Sticlă

Din nefericire, arhitectura românească de după 1990 a fost fascinată aproape exclusiv de sticla-oglindă în varianta perete-cortină. Dacă însă, în America, unde a fost folosită intensiv în toate ipostazele, sticla-oglindă a avut la început justificarea multiplicării imaginilor arhitecturii "reale", mai ales a celei cu caracter istoric şi, deci, într-un fel, a atenuării consecinţelor unei lipse de caracter istoric a oraşului respectiv, în cazul României explicaţia aceasta este dificil de susţinut. Exemplul cel mai lămuritor este chiar turnul fost Bancorex de pe Calea Victoriei din Bucureşti (1996). Imaginile cele mai reprezentative (am zice "oficiale") sub care s-a consacrat turnul de plan ovoidal sunt cele în care biserica Zlătari se oglindeşte în faţada de sticlă (şi piatră artificială) de peste drum (a se vedea în acest sens coperta numărului despre Bucureşti din 1997 a revistei Secolul 20 şi coperta revistei Arhitext din 1996 în care este prezentată clădirea). Cu această imagine, ne-am situa, s-ar zice, pe tărâmul explicaţiei lui Blake.

Or, nimic mai fals şi, aş insista asupra acestui aspect, mai lipsit de etică profesională decât aceste reprezentări. A prezenta Biserica Zlătari ca pe o imagine istorică salvată şi multiplicată de noul edificiu este fraudulos. În acelaşi timp, în faţa aceleiaşi oglinzi se deteriorau clădirile centrului istoric, multe dintre ele putând încă fi salvate de o injecţie de capital de felul celei care a ridicat turnul. Nu era nevoie astfel de imagini ale vechiului, ci de restaurări consistente ale acestuia, cu siguranţă mult mai valabile ca arhitectură decât rezultatul de acum. Un "zgârie nor" orizontal, deşi oarecum oximoronic (şi, în minus, lipsit de atribute "falogocentrice"), ar fi servit cel puţin la fel de bine scopurilor propuse prin temă, şi, în plus, ar fi salvat şi o porţiune semnificativă din centrul istoric. În schimb, avem acum o clădire care, dispărând instituţia fragilă care a creat-o mult peste posibilităţile ei reale, se află într-o stare de viitoare ruină în centrul unui teritoriu de ruine mult mai avansate, multele irecuperabile.

Deopotrivă investitorii, arhitecţii şi, mai cu seamă, autorităţile locale sunt autorii şi, respectiv, complicii acestui atentat la spaţiul urban şi la spaţiul public în genere. Aceste clădiri nu sunt "oglinzi", ci edificii orgolioase, care îşi celebrează dispreţul faţă de Locul public, faţă de spaţiul public în general şi, dat fiind faptul că au fost ridicate cu toatele pe banii contribuabilului, faţă de fiecare cetăţean al acestei ţări. Toate sediile băncilor de stat (deja falimentare sau nu încă), toate sediile finanţelor de stat, camere de industrie şi comerţ, sedii urbane de vămi sunt făcute la un nivel de opulenţă care pe de o parte frizează prostul gust şi, pe de altă parte, sfidează contextul situării lor urbane (prin desfiinţarea lui atât în sensul scării, cât şi al cheltuielilor făcute în detrimentul reabilitării măcar a respectivului context, aflat în ruină, lipsit de infrastructură, neadministrat). Ceea ce ne duce la concluzia că a celebra imaginea trecutului când în mod deliberat refuzi acestuia o şansă pe care tocmai intervenţia ta ar fi putut-o oferi este o fraudă morală.

Din acest punct de vedere, noua arhitectură de sticlă - lăsând la o parte vetusteţea sa tehnologică şi stilistică - este mult mai veche în metode de manipulare a mediului construit decât îşi imaginează autorii săi: această relaţie ipocrită între istoria locului, discursul politic şi arhitectura care rezultă la interfaţa dintre cele două nu este egalată decât de contrastul stupefiant dintre discursul naţionalist, centrat pe o manipulare deşănţată a istoriei naţionale, al regimului comunist după 1965 şi modul în care centrele istorice ale aproape tuturor marilor oraşe româneşti a fost distrus pentru a fi înlocuit cu "arhitectură cu specific naţional" care, uneori, maimuţăreşte exact originalul demolat (Tulcea, Focşani, Iaşi).