care o iubea, asculta fascinat ("belemizat", îi spunea în glumă Álvarez) până şi cele mai mici detalii ale faptelor ei.

În acea perioadă de calm relativ, după ce omora şi ultima găină, Feliciano se aşeza pe un pietroi, departe de ceilalţi, să-i dedice versuri lui Belem. Le transcria pe nişte foi îngălbenite şi le băga într-un plic gros pe care îl ascundea apoi sub salteaua de pe pat (vestigiu al vechilor privilegii de care se bucurase la început). Într-o zi, Álvarez, urmărind un gândac, ridică şi salteaua şefului său. Plicul ascuns acolo îi atrase de îndată atenţia. Îl deschise cu grijă şi scoase foile galbene pe care erau aşternute câteva rânduri cu o caligrafie tremurată. Le citi cu o curiozitate nesăţioasă, în speranţa că avea să afle vreo informaţie militară secretă sau date despre o misiune de spionaj, ori planul vreunei noi invenţii a lui Velasco. Niciodată nu şi-ar fi imaginat că Feliciano era un fervent poet anonim. Cu greu reuşi să-şi stăpânească hohotele de râs: pe lângă faptul că erau banale şi îngrozitor de proaste, versurile dădeau în vileag un om sensibil, pasional şi de-a dreptul ridicol. Álvarez se hotărî să-i joace o festă superiorului său. Împături poeziile într-o basma colorată, le legă cu un fir de in şi lipi de pachet o mică notă, în care scria: "Pentru tine, Belem, de la Feliciano Velasco Borbolla de la Fuente, cel mai fervent admirator al tău", apoi plecă să lase legăturica în cortul de campanie al fetei, fiind sigur că atunci când aceasta le va citi îl va împuşca negreşit pe Velasco.

În după-amiaza aceea, Feliciano veni să-şi ia din ascunzătoare comoara de cuvinte şi sentimente şi, negăsind-o, explodă furios şi ruşinat totodată. Îi fusese răpită averea sa cea mai intimă şi jură că cei care avuseseră o asemenea îndrăzneală aveau să i-o plătească foarte scump.

Belem, tu înger pe-al luminii val,
Cu silueta-ţi oglindită în pocal,
Îţi savurez mirosul de ondină
Şi te sărut pe ochi de opalină.

Belem termină de citit ultimul vers şi, de pe obrajii ei, o lacrimă mare şi grea se prelinse pe hârtie.

Nu plângea de râs, cum se aşteptase Álvarez, ci de emoţie. Nimeni nu-i scrisese vreodată ceva (ceva, adică ceea ce înseamnă ceva, nici frumos, nici îngrozitor). Versurile lui Feliciano o atinseseră profund. Citindu-le, Belem simţi că oasele ei hurducăite în vârtejul războiului se muiau sub mângâierea fiecărui cuvânt sorbit cu ochii. Întreaga-i fiinţă fu copleşită de pasionala sintaxă a admiratorului ei. Luă un toc, îl muie în cerneală şi scrise pe o bucată mică de hârtie grosolană: "Feliciano, dragul meu, n-am citit niciodată ceva asemănător. Mulţumesc. Te aştept diseară la nouă în cortul meu. A ta, Belem."

Se înnopta. Peste întinderea vastă a orizontului se răspândea lumina lunii. Velasco, furios în continuare, termina de tranşat o vită enormă, pufnind întruna înciudat. Álvarez radia de bucurie văzându-l atât de supărat. Privirea lui, mai pătrunzătoare ca de obicei, surprindea cu încântare expresiile de ciudă ale şefului său. Brusc, din întuneric ţâşni Belem cu mersul ei de căprioară. Nu i se putea distinge faţa, dar tonul vocii îi trăda îmbujorarea.
- Ţine, Feliciano, spuse fata întinzându-i biletul.
- Ce-i asta? întrebă stupefiat bondocul.

Nu primi niciun răspuns. Belem se afundă din nou în întuneric. Feliciano urmărea cum silueta gracilă a iubitei, uşor iluminată de haloul opac al lunii, se îndepărta în tăcere pe cărăruie. Alergă în mare grabă spre cel mai apropiat foc de lemne. Desfăcu hârtia împăturită de Belem de mai multe ori şi, transfigurat de emoţie, se puse pe citit. Citi şi reciti cele câteva rânduri, să se asigure că ceea ce spuneau era adevărat. Când termină, îşi duse biletul la piept şi începu să ţopăie ca o capră sălbatică. Álvarez, cu o evidentă urmă de eşec în priviri, asista dezamăgit la deznodământul farsei sale: era un codoş ratat.

Un vânticel subţire, dar constant începu să răcorească aerul nopţii. Frigul pătrundea prin haine, obligându-i pe oameni să se înfăşoare în pături. Lui Velasco nu părea să-i pese de climă, de vreme ce, gol puşcă, se spăla de zor turnându-şi găleată după găleată de apă rece. Fredona încântat "Adio, mama Carlota" plimbându-şi săpunul, cu vădită plăcere, peste tot corpul. În imaginaţia sa se succedau scenele pline de voluptate pe care avea să le experimenteze cât de curând cu Belem, iubita sa Belem. "Binecuvântat fie cel care i-a dat versurile mele", gândi el, fără să-i treacă prin cap niciun moment că autorul faptei era nici mai mult nici mai puţin decât Juan Álvarez.

Termină cu spălatul, apoi se rase cu o lamă veche, împrumutată de la frizerul trupei. Îşi pieptănă cu grijă cele câteva fire de păr de pe chelie. Se parfumă cu apă de colonie cumpărată pe trei cenţi de la grasul Bonifacio. Îşi puse cei mai curaţi pantaloni pe care-i avea şi se încălţă cu nişte cizme bine lustruite. Astfel ferchezuit, se îndreptă spre locul întâlnirii, ca un adevărat cavaler.

La ora nouă seara, aproape toată trupa dormea. Erau puţine zilele când se putea dormi neîncălţat şi, pentru a folosi ocazia, se culcau devreme. În depărtare se auzeau răcnetele unora dintre ei care profitaseră de răgaz ca să meargă să parieze la luptele de cocoşi, într-o arenă improvizată dintr-un cort. Pe drum, Feliciano dădu peste câteva perechi de îndrăgostiţi absorbiţi în îmbrăţişări şi ţucăieli pasionale. În cazul celor mai înfierbântate, se putea ghici până şi respiraţia gâfâită iscată de eternul du-te-vino amoros. Prezenţa turturelelor făcu să-i sporească lui Feliciano elanul romantic ce pusese stăpânire pe el de când citise biletul. Ajunse la cortul lui Belem şi, cu delicateţe, zgârie pânza. Fata scoase capul: "Intră", îi spuse. Feliciano pătrunse înăuntru cu un aer ceremonios, dar fericit totodată că fusese tutuit. Senină, Belem îl privi cu oarecare tandreţe. El îi luă mâna şi i-o sărută. Degetele fetei se agitară neliniştite: nu erau obişnuite cu asemenea subtilităţi. Belem făcu un pas înapoi. Feliciano o privea uimit: era mai frumoasă ca niciodată. Îşi desfăcuse părul, care-i cădea până la umeri. Ochii ei de culoarea scorţişoarei dezvăluiau o privire mai profundă ca de obicei. Trăsăturile fine şi simetrice, de femeie rasată, deveneau şi mai seducătoare la lumina lumânării. Nu mai părea deloc războinica implacabilă, în stare să doarmă pe câmpul liber fără manta, să petreacă nopţi de-a rândul pe spinarea calului, fugind de duşman sau omorând cu sânge rece bărbaţi la fel de destoinici ca şi ea.
- Mi-au plăcut versurile tale, spuse Belem pe un ton aspru.
- Într-adevăr?
- Altfel n-ai fi aici.

O tăcere prelungă se aşternu între ei. Fata părea încordată.
- Nu-mi place să fiu aşa, agitată... E pentru prima dată când mi se întâmplă.

Velasco simţi un gol în stomac.
- Eşti virgină? întrebă ezitant.

Belem îl privi dispreţuitoare.
- Nu, băieţele dragă, să nu te superi de ce-am să-ţi spun, dar am şi pierdut socoteala bărbaţilor cu care m-am culcat. Doar că, cu tine, mă simt tulburată.

Dezamăgit de francheţea aproape brutală a fetei, dar hotărât să nu permită să se instaleze din nou liniştea între ei, întrebă:
- Tulburată, de ce?
- Nu ştiu prea bine, probabil pentru că ai cam aceeaşi vârstă cu tata.

Feliciano, care până în momentul acela se simţise ca un bard romantic şi galant, dădu afară, brusc, tot aerul pe care se străduise să-l reţină în încercarea de a-şi suge burta.
- Cum?
- Lasă asta, n-are nicio importanţă, bătrâneţea ţi-o trec cu vederea, ce contează e că-mi placi tu şi versurile tale şi că mor de poftă să mă văd cu tine acolo, spuse Belem, arătând spre patul de campanie.

Feliciano rămase ca trăsnit. Nu putea crede că din superba prezenţă feminină pe care o avea înaintea ochilor putea emana un şuvoi de sinceritate atât de directă, demnă de cel mai dur bărbat.

Fără nicio jenă, Belem începu să-şi descheie nasturii bluzei. Feliciano, ruşinat, întoarse privirea în altă parte.
- Ce, nu-ţi plac? întrebă indignată Belem.

Feliciano consimţi imediat.
- Atunci de ce nu te uiţi la mine?

Bărbatul îşi întoarse încet privirea şi dădu peste o comoară din piele, împărţită în două sfere egale, ce ţinteau direct spre el. Simţi pe loc cum un iepuraş nebunatic începe să zburde pe sub vintrele lui.

Belem zâmbi, scoţându-şi şi fusta.

Rămase complet goală. Graţie palidei lumini pe care luna le-o strecura prin pânza rară a cortului, Feliciano avu ocazia să admire corpul perfect al femeii. Inima i se zbătea ca peştele pe uscat. Ochii săi pofticioşi nu îndrăzneau să se oprească asupra niciunui loc anume pe sinuoasa siluetă. Gâtul, spatele, picioarele, şoldurile, sânii, uuuuff, totul făcea parte dintr-un excitant traseu vizual.
- Linişteşte-te Feliciano, linişteşte-te... murmura bietul bondoc simţindu-şi tot corpul înfiorat sub impulsul hormonilor.
- Ce faci, te rogi? întrebă ea.
- Nu, nu, nu.
- Atunci?
- Te ador.
- Nu te cred, replică ea. Văd că stai ţeapăn în picioare şi nu faci nimic.
- Din cauză că sunt prea emoţionat.
- N-ai mai văzut niciodată o femeie goală?
- Femei... multe... dar niciodată o zână...

Belem se apropie de el şi-l îmbrăţişă tandru.
- Pentru asta te-am vrut aici, dragul meu, pentru felul în care vorbeşti.

Feliciano închise ochii, o luă şi el în braţe şi, încetul cu încetul, mâna începu să-i alunece pe spatele lui Belem, până ce dădu peste un loc mai curbat şi mai voluminos decât restul. "Scopul final" gândi. Belem îl sărută pe gură, o dată şi încă şi încă şi încă o dată.

Feliciano o îmbrăţişa fericit. Ea, extrem de docilă, îşi odihnea capul pe pieptul companionului său. Stăteau de vorbă.
- De ce te-ai băgat în chestia asta? întrebă el.

Ea ridică brusc capul.
- Asta sună a întrebare pentru o curvă de bordel, replică iritată, apoi continuă, de ce oare pun bărbaţii întrebări aşa tâmpite femeilor nemăritate, care trăiesc în mizerie şi ajung să se transforme în adevărate bule de grăsime?

Puţin jenat, Feliciano vru să dreagă situaţia.
- Păi... nu ştiu... tu pari a fi de familie bună şi nu prea e normal să vezi o femeie amestecată în treburi de război...
- Dar vivandierele? interveni ea cu solidară bravură feminină.
- Ele sunt altceva, înţelegi?
- Nu.
- Sunt folosite ca însoţitoare... fac mâncare... spală...
- Am văzut nu puţine riscându-şi pielea în încăierări serioase cu federalii.
- Da, când e nevoie.
- Şi când nu e, la cratiţă şi la tăvăleală, nu-i aşa?
- Aşa e.
- Nu ştiu cui să mulţumesc că am avut ocazia să trăiesc această Revoluţie. Habar n-am ce altceva aş fi putut fi, că pentru nimic în lume n-aş fi suportat să devin o soţie respectabilă sau o curvă ieftină, care pentru mine înseamnă exact acelaşi lucru.
- Doamne, Belem, nu vorbi aşa, te rog.
- Eu nu mă pot imagina, continuă ea fără să dea nicio atenţie reproşului lui Feliciano, stând pe scaun cu acu-n mână să ţes la boarfe sau să-ngrijesc de plozi, în aşteptarea bărbăţelului la ora mesei şi să am ca supremă distracţie bazarele de binefacere.
- Înţeleg că eşti o feministă dintr-alea care fac propagandă pe străzi, în gura mare, pentru egalitate în drepturi.
- Adevărul e, Feli, că mă doare-n cot de ele, din partea mea n-au decât să se descurce cum pot. Pe mine ce mă interesează e să fac ce-mi convine şi când îmi convine, de restul puţin îmi pasă.
- Asta nu e bine, Belem, există principii, morală.
- Morală... Nu mai fi aşa cinic... Eu nu cred să te intereseze prea mult treaba asta, că doar, uite, chiar acuma şi la vârsta ta, te tot înghesui aici în mine, ba să mă mai ciupeşti niţel pe sus, ba să mă morfoleşti pe jos.
- Belem, te rog! Feliciano se înroşi de tot.
- Nu mai fă pe sfântul, băiete, că nu te prinde.
- Eu am făcut-o din dragoste.

Auzind aceasta, Belem făcu ochii mari, surprinsă.
- Adevărat?
- Adevărat.

Ea rămase o clipă pe gânduri.
- Eu nu... îţi spun sincer... eu n-am făcut-o din dragoste, dar mi-a plăcut foarte mult să mă culc cu tine.

Velasco simţi că-l înghite pământul.
- Nu eşti îndrăgostită de mine?
- Nu.
- Niciun pic?
- Poate un pic, dar cred că până mâine îmi trece.

Cuvintele fetei se înfigeau în inima lui Feliciano ca un pumnal otrăvit.
- Atunci, tot ce s-a petrecut între noi...
- Ai spus-o chiar tu: "s-a petrecut"... s-a dus.
- Dar încă mai eşti aici, goală, lângă mine.
- ţi-am spus deja că n-ai fost primul, nici n-ai să fii ultimul.
- Ba da, ultimul.
- Pentru scurt timp.
- Nu mă interesează trecutul tău, însă viitorul tău, da, fiindcă de acum înainte totul are să se schimbe.
- Oooo, da?
- Da, răspunse el hotărât.
- Cum?
- Chiar mâine mă reped în primul sat din apropiere şi aduc preotul să ne căsătorească.
- Băieţică, tu n-ai priceput absolut nimic.
- Ba am priceput.
- Nu, n-ai priceput.
- Ba da...

Belem îi puse arătătorul pe buze.
- Hai să terminăm cu ciondăneala, că n-ajungem la niciun rezultat. Mai bine să trecem iar pe...

Făcură dragoste încă o dată. Feliciano cu un nod în gât.

În dimineaţa următoare Feliciano se trezi devreme. Grijuliu, se îmbrăcă în linişte pentru a nu-i tulbura somnul lui Belem. În ciuda neplăcutului şi descurajantului dialog pe care-l avusese cu iubita sa, nu se simţea abătut. "Răbdare, amor şi multă atenţie - se gândi - este singurul lucru de care avem nevoie."

Ieşi din cort în vârful picioarelor.

Trompeta încă nu începuse să-şi facă auzite primele note din ziua aceea, astfel încât Feliciano reuşi să străbată tabăra fără ca nimeni să observe unde îşi petrecuse noaptea. Ajunse la locul unde Álvarez se pregătea să ascută tăişul ghilotinei.
- Bună dimineaţa, domnule avocat, aveţi o mină foarte bună, glumi acesta.

Feliciano nu-i răspunse.
- S-ar părea că aţi avut un somn dulce, fiindcă de data asta nu v-am auzit sforăind.
- Ia, gata, îi ordonă Feliciano, că doar ştii mai bine ca nimeni unde am fost azi-noapte.
- Unde întreg regimentul şi-ar fi dorit să fie.
- Nu fi obraznic, că e-n joc onoarea iubitei mele, strigă înfuriat Velasco.

Álvarez optă pentru tăcere. Ştia că şeful său era foarte sensibil pe această temă. Începură să taie berbecii, câte trei deodată, ca să câştige timp. Puţin a lipsit ca lama să-i taie braţul lui Feliciano care, cu gândul aiurea, şi-l vârâse sub ghilotină exact în momentul în care Álvarez trăsese de frânghie. Se gândea la Belem, la cum s-o domesticească.

Pe la ora zece dimineaţa, când erau aproape gata cu execuţiile de cornute, veni la ei un soldat.
- Caporalul Velasco?
- Eu sunt, răspunse Feliciano.

Soldatul îl salută milităreşte.
- Vă aduc un mesaj scris, domnule caporal.
- Dă-mi-l, te rog.

Soldatul îi întinse un mic bileţel încropit pe o hârtie de ambalaj. Era de la Belem.

Cu un semn din cap, Feliciano îi ordonă soldatului să se retragă. Emoţionat, începu să citească: "Precis Belem regretă ce mi-a spus ieri şi îmi scrie că vrea să se mărite cu mine chiar acum", se gândi, dar nu era aşa; rândurile spuneau următoarele:


Feliciano, îţi mulţumesc pentru azi-noapte şi mai ales pentru lucrurile atât de frumoase pe care mi le-ai scris şi pe care de acum înainte am să le port mereu în suflet. Te iubesc şi n-am să te uit. Sper ca ce ţi-am spus să nu te fi rănit, dar aşa sunt eu, dintr-o bucată, şi n-am de gând să mă schimb vreodată. Cu siguranţă am avut în trecut ceva ţigani prin neam, de la care moştenesc gustul pribegiei, de aceea astăzi plec spre alte locuri, să lupt, căci asta e tot ce-mi place, să trăiesc cu adevărat, asta e tot ce mă interesează. Prefer să-mi rămână pielea pe câmpul de luptă decât în cel mai grozav pat matrimonial. Puţin îmi pasă dac-am să mor de glonţ, în schimb ideea de a muri de plictiseală mă îngrozeşte. Sper să mă înţelegi şi, dacă nu, asta e, nu pot face nimic. Nu-ţi spun adio, că poate ne-om mai întâlni vreodată. Pe curând, aşadar. Ai grijă de tine.

Îţi trimit un sărut ca cele de azi-noapte, Belem.

Când termină de citit, Feliciano porni ca din puşcă spre cortul lui Belem. Nu mai găsi nimic. Disperat, începu să întrebe pe la corturile vecine:
- Şi Belem? Unde e?
- A plecat foarte devreme, de-abia se luminase, îi spuse un sergent care se învârtea pe-acolo.
- Dar, încotro? întrebă disperat Velasco.
- Nu ştiu, obţinu ca răspuns.

Tot restul zilei Feliciano şi-l petrecu pe urmele iubitei, însă căutarea îi fu în zadar. Regina deşertului, cea cu ochi de scorţişoară, fusese luată de vânt.