Există feluri şi feluri de ferestre. Sunt cele prin care se străvede doar ceea ce este afară, prin filtre şi grile succesive de perdele şi draperii. Este, de asemenea, bow-window, fereastra avansată a locuinţelor anglo-saxone, dar şi celor orientale, care a devenit un topos al comentariilor deconstrucţiei. Din perspectiva acestor jocuri ale vizibilităţii, este într-adevăr o victimă sigură pentru cel ce îl interpretează. Spaţiu smuls spaţiului privat, tocmai pentru a avea o şi mai multă intimitate prin retragerea ex-centrică din acesta, bovindoul este totodată situat, de aceea, mai aproape de locul public, plutind chiar în / deasupra lui. El permite totodată o vizibilitate de jur împrejur: retras din cameră, cel care îl locuieşte vede şi este văzut mai bine decât cel care este situat în centrul camerei. Insulă de intimitate radicală în locul public, bovindoul a ajuns chiar să fie extras, aşa cum se întâmplă într-o clădire de locuit cu totul nouă din Montpellier ca un spaţiu al casei smuls acesteia şi situat în faţa acesteia - un living / terasă în locul public.
Cu bovindoul se mai petrece un lucru extraordinar, care întăreşte adevărul sintagmei anterioare, de "jocuri ale vizibilităţii". Mă plimbam adesea pe străzile oraşelor britanice întrebându-mă de ce riscă să lase pradă vizibilităţii integrale din stradă spaţiul camerei de zi. Este în acest "parergon" - limită permeabilă şi activă între khoros şi khora - un sens al învecinării mai profund: pare că cel situat în spaţiul privat îşi lasă cu bună ştiinţă o zonă de vulnerabilitate a intimităţii sale care participă astfel la locul public; aş putea fi văzut, fireşte - e drept că doar în ipostaza "publică" a vieţii mele intime, aceea din living, dar mă bazez pe cel care ar putea să mă privească, pe vecin sau pe străinul care trece pe stradă, că NU O VA FACE, că va inspecta cu o privire oarbă, neinvadatoare, această dovadă de deschidere prietenoasă pe care i-o dăruiesc.
Oferind această zonă fragilă a casei mele vecinului ca şi străinului deopotrivă, această ospitalitate potenţială, se petrece un proces de "empowerment", un transfer de încredere: mă las pradă lor, ştiind că n-o să mă rănească prin curiozitate agresivă. Ei mă pot privi în aproape-intimitatea mea, dar sper că nu o vor face, că nu vor abuza de această putere pe care le-o îngădui să o aibă asupra mea. Cedând o parte neintruzivă din suveranitatea spaţiului privat, câştig un vecin, un concetăţean. Spre a-şi dovedi buna credinţă, la rândul lui va practica şi el aceeaşi "suveranitate limitată" a spaţiului său intim. Această fantă de vizibilitate spre spaţiul intim este nu doar o cale de acces la interiorul meu, ci şi, în acelaşi timp, modul prin care locul public (aici strada) se intimizează la rândul său, căpătând acest aer prietenos de salon descoperit: o parte din acea "blândeţe care se aşează peste faţa lucrurilor" (Lévinas, 131) pe care familiaritatea şi intimitatea - însumate de succesiunea de case pe lângă care trec - o generează împrejurul meu îmi este îngăduită, oferită chiar fără teamă şi mie, anonim trecător nocturn.