Câte ceva despre arhitecţii români

În 2003 am publicat la Noi Media Print un album intitulat Zece arhitecţi de zece; nu a avut cine ştie ce ecou, dacă e să exceptez reproşurile primite de la cei ce credeau că ar fi trebuit să fie în album şi nu au intrat; eu însuşi am a-mi reproşa că nu am insistat mai tare pe lângă Dan Marin şi Zeno Bogdănescu, pe de o parte, şi pe lângă Şerban Sturdza, pe de altă parte, ca să îmi dea totuşi paginile promise. Structura albumului era următoarea: scrisesem texte despre fiecare dintre echipele propuse în album, comentarii critice publicate în anii dinainte în felurite publicaţii. Lor le adăugasem imagini cu proiectele lor cele mai reprezentative, la momentul respectiv.

Între timp s-au schimbat multe. Bula imobiliară a venit şi a plecat. Arhitecţii premiaţi la bienală au devenit din ce în ce mai tineri şi din ce în ce mai mulţi. Profesiunea a căpătat glanţ public: se spune acum glamour. Lucrările de bună calitate s-au înmulţit şi, lucru foarte important, au ars etapele, ajungând ca expresie medie undeva în preajma contemporaneităţii. Spun asta fără umbră de ironie: înainte de albumul meu, bun însemna ceva situat în perioada interbelică, estetic vorbind.

Aşa că acum, mă aflu în ipostaza fericită de a consemna apariţia concomitentă a două noi albume recapitulative, primul editat de Igloo celălalt de BusinessWeek şi BICAU. Ambele sunt mult mai generoase cu criteriile de selecţie decât fusesem eu: primul se intitulează 13 Birouri de arhitectură, iar celălalt - A50: 50 de birouri de arhitectură din România. Ambele îşi propun, pesemne, să introducă un număr de birouri faimoase astăzi din varii motive către un public mai degrabă din afara profesiunii propriu zise. Criteriile de valoare (premii şi nominalizări la bienale şi anuale, de pildă, sau măcar lucrări de vizibilitate) sunt dublate de cel al notorietăţii şi/sau al ocupării unei poziţii de demnitate publică; asta cel puţin în cel de-al doilea caz, unde, ca bonus, primim şi un portret al uitatei arhitecte interbelice Delavrancea-Gibory. Partea de text este mai consistentă, atât cantitativ, cât şi ca pertinenţă a interogaţiei în cazul primului album, deşi ambele fac apel strict doar la interviu pentru a afla câte ceva despre ars poetica fiecărui astfel de birou; în schimb, pozele autorilor sunt mult mai "glossy" în cel de-al doilea album.

Mă bucur, însă, să constat că selecţia mea din 2003 face parte, aproape integral, şi din cele două albume despre care vorbesc acum. Unii dintre cei prezentaţi de mine atunci s-au "clasicizat" deja şi se află la ora bilanţului, iar acesta arată mai mult decât onorabil. Pe lângă aceştia infuzia de sânge proaspăt este semnificativă şi cel de-al doilea produs media îşi face o datorie de onoare de a paria pe ea. E o investiţie de încredere care va fi onorată în viitor, cel puţin după ce piaţa de producţie arhitecturală îşi va fi revenit cât de cât după depresie. Cred că putem risca un pronostic deja: arhitectura românească îşi revine semnificativ din letargie şi ne oferă motive de optimism. Primul dintre ele este chiar interesul pe care revistele şi trusturile de business media i-l arată deja (vezi prezenţa recentă pe coperta revistei Target a lui Dorin Ştefan, de pildă).

Iată de ce sunt, în acelaşi timp, încântat şi nostalgic răsfoind cele două albume...