Zidul

Ca toată generaţia mea, ascultam fascinat albumul eponim al grupului Pink Floyd, iar concertul dat după căderea zidului Berlinului a fost un apogeu greu de depăşit pentru un eveniment artistic cu miză social-politică. Zidul (coroborat cu absenţa lui) mi-a devenit între timp şi "obiect al muncii". Mă opresc asupra unei teme, s-ar zice, elementare. "Elementar" parcă a devenit, cel puţin de la Sherlock Holmes încoace (Elementary, my dear Watson!), o vorbă peiorativă. Or, nu: dimpotrivă! Elementarul trebuie recuperat în forma sa arhaică (având aşadar de-a face cu arheii şi cu arché), adică fondatoare, principială şi cratofanică.

Iată în cele ce urmează câteva ipostaze vechi, nouă, vorba poetului Mircea Ivănescu, sub care poate fi încă purtată şi azi cu seriozitate şi aplicaţie filosofică discuţia despre zid.

a) Zidul este o "hipersuprafaţă". Relaţia dintre profunzimea zidului şi întinderea lui vizibilă s-a schimbat considerabil de-a lungul timpului; comprimarea profunzimii zidului, datorată tehnologiilor şi materialelor artificiale moderne, părând a nu mai avea sfârşit. La propriu: desfiinţarea zidului, de-materializarea separatricei dintre "noi" şi "exteriorul nostru" a început, poate cu modernitatea, dar continuă să producă efecte mai departe: Toată discuţia despre transparenţă, dar şi aceea cu privire la invadarea intimităţii, decorporarea sau colonizarea violentă a corpului nostru (în dubla sa ipostază: corp de carne şi corp de pământ) are ecouri excepţionale în arhitectură (vezi recenta carte a Mariei Luisa Palumbo despre Noi pântece / New Wombs, adică despre corp şi noile tehnologii în arhitectura de azi). Decorporarea şi desubstanţializarea zidului se însoţesc cu întoarcerea intimităţii către înafară, sau cu invadarea înlăuntrului de către public(itate).

b) Dispărând consistenţa zidului, el se reduce la aparenţă, până acolo încât nu mai am nevoie decât de iluzia-de-materialitate - (de la autocolant cu imagine de cărămidă la piatra recompusă cu imagine de piatră naturală). O dată cu postmodernitatea, arhitectura reuşise să iasă din domeniul "sincerităţii" pe care o incumbă profunzimea, reducând zidul la superficie, la profunzimea aparentă. Zidul încetează de a mai fi purtător şi tectonic încă din gotic, pentru ca în modernitate şi după aceea să înceteze de a mai fi - pur şi simplu. Zidul de sticlă mizează pe absenţa sa vizuală, pe transparenţă. Zidul opac, dar camuflând absenţa profunzimii mizează pe efectele de înşelare a ochiului: văzând imaginea de cărămidă, ochiul şi-ar închipui, adică, faptul că există adâncime dincolo de suprafaţă. Problema este că, mizând doar pe acest instinct al ochiului, ne aflăm în eroare, pentru că, minţit sistematic, el încetează de a mai suplini ceea ce zidului îi lipseşte, adică realitatea. Căci, să ne întrebăm, ce mai înseamnă zid în VR?

c) Zidul este un parergon (Aristotel / Derrida), adică o altă formă de peras, de limită decât aceea celebrată de Heidegger. El înrămează, dar nu desparte. Este o limită a intimităţii, privind dinspre exterior, dar şi o limită a extra-teritorialităţii, privind dinspre înlăuntru. Zidul este aşadar atât o limită a spaţiului public, membrana care îl ţine ferit de noi, cât şi limită a spaţiului privat, membrana care îl ţine apărat, opac, de privirile iscoditoare ale celorlalţi. Parergon, va să zică zidul are aura sa (nu graniţă aşadar, nu tăietură ontică, ci mai degrabă zonă de graniţă, colecţie de griuri), acolo unde se petrec fenomenele de interferenţă. Există circulaţie capilară între exterior şi interior şi viceversa. Mantra modernismului, cu privire la raportul cauzal dintre funcţiune şi formă, nici nu era altceva decât o înscenare a acestei circulaţii biunivoce: zidul trebuia astfel să se muleze pe matriţa mecanismului, a funcţionării interioare.

d) Acestea fiind spuse, trebuie să adăugăm că materialitatea zidului, consistenţa sa, revin în actualitate. Nu este întâmplător, poate, faptul că acest fenomen recuperator (şi vindecător) îl dublează pe cel al ieşirii din artificialitate a materiei puse în operă. Desigur, nu este o revenire ubicuă şi, probabil, nici una de durată. Dar veştile cu privire la moartea zidului sunt mult exagerate. Ne vom îmbrăca şi ne vom înveli în ziduri, în coconi de pământ şi de piatră multă vreme de aici înainte. Vom continua să nu fim decât încă o cărămidă în zid (Pink Floyd: The Wall). Ne vom astfel pe mai departe aminti de pântecele maicii noastre, de care altfel ne îndepărtăm cu fiecare clipă. Profesori, lăsaţi copiii în pace! (Pink Floyd: The Wall). Acele zidiri fără ziduri, cărora (precum cosorului lui Moceanu), nu le mai lipsesc decât locuitorii, sunt bazaconii şi bizarerii de publicat în reviste, iară nu case de ocrotit fiinţa întru esenţa ei.