Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Biserica cu stele


Maria Popescu-Butucea

27.12.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anul acesta am hotărât să mergem de Crăciun la Enisala şi să o vizităm pe mătuşa, ultima dintre rudele apropiate, o bătrână de 80 de ani. Am ajuns cu vreo două zile înainte, ca să o ajut cât pot la treburi şi să îmi văd puţinii veri şi verişoare care mai trăiesc acolo. Cu mătuşa, altă dată ne plăcea să depănăm poveşti cu întâmplări din copilăria lor (e sora tatălui) şi din copilăria mea. Satul mi se pare acum foarte mic, pustiu şi trist. Mă gândesc că după ce am călătorit atât de mult şi atât de departe, aceasta este doar impresia mea. Dar nu, chiar este pustiu. Majoritatea localnicilor au plecat la lucru în Spania sau Italia şi pe stradă întâlnesc doar oameni bătrâni şi câţiva copii. Mi se strânge sufletul când mă gândesc cum era altădată satul, câtă veselie era în zilele de sărbătoare, cum colindele nu mai conteneau, cum mergeam la fini şi naşi şi răsunau uliţele de chiuituri şi muzică. Na, ca am ajuns nostalgică! Acum strada e luminată de instalaţii multicolore, dar casele sunt întunecate. Poate privesc la televizor programele cu colinde americane (de ce or fi mai frumoase ca ale noastre?), poate au tăiat deja toţi porcii mai devreme, sau îi pregătesc în linişte. Mătuşa nu a mai putut creşte porc, căci este prea bătrână. Verii, cărora le-a dat jumătate din curte, sunt în Spania şi casa lor e pustie, întunecată şi rece. Alt văr, cel din spatele grădinii, deşi tânăr, nu a crescut porc, l-a cumpărat cum a cumpărat şi mai tot ce îi trebuie de sărbători de pe la oraş. De ce să se mai chinuiască? L-au tăiat pe tăcute. "Nu mai are lumea vreme să chefuiască la pomana porcului!" zice el, şi mai spune că porcul acela are carnea aţoasă şi şoriciul tare. "O fi fost din aceea sălbatici" îşi dă cu părerea şi mătuşa. Mă stăpâneşte un sentiment de tristeţe, evident.

Dorm în camera de oaspeţi şi îmi este frig. Desigur, are pereţii reci, nu e încălzită în restul timpului. Mă cuibăresc în plapuma mare de lână şi încerc să adorm cu gândul la trecut. După China am avut experienţe mentale, unele ieşite din comun, dar ca în noaptea aceasta nu mi s-a mai întâmplat. Nu ştiu dacă am visat sau... Mă răsucesc mult şi nu ştiu dacă dorm sau nu. Dintr-o dată, brusc, din frunte îmi sare un lichid galben vâscos, luminos şi tot trupul îmi este zguduit. Se face apoi linişte. Mă aflu în pântecele dealului cetăţii, într-un loc închis, dar cu multe labirinturi, fără nici o ieşire. Imaginea unei peşteri mirifice cu pereţii aurii. Totul e luminat, frumos şi mă întreb, cum de văd toate astfel dacă lumina nu vine de nicăieri? Plutesc, dar am capul greu. Parcă mi-a făcut explozie şi mi-am aruncat creierul afară! Mă doare rău şi aşa o să fie toată ziua. Mă ridic să văd ceasul. Este trei şi ceva şi e tare frig. Adorm la loc şi mă scol târziu. Mătuşa a făcut între timp focul în odaia ei, a pus apa caldă pe foc, a hrănit gâştele şi acum mătură. Lemnele trosnesc şi soba duduie. Mă încearcă un sentiment al retrăirii copilăriei, când tot aşa mă lipeam de soba bunicii de atunci. Vorbim de ce trebuie făcut azi şi mâine. I-am adus de la Bucureşti cele necesare şi verişoara învăţătoare i-a cumpărat şi ea, după ordinul fiicei de la Bucureşti care nu a putut veni de frica noului şef, unele şi altele din cele de trebuinţă în zilele de Crăciun. Vom face de toate. În oale fierb sarmalele, zarzavaturile pentru salată, alături e carnea pentru fripturi şi chiftele. Cozonacii pe care i-am cumpărat de la Mega Image şi dulciurile pentru colindători aşteaptă pe masa din casa bună. "Să fie acolo, dar, să ştii, că nu mai vin colindători ca altădată", îmi zice cu tristeţe în glas, "s-au stricat sărbătorile!".

În Ajun, a fiert grâu şi a împărţit dulciuri în vecini. Se ţine post. Trebuiau, după datină, de dimineaţă să vină copiii cu Bună dimineaţa la Moş Ajun, dar nu a venit nici un copil să mai cânte ca noi altădată. Iar în seara de Crăciun, au venit doi copii rătăciţi, pe care mătuşa îi descrie ca ai unui om rău, un hoţ, fost la puşcărie. Nu îi plac. Unde sunt copiii rudelor, prietenilor, mulţimea de fini pe care i-a botezat? Au plecat din sat, sau nu îi mai dau nici Bună ziua.

Fiul meu, Andrei vine în seara de Crăciun şi ia soba în braţe. "Săru-mâna, mama naşă!" E mama naşei lui de botez. Mătuşa e bucuroasă că, deşi nepotul şi finu' de la Bucureşti nu ştie nici el colinde, este respectos şi bun ca tatăl ei, Moise. El o adoră ca pe o bunică, căci altele nu mai avem. Apoi se va urca în pat, lângă sobă şi va sta acolo, ca un motan tăcut şi zâmbind cu înţelepciune la poveştile ei, în care vorbeşte când de bine, când de rău despre fraţi, veri, cumnaţi, mamâca ce bătrână, adică stră-stră-bunica noastră şi alte nenumărate neamuri.

Aici e totdeauna mai frig, căci vânturile bat din Siberia. Se aude afară vlăjgăul în bradul din faţa casei. Andrei vrea să vadă obiceiurile, iar eu mă simt vinovată că nu am ce să îi arăt. Se miră cât de pustiu e satul şi abia dacă îşi mai aduce aminte de bunicii lui, morţi prea devreme, după revoluţie când retrocedarea pământurilor le-a retrezit sentimentul proprietăţii, dar ei erau prea bătrâni şi slăbiţi să îl şi muncească. Am mers la cimitir să îi arăt mormintele. Începem de la bunicul Moise care fusese negustor, mamâca şi fratele tatălui meu, mort pe front şi, uite, numai fotografia lui e aici, uite... acolo este mătuşa Ioana, acolo este unchiul Anton, Haralambie şi Iordana, dincolo este mama mea şi bunica ta, mai încolo este... sunt toţi la un loc. Lipseşte tata, adică bunica-tău pe care va trebui să îl aduc la anul dintr-un alt cimitir şi una din străbunici. La capul lui Moise bătrânul este un dud, cel mai bătrân din cimitir. A crescut puternic şi rotat. Locul de aprins lumânări are geamul spart şi lumânările ni se sting. Vlăduţ, unul din copii vărului, un copil de 6 anişori, care ne-a însoţit, îmi spune că va căuta el nişte scândurele să îl reparăm. Copilul e vioi, isteţ, învaţă repede şi vrea mereu să se joace cu laptop-ul nostru şi să vadă filmul Kung Fu Panda. Vrea să meargă mai repede la şcoală. Pe mine mă doare sufletul. Aş fi vrut să nu învăţ aşa de bine, iar părinţii să nu hotărască plecarea mea la şcoli. Să nu fi plecat niciodată din sat, să fi fost aici, să îi ajut, căci s-au stins când eu eram departe. Au avut şi ei păcatele lor, suferinţele lor ca orice oameni, dar i-a ucis singurătatea, la care biserica şi comunitatea au fost indiferente. Au trecut atât de mulţi ani, încât mă simt ca în povestea aceea când revenind acasă Prâslea nu mai găseşte nimic, trecuse prea mult timp şi totul era pulbere. Nu mai am lacrimi.

Am mers a doua zi şi la biserică. Mă gândeam ca îi voi arăta fiului meu vechea biserică unde mergeam să îi duc coşul cu cozonaci bunicii şi unde nu înţelegeam ce cânta bătrânul preot, dar mă uitam în cupola pictată cu neclintitele stele. O dată, am întrebat-o pe bunica de ce sunt stelele acelea acolo? Şi ea mi-a spus că ziua stelele se ascund în biserică şi numai noaptea sunt libere să iasă pe cer. Explicaţia mi s-a părut pertinentă. Da. Ziua nu erau stele, deci se ascundeau în cupola bisericii noastre. Am mers pentru ultima oară cu coşul bunicii, atunci când eram în clasa a patra, şi, Vişan, învăţătorul, ne-a ridicat în picioare pe toţi copii a doua zi, eram mai mult de jumătate de clasă, şi ne-a pălmuit că am fost la biserică. Ce fel de elevi eram noi? Nu ştiam că nu e voie? Şi ne-a lovit. Tare! Nu mă bătuse niciodată un adult. Mână de bărbat furios. Nu am uitat. Am încetat să mă mai duc la biserica de frica lui. Apoi îmi ieşise numele de premiantă, de plecată la şcoli şi nimeni nu se mai aştepta să mă mai vadă pe acolo. Dar nu am uitat niciodată cupola bisericii plină cu stele şi icoanele, multele icoane, unele aduse de la Ierusalim, se zicea chiar de un frate a lui Moise negustoru'. La intrare era una care reda Apocalipsa. "Uite, aici se duc oamenii răi", zicea mamâca. Şi eu vedeam o mare de foc şi oameni goi cum ardeau de vii şi un drac cu coarne care îi împingea pe cei care ar fi vrut să scape. Apoi veneau de la dreapta spre stânga trecând peste centru altarului icoanele care vorbeau în imagini de viaţa lui Iisus. Întâi Bunavestire, apoi Maria şi Iosif pe măgar pe drumul Bethleemului, apoi naşterea în iesle şi cei trei magi, şi mulţi alţi sfinţi cu aure în jurul capului, fiecare cu povestea lui. În mijloc era icoana cea mare cu Dumnezeu-tatăl la dreapta, Fiul la stânga şi Sfântu' Duh, porumbelul între ei. Deasupra era un triunghi, iar dedesubt picioarele lor atingeau o sferă. În naos, pe o icoană mare cât un cearşaf, era Iisus coborât de pe cruce. Era slab, numai pielea şi osul şi cel două Marii plângând la căpătâi. Avea trupul rănit şi sângera. Ochii mei de copil priveau atunci cu uimire povestea din imagini, spusă de mamâca cu vorbe când se termina slujba. Clinchetul candelabrului din cristal, adus tot de la Ierusalim, mă trezea din visare, căci cineva stingea lumânările. Era un bătrânel, pe care nu mai ştiu cum îl chema, cu părul alb care îmi dădea totdeauna bomboane. "Nu-i mai da, că îşi strică dinţii!", se supăra bunica mea. "Hai, rămâi sănătos!", mai zicea ea, lua coşul şi anafura şi ne îndreptam spre casă. Săndăluţele cele noi mă rodeau un pic, căci mama mi le lua totdeauna cu un număr mai mare, dar eu eram plină de poveste şi mi se părea că suferinţa mea e nimic pe lângă ce suferise, omul acela, Iisus.

Am uitat de toate acestea şi de Iisus, care era un prilej de dispută când mai purtam câte o discuţie academică cu unii şi spunem că este un doar un profet, sau poate nici nu a existat! A trebuit să ajung pe alte meleaguri ca să înţeleg marea parabolă a lui Iisus, cel mort pentru toţi prin sacrificiul suprem, ca exemplu de iubire necondiţionată. M-am trezit din aceste reverii la uşa bisericii, unde călcam cu sfială, eu şi fiul meu. El nu a mers niciodată la o biserică ca să asculte slujba. Educaţia ştiinţifică din şcoli, studiul matematicii şi psihologiei, multele noastre necazuri prin oraşele lumii, nu i-au dat ocazia. Şi totuşi datorită fiului meu, poate ca o altă Marie din altă lume, am întors ochii spre locul acesta pe care l-am purta în suflet oriunde: Biserica în care se ascund stelele ziua. Biserica din copilăria mea.

Lumea nu ne mai cunoaşte. Oameni vârstnici şi copii prea tineri. Intrăm. Biserica e plină ochi. Abia avem loc. Mă uit pe pereţi şi mare mi-a fost mirarea. Icoanele nu mai sunt. Biserica este zugrăvită tot cu scene creştine, dar ochii sfinţilor nu mai au expresia din icoanele vechi (oare unde or fi fiind?), iar picturile cele noi parcă sunt făcute după un calapod. Aceiaşi ochi, aceleaşi staturi, fără nicio variaţie. Nu îmi trezesc niciun sentiment. Ascultăm slujba. Se cântă frumos, iar lumea e curată şi cuviincioasă. Cântă corul bărbaţilor şi la sfârşit se cântă şi colindele, colindele noastre. O văd pe una din învăţătoare, că se repede cu aparatul de filmat şi îi înregistrează. O întreb, după slujbă, ce fac ele, de ce copii nu ştiu colindele şi nu mai vin la casele oamenilor? Îmi răspunde că ele fac tot ce pot, dat nimeni nu mai vrea să înveţe colindele vechi, că au cules şi i-au dat directorului de la Sarichioi să îşi facă un doctorat, dar... părinţii, ştii, părinţii nu îşi mai lasă copiii să umble cu colindul, li se pare că umblă cu "cerşitul". E drept că de mult nu se mai dau nuci şi mere, ci bani. Oh, Doamne, nu îmi vine să cred. Ne mor tradiţiile. Nu cu mulţi ani în urm[, "o prietenă" americancă venită în România cu o fundaţie, îmi trimitea un e-mail în care le scria celor de acasă despre cum se serbează Crăciunul la români. Şi după două fraze despre noi, începea pe două pagini să vorbească despre câte McDonald-uri există în România, câte hoteluri şi firme, cum se sărbătoreşte Valentine Day şi alte americanisme. I-am spus: "Beth, this is not Romania that you are talking about in your e-mail!" După 10 ani încep să mă îndoiesc de răspunsul meu. Ne globalizăm şi preluăm odată cu stilul de viaţa economică şi stilul de viaţa spirituală. Eu am avut mereu o încredere naivă, poate, bazată pe istoria noastră, că nu ne "turcim", nu ne pierdem sufletul. Fiul meu, nu comentează nimic. Se lasă dus de frumuseţea locului, căci peisajul este superb. A nins puţin şi dealurile de peste lac, pădurea au nuanţe nemaiîntâlnite. Casele pe care le vedeam în copilărie maaari, mi se par acum mici şi uliţele strâmbe cu meandre prin care curge apa şi dislocă pietrele. Abia pot să calc. Lui i se pare totul foarte pitoresc. Îi arăt locul unde a fost altădată casa bunicii, cea căreia îi plăceau florile. Andrei surâde. Acum este o ditamai căsoaia. E a unchiului Didel, fost preşedinte de CAP şi apoi consilier la primărie, om rapace care a pus mâna pe tot pământul rudelor şi, după ce ne-a cumpărat la preţ de nimic casa de poveşti a bunicii mele, a trântit o ditamai căsoaia de 20 de camere. Cei din sat îi zic, în derâdere Comitetul Central. Sunt trei căsoaie mari, cu etaj, aici în sat şi tot atâţia "şefi de asociaţie". Este expresia puterii, e ca şi cum ar spune: "Priviţi, noi suntem noii îmbogăţiţi!" Îmi amintesc, cum într-o excursie la Roma, ghidul îmi arăta construcţiile eclectice. "Când catolicismul a devenit religie de stat", zicea el, "au pus statuia Sfântului Petru pe Columna lui Traian!" Aşa e şi aici. Puterea este înaltă şi trebuie să se vadă de departe. Dar azi puterea banului distruge tradiţiile, distruge sufletele. Aflu că fraţii se ceartă şi se poartă prin judecăţi pentru pământ, case; că nepotul fură pensia bunicului (bietul Moş Vasile, vărul tatii şi el octogenar, mi se plânge în mijlocul drumului). Verişoara învăţătoare nu crede că Vlăduţ este un copil deştept, că nu învaţă poezii la grădiniţă, asta de ciudă că fiica ei nu a învăţat şi acum lucrează în Italia ca servitoare. E o derută generală. Mergem să vedem Cetatea Heracleea şi de acolo, de sus, vedem satul încremenit. Rar un om sau o maşină trece pe stradă. Pădurea tace şi ea.

În seara următoare, Andrei visează spiritul satului. Dimineaţa, când ne pregăteam de plecare, îmi spune că este de culoare violet şi pluteşte deasupra ca o meduză, amoebă cu multe braţe. Unele se întind la câte o casă, iar cel mai puternic braţ se lasă peste cetate. Un braţ l-a purtat şi pe el în vis şi a văzut satul de sus contradictoriu. Oamenii sunt şi buni şi răi, iar acest spirit este pasiv. Nu intervine în nici un fel în viaţa lor. Se simte doar obosit, chiar foarte obosit.

(Enisala, 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer