Script 2 (Poezie de scurtmetraj)

Ceaţă de dimineaţă, în jur de ora şase. Muncitorii şi funcţionarii merg în cârduri la cîte un serviciu aproape sigur până la toamnă. Cârduri de câini îi însoţesc până la semafor. Pe verde nu se trece. Glabenul incandescent persistă, ca şi incertitudinea. Tramvaiele ca nişte tablete de ciocolată duc caravanele de muncitori şi funcţionari la câte o poartă de fabrică unde îi întâmpină alţi câini şi aceeaşi poartă. În cealaltă parte a oraşului eu caut un portar în halat cenuşiu cu bască neagră cu barba nerasă, mirosind a băutură ieftină, ţigări şi usturoi. Bat în poarta de lemn.

Portarul:
Degeaba.
Eu:
Dar insist.
Portarul:
Degeaba domle, degeaba. Prea târziu.
Eu:
Iartă-mă părinte, că am păcătuit.
Portarul:
Aşa se schimbă treaba.

Eu:
Aş vrea să pot spune despre zilele mele ca despre o fugă de acasă
fără ştirea părinţilor,
când în spatele blocului m-am drogat prima oară şi
am văzut fripturi şi haine groase şi pe Livi
sau când am început să fac schimb de surprize, bile de sticlă şi copilării
şi mă dădeam cu sania peste gunoaie şi organe scoase
până am căzut din cer odată cu îngerii
şi am rămas fără aripi să bântui pe jos
scările de blocuri, gările şi sălile de cinema mirosind a urină
din când în când mai fumez chiştoacele din stradă
şi-mi amintesc de rai şi de Livi
încă o simt cum se mişcă sub mine
şi mă roagă să o las în pace
eu vreau doar să-i miros părul dat cu balsam
să-i dăruiesc inelul de pe capacul cutiei de cola
ea să mă iubească şi să fugă cu mine
dar Livi continuă să se mişte sub mine
eu tot îi spun să se liniştească că este frumoasă
atât de frumoasă ca şi Julieta moartă între mâinile mele.

Acum sunt pregătit să învăţ tabla înmulţirii cu doi
să-mi desenez părinţii pe o foaie A4 cu tot felul de culori ţipătoare
ducându-mă la o grădiniţă cu program prelungit pe-o viaţă-ntreagă
să îmi leg şireturile, să mestec gumă fără să o înghit
să număr până la zece în engleză şi germană
să iau premiu la şcoală pentru talentul meu de a aştepta
o mână întinsă spre creştetul meu
şi paşii lui tata venind să mă ia.

Ştiu că nu mai contează ce sunt cu adevărat
nici că pe Albă ca Zăpada o ucide vânătorul în pădure
că am să port mereu acelaşi tricou cu Bless you pe piept
că am să adorm cu inima, ficatul şi stomacul strânse ghem
cu care ceilalţi joacă şotron pe un asfalt însângerat
pe un trotuar fără borduri şi fără sens
pe viaţa mea lăţită ca o plăcintă scăpată din mână,
ciugulită de vrăbii şi linsă de câini.

Acum nu vreau decât să întâlnesc un portar să-mi deschidă şi mie uşa.


Portarul:
Uşa?
Eu:
Vreau să-mi încălzesc picioarele să plec apoi spre rai.
Portarul:
Cinci Ave Maria
Cinci Tatăl nostru.
Eu:
Asta-i tot?
Asta-i toată pedeapsa mea?

Aceleaşi tramvaie îi conduc pe muncitori şi funcţionari acasă. Luminile aprinse se văd din stradă şi papucii lor de casă străbat linoleumul din hol. Am ieşit din stradă şi am intrat în fotografiile din album, în mesajele lăsate pe telefon, în toate firele de iarbă ce au să-mi crească pe piept. Dacă m-aş privi în oglindă probabil că m-aş întreba până unde sunt eu. Acum luminile se vor stinge şi vor aştepta ceaţa de dimineaţă şi ora şase, eu mai bântui puţin pe străzi.


Poezia face parte din volumul Tu cu viaţa ta pe bancheta din faţă. Eu cu viaţa mea pe bancheta din spate, Editura Vinea, 2007.