Teoria literaturii ca război personal (un manifest)

Lui Bogdan-Alexandru Stănescu, din nouPentru un marginalism profetic

Am fost dintotdeauna obsedat de ideea de a face ceva aici, mai exact, de aici, dar nu transformîndu-ne, aliniindu-ne, omogenizîndu-ne, ci păstrîndu-ne, tocmai, diferenţa, distanţa. De a profita creator de marginalitatea noastră, înţelegînd, punînd marginea, marginalitatea la lucru ca marjă, şi exterioritatea ca şansă, ca spaţiu deschis, de "manevră", de variaţie.

Căci, de fapt, asta şi facem, ca societate, dar nu recunoaştem: profităm cît putem de marginalitate şi de distanţă, neasumîndu-le însă ca spaţiu deschis, de invenţie.

Am fost obsedaţi, lovinescian, să ne sincronizăm, dar sincronia, tocmai, păstrează distanţa, fiind acordare în timp sau, mai exact, rezonanţă. Unul dintre evenimentele de fond, şi de durată lungă (tocmai de aceea, ca şi invizibile), ale istoriei noastre moderne, ale înseşi istoriei modernizării noastre, o constituie adaptarea creatoare, de către Lovinescu, a unei teorii ea însăşi marginalizate şi refulate, temporar învinse şi "dominate" (cum ar spune Bourdieu), aceea a imitaţiei creatoare a lui Gabriel Tarde. Tarde, ca "protopărinte" al microsociologiei (inventate de către americani), a fost "învins" temporar, în istoria sociologiei (care nu este deloc numai istoria "domenială" a acestei discipline), de către "macrosociologia" lui Durkheim, fiind redescoperit şi începînd să fie revalorizat doar de curînd, graţie mai ales teoriei diferenţialelor pure a lui Deleuze (istorie interesantă şi pasionantă în sine).

Tarde este, aşadar, un "minor" şi un marginalizat în cîmpul teoriei. Tocmai de aceea, el se potriveşte şi a fost adoptat ca "armă" conceptuală de către nişte, la rîndul lor, "minori" şi marginali, în cîmpul geopoliticii şi al istoriei.

Autori precum Tarde, Deleuze sau Foucault, valorizatori ai "marginalilor" şi ai marginalităţii ca rezistenţă creatoare, sînt singurii autori care ni se potrivesc "omologic", singurii autori creator utili pentru situaţia istorico-geopolitică a societăţii româneşti. Numai incredibila, frust fascinanta mărginire intra-politică revanşardă, bazată în exclusivitate pe resentiment şi pe plăcere a puterii, caracteristică intelectualilor români "conservatori" face ca aceşti autori să fie, încă, respinşi din planul actual al ideilor. Ei sînt, însă, singurii care ni se potrivesc, singurii care ne pot furniza arme conceptuale utile. Nişte arme albe, în toate sensurile acestui cuvînt.

Numesc marginalism creator atitudinea pe care ar trebui să o adoptăm faţă de noi înşine pentru a încerca să existăm demn, adică activ şi universal, în lume.

În această ordine de idei, susţin că tocmai noi, aici, de aici, am putea să formulăm cîteva idei de rezonanţă universală imediată. Strategic, noi sîntem cel mai bine plasaţi. Aici simţim mai bine, căci trăim deja, ceea ce urmează să se întîmple.


Actualitatea: disocierea capitalismului de democraţie

În plan general, ceea ce se experimentează în momentul de faţă, şi ceea ce noi am putea formula, spune, dat fiind că trăim deja, este disocierea capitalismului de democraţie. Capitalismele marginale, precum cel chinez de exemplu, se disociază de cuceririle, greu obţinute, ale democraţiei, construct istoric elaborat cu dificultate, prin lupte, pe parcursul ultimelor două sute de ani, în Occident.

Dar Occidentul însuşi s-a disociat, s-a dezechilibrat, mai ales după cel de-al doilea război mondial, odată cu înfrîngerea generală, de fond, a Europei, iar supremaţia Statelor Unite ale Americii înseamnă tocmai impunerea, ca model de presiune, a unei reduceri a democraticului la economic: capitalismul care, zice-se, ar epuiza, ca expresie, democraţia, fiind nu numai necesar, ci, mai ales, suficient pentru exprimarea democraţiei. Modelul american a pus în paranteză modelul aşa-numit "social" al Occidentului european, l-a "sărit", încurajînd capitalismul fără democraţie care se schiţează, care se experimentează în momentul de faţă, ameninţînd însăşi supremaţia americană. Istorie fatală, suicidară...


(H)arta-armă. Literatura ca război personal

Războiul nu încetează niciodată, violenţa nu încetează niciodată, numai că ea este codificată şi monopolizată de către Putere, exercitarea ei fiind interzisă societăţii. Şi atunci, războiul continuă în alt plan, rămînînd însă "clasic", continuînd să fie dus cu arme "tradiţionale", dar în nişte planuri şi în nişte registre "simbolice", singurele, ultimele rămase accesibile societăţii.

Pe de altă parte, şi în paralel, războiul şi armele se "modernizează", devin tot mai sofisticate şi mai "imateriale", mai invizibile, mai ipocrite şi mai mincinoase, dată fiind că mai inaparente. Războiul general şi de fond, de durată hiperlungă, "meta-războiul" Puterii împotriva Societăţii descalifică şi interzice, ca "premoderne" şi ca "depăşite", armele şi războiul "tradiţionale", "clasice", corp la corp. Societatea nu se mai poate război, nu mai poate să se opună, nu mai poate rezista creator, căci ideologic, adică mincinos, rezistenţa este concepută şi formulată ca fiind exclusiv ulterioară şi derivată, simplă reacţie, tocmai de aceea interzisă. Rezistenţa, de fapt, este primă, ca mişcare disociativă imediată de individualizare, de enunţare.

Şi atunci, războiul şi rezistenţa societăţii nu mai sînt practicabile decît în artă, ca artă. Tocmai de aceea sînt esenţiale artele, şi libertatea lor, pentru o societate, pentru că o exprimă pe aceasta în mod transferenţial, meta-metaforic.

Recent, în toamna acestui an, din iniţiativa cîtorva tineri scriitori români, a avut loc la Bucureşti prima (să sperăm) ediţie a unui festival internaţional de literatură, a cărui temă, al cărui titlu reuneşte cîteva mari concepte "de luptă" contemporană: "Re-writing the map of Europe. Our private wars".

Dacă, vorba lui Nietzsche (şi de la vorba lui Nietzsche, via postmodernism, încoace), în istorie nu există "fapte", ci doar "interpretări" ale faptelor şi, mai ales, dacă, adevăr etern uman, istoria este scrisă de către învingători, literatura, ca serviciu public al societăţii, nu poate face decît să-şi asume rescrierea istoriei.

Apoi, ideea de hartă, "motivul" hărţii este deja elaborat şi folosit în artele postvizuale contemporane.

Literatura, aşadar, ca ultim recurs al societăţii în nesfîrşitul război al scrierii şi re-scrierii istoriei.

Cea mai preţioasă şi utilă idee din titlul acestei prime ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti mi se pare însă cea de-a treia: literatura ca război personal, altfel spus, ca ultimă posibilitate, pentru societate, de a se război cu Puterea, în general, ca "scriitoare" a Istoriei.

Pornind de la această idee a literaturii ca război personal, am putea lansa, în mod marginal creator, o întreagă nouă teorie a literaturii de interes universal şi de actualitate (utilitate) imediată. Prin ideea de război personal, literatura poate redeveni, brusc, interesantă şi, mai ales, actuală, contemporană, opunîndu-se mortificării ei prezente, editorial-economice, de piaţă. Literatura este singurul, ultimul loc posibil de practicare a războiului, adică de disputare şi de punere în discuţie, fără dezastre sociale, a statu quo-ului. Ca război personal, literatura poate ieşi din amorţeală şi din decorativismul intimist care nu încetează să o ucidă: numai cei puternici pot să se lupte, şi, mai ales, să se lupte pentru o idee. "Storycismul" de marketing al literaturii actuale nu poate fi salvat decît prin formularea lui "belicoasă" ca istoricism, în condiţiile în care postcolonialismul occidental, de pildă, apare ca un biet, mort, edulcorat "sorrycism".

Niciodată, însă, literatura, filosofia, artele verbului, în general, n-au încetat să fie literal polemice, adică războinice. Numai academismul şi pompierismul de fond, etern, al Puterii a decorativizat şi a neutralizat forţa literaturii, deformînd ideologic percepţia asupra literaturii. Literatura este de luptă sau nu e.

Iar aceasta este una dintre cele mai preţioase, uman, adică etic utile actualizări ale unei mari, epocale idei deleuziene: artele ca război "minor", literatura ca "maşină de război", artistul ca războinic "primitiv". Ni se spune "sălbatici" ca să putem fi îmblînziţi idilic ("bunul sălbatic"), ca să ne uităm statutul, periculos pentru orice Putere, pentru orice Stat (care stă), de barbari nomazi.

Întrebarea pe care trebuie s-o punem nu mai trebuie să fie: care îţi este ideea? (Noica), ci traducerea ei reactivantă: care îţi este războiul, ce războaie porţi, şi cu cine, cine îţi este duşmanul, cine ţi-a făcut rău, de injustiţie vrei să răzbuni, ce dreptate vrei să restabileşti, şi ce arme ţi-ai fabricat (singur, sau într-o comunitate subterană, clandestină, restrînsă) şi cum le foloseşti. Arta e arta armelor, arta e arma.

Căci "pacea" nu este decît victoria Puterii, adică înfrîngerea dintotdeauna a societăţii. Dar războaiele adevărate sînt de lungă durată, infinite şi, mai ales, nesfîrşite, nicicînd întrerupte, şi toate artele sînt, de fapt, arte marţiale prin care arta, la propriu, reprezintă şi, mai ales, exprimă societatea.

Pornind de la această idee, am putea formula, de aici, de la Bucureşti, din marja marginalităţii noastre deschise, o nouă teorie a literaturii de interes universal imediat, re-declarînd război morţii, pacificării prin/ca moarte.

Ceea ce Occidentul, sau ceea ce a mai rămas din el, reuşeşte să formuleze mai ales în cîmpul artelor şi în cel al filosofiei, noi, cu un grad de civilizaţie vizuală şi conceptuală mai scăzut, dar mult mai sensibili, mai civilizaţi şi mai versaţi în artele verbului, putem să formulăm în cîmpul literaturii.

Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace (von Clausewitz) - pacea este continuarea războiului cu alte mijloace (Foucault) - arta, literatura este singura posibilă continuare postbelică, postapocaliptică, postdezastru a războiului. Dezastrele războaielor politice mută cu necesitate războiul în planul social al artei, căci numai de acolo, din artă, prin artă, ca artă, pot fi purtate războaiele împotriva Războiului. Împotriva războiului politicului împotriva socialului (purtat, azi, mai ales economic). Arta este singurul război antinihilist, umanist, pentru om.

Hărţile se scriu, se re-scriu. Re-scrierea blajin, inofensiv postmodernistă (re)devine armă de luptă: (h)arta-armă. Împotriva hărţii din satelitul invizibil-invaziv al Puterii, harta-teritoriu, harta din teritoriul însuşi: reteritorializarea hărţilor. Post-modernismul se re-istoricizează.

Literatura ca război "minor", personal, aşadar. Temă de lucru. Conceptualizări din teren. Noi "istorii florentine".

Să ne înnobilăm combătînd duşmani josnici. Maşini de război post-belice, hiperbolice.