Însemnările unui procuror

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

La începutul lunii octombrie 1954, într-una din zile sunt chemat la telefon pe firul scurt de către Petru Groza care, fără nici o altă introducere, într-o conversaţie ce va dura aproape jumătate de oră, mă întreabă dacă el poate să dispună graţierea unui cetăţean care a fost condamnat de instanţele judecătoreşti la câteva luni de închisoare. Desigur, aceasta era o manieră protocolară din partea sa pentru a-mi cere să soluţionez în mod favorabil o cauză penală care îl interesa. I-am răspuns foarte politicos că, desigur, are acest drept în calitatea ce o are de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. L-am rugat să-mi spună despre ce este vorba şi mi-a comunicat numele persoanei, cerându-mi să verific care este situaţia cetăţeanului respectiv.

În momentul acela, Petru Groza, după ce mi-a dat datele de mai sus, a început să-mi spună o mulţime de fapte în legătură cu o serie de cereri ce îi sunt adresate de cunoştinţe şi că el trebuie să fie amabil şi să le rezolve într-un fel sau altul.

În timp ce-mi spunea toate acestea, eu am ridicat receptorul de la telefonul guvernamental şi am cerut legătura cu procurorul regiunii Bacău. În clipa următoare aveam pe fir pe procurorul Boeru, aşa se numea şeful Procuraturii regiunii Bacău, iar pe firul scurt pe Petru Groza, care continua să-mi spună o serie întreagă de - hai să le spunem - poveşti, la care eu răspundeam cu un da, desigur, şi aşa mai departe. Am acoperit cu mâna microfonul firului scurt şi pe telefonul guvernamental l-am întrebat pe Boeru să-mi spună ce ştie de cazul cu persoana al cărui nume mi-l spusese Petru Groza. Foarte pe scurt, procurorul mi-a comunicat că a fost vorba de o infracţiune de vătămare corporală, că cetăţeanul a fost condamnat definitiv la trei luni închisoare corecţională, din care a executat aproape jumătate, că şi organele de partid locale îi cer să facă ce o şti şi să-l pună în libertate fiindcă reclamantul nu mai are nici o pretenţie. Am înţeles şi i-am spus ca din ordinul meu să transmită penitenciarului, care era gard în gard cu Procuratura, că am întrerupt executarea pedepsei, iar dosarul să-l am a doua zi la mine trimis prin curier special. În final, i-am spus simplu: executarea - şi la acest cuvânt am înţeles că şi Boeru era foarte fericit, astfel că am închis convorbirea pe firul guvernamental.

Pe firul scurt, Petru Groza continua să-mi spună o serie întreagă de lucruri la care acum şi eu mă angajam în conversaţia telefonică. Se pare că Petru Groza era în vervă şi într-o zi bună. Convorbirea dura şi, la un moment dat, cam peste un sfert de oră, sună telefonul guvernamental şi ridicând receptorul îl aud pe Boeru care îmi raportează că a făcut o adresă penitenciarului, prin care îi face cunoscut că Procuratura Generală a întrerupt executarea pedepsei, deci să fie pus în libertate respectivul cetăţean. Totodată, mi-a mai raportat că a comunicat măsura luată şi la regiunea de partid, deci toată lumea era mulţumită, şi că în maximum o jumătate de oră persoana respectivă va ieşi pe poarta penitenciarului. Acoperind din nou cu mâna microfonul firului scurt, i-am mulţumit lui Boeru şi i-am atras atenţia ca a doua zi să am la mine dosarul.

La telefon, Petru Groza se pare că îşi epuizase ce a vrut să-mi povestească, astfel că în încheiere mi-a spus să nu uit de cazul ce mi-l semnalase. În acel moment i-am spus că nu am cum să uit fiindcă l-am şi rezolvat. A urmat o pauză şi am avut impresia că s-a întrerupt convorbirea, dar aud în clipa următoare vocea lui Petru Groza, care îmi spune oarecum iritat: ce, îţi baţi joc de mine, când aveai să soluţionezi cererea ce ţi-am făcut-o? Simplu, am răspuns, în timp ce vorbeam cu dumneavoastră pe firul scurt, am luat legătura pe telefonul guvernamental şi... Nu m-a mai lăsat să continui întrebându-mă: ai maşină sau ţi-o trimit pe a mea ca să vii imediat la mine, fiindcă vreau să te cunosc personal (eu nu mai avusesem până atunci vreo întrevedere cu Petru Groza). I-am spus că voi fi la el în câteva minute. Nu era distanţă mare de la Procuratura Generală (vama poştei) la Marea Adunare Naţională.

Cum am intrat la Petru Groza, acesta m-a întâmpinat de la uşă foarte afabil şi mi-a spus să-i povestesc cum am procedat. I-am relatat cele descrise mai sus şi el, foarte încântat, mi-a spus:
- Vezi, asta înseamnă să înlături birocraţia! Uite, dacă mă adresam lui Voitinovici nu ar fi rezolvat aşa de repede cele ce ţi-am solicitat dumitale, el este un om nesincer, care îşi ascunde ochii, nu te priveşte în faţă şi de aceea poartă ochelari fumurii ca să nu-i citeşti în ochi sentimentele.

Am replicat că Voitinovici poartă ochelari fumurii fiindcă este bolnav de blefarită cronică şi îl supără lumina.
- Nu ai dreptate!

Ce puteam să-i mai spun?!

În legătură cu persoana de care s-a interesat i-am spus că nu cred că va fi cazul unei graţieri fiindcă, din cele spuse de procurorul regiunii Bacău, este vorba de unele pasiuni locale şi de o exagerare a pedepsei aplicate, cauză pe care o voi soluţiona probabil printr-un recurs extraordinar, mai ales că este vorba de o infracţiune care se declanşează la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar reclamantul a declarat, după condamnarea definitivă, că nu mai are nici un fel de pretenţii.

Cererile ce mi le-a făcut Petru Groza pe parcurs au fost toate în legătură cu îndreptarea unor hotărâri judecătoreşti pe calea recursului extraordinar sau pentru întocmirea unor referate privind propuneri de graţiere individuală a unor pedepse.

În legătură cu eventualele cereri ale lui Petru Groza, fusesem avertizat de către I. Chişinevschi ca în raporturile noastre de muncă să caut să nu-l supăr absolut deloc, dar pentru unele cazuri ce mi se par mai deosebite să-l informez şi să-l amân pe cât pot, până capăt răspuns de la el.

Îmi amintesc că la un moment dat, cam după un an de la prima noastră întâlnire, Petru Groza îmi cere să-i fac un referat cu propunere de graţiere pentru un condamnat la mulţi ani de puşcărie pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de război. Era vorba de generalul Alexiu, căruia i se imputa faptul că ar fi fost amestecat în nişte fapte foarte grave săvârşite pe frontul de Est.

În legătură cu cererea ce mi s-a făcut pentru acest caz, i-am informat imediat pe I. Chişinevschi şi pe Emil Bodnăraş, acesta din urmă începuse între timp să se ocupe de activitatea organelor de Procuratură, Justiţie, Ministerului de Interne şi Armatei.

Timp de o săptămână nu am primit nici un răspuns de la cei doi potentaţi politici şi nici eu nu am făcut demersuri să-mi parvină dosarul ce-l privea pe condamnatul respectiv, astfel că sunt chemat la telefon de Petru Groza şi mă întreabă ce am făcut cu cazul semnalat. Am motivat că nu am primit încă dosarul de la Ministerul de Interne, întrucât astfel de dosare nu stau în arhiva organelor de Justiţie după judecare, ele fiind preluate şi păstrate în arhivele speciale ale acelui minister.

Au mai trecut vreo două zile şi din nou sunt chemat pe firul scurt de Petru Groza să vin imediat până la el.

Cum am intrat în cabinetul său, m-a luat cam aşa: "Ce, crezi că eu nu ştiu că aştepţi aprobare pentru a-mi înainta referatul? Am şi eu aparatul meu de informare. Ia vino cu mine să-ti arăt ceva." şi mă ia de braţ conducându-mă spre o parte laterală a cabinetului său unde era o draperie pluşată ce acoperea un perete întreg. Trage cu o mişcare bruscă draperia într-o parte şi într-o cameră din dosul acelei draperii văd întins, într-un şezlong acoperit cu un pled, un omuleţ bătrân şi tras la faţă. Lângă el, la o masă, stătea pe un scaun un ofiţer cu gradul de colonel de Securitate care, când ne-a văzut, a sărit de pe scaun şi a luat poziţia de drepţi.

Uite, îmi spune Petru Groza, el este generalul Alexiu, l-am scos la ordinul meu din penitenciar şi îl ţin aici la mine, în birou. Să vină să-l ia, dacă le dă mâna!

A tras la loc draperia şi m-a luat cu el într-un alt cabinet, unde a început iarăşi să-mi povestească o serie de amintiri din tinereţea lui, de petrecerile pe care le făcea în călătoriile sale la Viena şi prin alte oraşe din Europa.

La un moment dat, Petru Groza, care îmi dădeam seama că manifesta pentru mine o oarecare simpatie, a început să-mi spună că el a fost un mare moşier, dar, văzând că "se clatină şandramaua" în ultimii ani ai războiului, a trecut de partea comuniştilor şi "iată, acum copiii mei îi învaţă pe comunişti marxismul". Nu ştiu la ce s-a referit prin aceste ultime cuvinte, dar astfel s-a exprimat.

Am redat textual în ghilimele spusele de atunci ale lui Petru Groza care mi s-au întipărit bine în minte şi a cărui mărturisire m-a mirat mult, mai ales că mi-o făcea mie. Am gândit, însă, se poate vorbi de caracter la acest om?

La plecare mi-a spus să nu-i mai trimit nici un referat că rezolvă el altfel cazul generalului Alexiu.

Întors la Procuratura Generală, am telefonat lui Emil Bodnăraş să-i spun cum stau lucrurile cu fostul general Alexiu şi acesta mi-a spus că a aflat de situaţia creată, dar că nu mă mai priveşte pe mine modul de soluţionare a cazului, fiind o problemă pe care o va rezolva Petru Groza în calitatea sa de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

Sincer să fiu, am respirat uşurat!

Dar fiindcă am relatat cazul prin care Petru Groza m-a solicitat să-i întocmesc un raport privind cazul descris în capitolul anterior, mă voi referi detaliat la situaţia când atât din partea preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, cât şi a generalului colonel Emil Bodnăraş, membru marcant pe linie de partid şi de stat, mi s-a cerut prin telefon în aceeaşi zi, la distanţe de timp de nici o oră de la o convorbire la alta, să studiez cazul Elenei Pătrăşcanu şi să-mi spun părerea. Nici un cuvânt în plus sau în minus: să-mi spun părerea!

Elena Pătrăşcanu era soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese judecat pentru infracţiunea de înaltă trădare, condamnat la moarte şi executat. La rândul ei, Elena Pătrăşcanu fusese judecată pentru complicitate la înaltă trădare şi condamnată de aceleaşi instanţe militare la 20 ani muncă silnică.

Ca de obicei, astfel de cazuri complicate, şi voi mai relata şi altele pe parcursul însemnărilor mele, mi se cerea să le rezolv de fiecare dată tocmai atunci când procurorul general A. Alexa nu se găsea în Procuratura Generală. Să fi fost o simplă coincidenţă?!

Mi s-a mai spus atunci că pentru a-mi spune părerea, am la dispoziţie două zile.

Trebuia să las totul deoparte şi să mă ocup de acest caz.

L-am rugat pe generalul maior Gheorghe Bucşan, locţiitorul procurorului general, să ia măsuri să mi se aducă dosarul Pătrăşcanu. După cum am mai relatat, dosarele cu caracter aşa-zis contrarevoluţionar, de competenţa de judecată a instanţelor militare, după soluţionarea lor definitivă erau păstrate în arhivele Ministerului de Interne.

A doua zi de dimineaţă, la prima oră, sunt înştiinţat că un colonel din Ministerul de Interne doreşte să se prezinte la mine. Am spus procurorului militar care îl anunţase să-l poftească în cabinetul meu.

Acest colonel mi-a comunicat că a primit ordin de la şefii lui ca să-mi aducă dosarul Pătrăşcanu. Şi cum stătea în dreptul uşii de la cabinetul meu, a făcut un semn cu mâna şi vreo trei soldaţi cu braţele încărcate de dosare au intrat înăuntru, iar colonelul m-a întrebat unde să pună dosarele fiindcă nu sunt numai acelea din braţele soldaţilor ci mai sunt încă multe volume. Lângă cabinetul meu era o cămăruţă goală, fără nici o întrebuinţare; i-am indicat acea încăpere.

Ei bine, s-au cărat la dosare, care aşezate în ordine reprezentau cam doi metri cubi. I-am spus colonelului respectiv că peste două zile să vină şi să ia dosarele înapoi.

Am rămas singur în cabinet. Din uşa cămăruţei unde se depuseseră dosarele priveam spre acestea şi pur şi simplu simţeam că mă apucă ameţeala. Aveam la dispoziţie două zile "să-mi spun părerea". Am tras la întâmplare vreo trei volume din cei doi metri cubi care reprezentau probatoriile juridice ale faimosului proces politic al lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi al soţiei sale Elena Pătrăşcanu. Două vieţi, două destine; viaţa unui om care fusese curmată, viaţa unei femei care mai trăia, dar, practic osândită tot la pieire prin cei 20 de ani de muncă silnică.

Eram singur, emoţionat, descumpănit şi înfricoşat în acelaşi timp.

Ca toată lumea, auzisem şi citisem în presă despre cazul Pătrăşcanu. Cu câţiva ani în urmă, pe când eram judecător supleant la Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu în calitate de ministru al Justiţiei făcuse o vizită la instanţele judecătoreşti, mai bine zis la Curtea de Apel din Iaşi. Atunci nu avusesem ocazia să-l văd. Acum aveam în faţă, în filele dosarelor, viaţa acelui om care, deşi trecut în nefiinţă, vorbea prin cuvintele scrise pe miile de pagini ce alcătuiau cei doi metri cubi.

Îmi dădeam seama că practic era imposibil să citesc şi să cuprind mai mult decât 2 - 3 volume.

Atunci m-am întrebat ce se vrea, ce se doreşte de la mine?

În acele prime momente nu puteam să-mi dau seama, de aceea poate, maşinal am luat cu mine cele trei volume frumos cartonate, legate şi parafate, cu numere de ordine la marginea filelor, numere de ordine ce reprezentau numele persoanei audiate sau declaraţiile inculpatului sau inculpatei, menţionate în opisul din prima filă a dosarului. Totul făcut cu minuţiozitate şi, aş putea spune, chiar artistic, dacă acest cuvânt în cazul de faţă putea să reprezinte arta fără a întina cuvântul de artă, el reprezentând tragedia unor oameni.

Am cerut să nu fiu deranjat de nimeni şi să nu mi se mai facă nici o legătură telefonică.

În anticameră, când mi-am exprimat dorinţa de a fi singur în cabinet, era acelaşi procuror militar care îl adusese la mine pe colonelul ce transportase dosarele şi mi-a spus cu un glas din care se desprindea compătimirea: o să aveţi mult de lucru, ce se întâmplă că au ajuns la dumneavoastră aceste dosare?! Am ridicat din umeri şi nu i-am dat nici un răspuns.

La biroul meu am început să răsfoiesc filele dosarelor, să citesc câte o frază sau pasaje întregi. Nu erau declaraţii luate de organele de anchetă penală ale Securităţii, erau note, referate, referinţe, strânse de organele de anchetă pe linie de partid. Am mai luat încă vreo două volume şi am început să le răsfoiesc şi pe acestea şi să citesc tot referinţe date de persoane care participaseră în casa soţilor Pătrăşcanu la diverse întâlniri şi care descriau discuţiile purtate cu ocazia acelor vizite. Au trecut, astfel, vreo 3 - 4 ore în care timp tot am lecturat pasaje întregi din acele referinţe din care nu puteam desprinde nimic compromiţător, cel puţin din volumele pe care le alesesem la întâmplare.

În cele câteva ore nu am fost deranjat de nimeni, cu excepţia unor telefoane pe firul scurt sau guvernamental, din partea unor personalităţi de stat sau de partid care mă întrebau sau îmi cereau relaţii pe probleme obişnuite ale activităţii curente.

Trebuie să spun, însă, că întreaga anchetă penală efectuată de anchetatorii penali de Securitate pe tot parcursul ei a fost sub directa supraveghere a două persoane din partea Procuraturii. Unul din ei era colonelul de justiţie militară Grigore Râpeanu care, deşi făcea parte ca magistrat din direcţia instanţelor de justiţie militară a ministerului de Justiţie, fusese împuternicit şi delegat cu supravegherea anchetei penale în calitate de procuror. Pe timpul când începuse anchetarea lui L. Pătrăşcanu, Procuratura nu se înfiinţase, iar în cadrul ministerului de Justiţie era ca un departament - Procuratura Generală.

Cel de-al doilea procuror care îl ajutase pe Grigore Râpeanu în cazul L. Pătrăşcanu era procurorul civil Ion Pohonţu.

Aşadar, în timp ce în decursul celor câteva ore răsfoiam şi citeam din paginile dosarelor, mă pomenesc la un moment dat că intră la mine Grigore Râpeanu, care acum era locţiitor al procurorului general şi care răspundea de direcţia judiciară penală din Procuratura Generală.

Cum a intrat în cabinet, am observat că era agitat şi transfigurat la faţă. L-am întrebat ce s-a întâmplat că nu prea arată bine. El, cu ochii pe volumele dosarelor aflate pe biroul meu, mi-a răspuns că are o criză teribilă de ulcer şi scoţând din buzunar o cutie cu comprimate de bicarbonat a răsturnat în palmă câteva din acestea pe care, cu o mişcare bruscă, le-a dus la gură şi a început să le mestece şi să le înghită. Aşa proceda de obicei atunci când era în criză.

Dar, cu ochii tot aţintiţi pe dosare, de care parcă nu îi putea dezlipi, m-a întrebat: ce faceţi aici?

I-am răspuns: recunoşti dosarele? Mi-a răspuns că a auzit că am cerut dosarul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi al soţiei sale. Vestea aducerii la Procuratura Generală a acelui caz se răspândise repede, iar Râpeanu aflând nu a ezitat să vină la mine deşi rugasem să nu fiu deranjat de nimeni.

De aici încolo voi descrie modul în care s-a derulat întocmai discuţia dintre mine şi el.
- Uite, mi s-a cerut să studiez cazul Elenei Pătrăşcanu şi în două zile să-mi spun părerea.
- Şi ce vreţi să faceţi? mă întrebă Râpeanu precipitat şi cu o notă de îngrijorare în glas.
- Ce pot să fac? Am citit, mai bine zis am răsfoit astea câteva volume ca să-mi fac cât de cât o părere înainte de a mi-o exprima în scris, aşa cum mi s-a cerut.
- Dar bine, insistă Râpeanu de data aceasta mai nervos şi mai îngrijorat, spuneţi-mi ce intenţionaţi să faceţi?
- Nu ştiu, mă tot gândesc de ce mi s-a cerut tocmai mie şi tocmai acum, când procurorul general nu este aici, să opinez asupra cazului Elena Pătrăşcanu, despre care nu ştiu absolut nimic deoarece cauzele politice nu sunt de resortul meu. Să ştiţi însă că mă bucur că aţi venit la mine şi vreau să discut cu dumneavoastră, sincer, deschis, între patru ochi, fiindcă suntem singuri şi nu ne aude nimeni. (Nu prea eram sigur că nu ne aude nimeni; mă gândeam la microfoanele ce bănuiam că erau instalate prin toate cabinetele miniştrilor şi, deci, cu atât mai mult la mine). Spuneţi-mi, dumneavoastră care aţi condus ancheta în cazul L. Pătrăşcanu, aţi participat la judecată şi la executarea lui, a fost acesta vinovat?

Cred că trăsnetul dacă ar fi căzut atunci în cabinetul meu, Râpeanu nu ar fi rămas atât de împietrit şi fără de glas ca în acel moment, la întrebarea mea.

A urmat o tăcere lungă. Îl vedeam cum se frământă, deschidea gura să vorbească, apoi o închidea la loc fără să scoată nici o vorbă. Apoi a venit răspunsul, încet, aproape şoptit:
- Nu a fost vinovat!!

Am rămas şi eu tăcut câteva momente. Răspunsul acesta sincer al lui Râpeanu, în contrast cu acuzaţiile oficiale şi cele ale propagandei de partid, m-a zguduit! M-a uluit!
- Ştiţi - i-am spus - ştiţi ce înseamnă răspunsul dumneavoastră? Înseamnă că aceasta este crimă politică. Şi mai ştiţi din istorie, când iese adevărul la iveală într-o crimă politică? Nu peste un an, nici peste zece ani, poate mult mai târziu, peste douăzeci sau treizeci de ani, iese la suprafaţă ca untdelemnul!

L-am mai întrebat atunci ceva pe Râpeanu, să-mi spună dacă a asistat la executarea lui L. Pătrăşcanu şi cum s-a efectuat. Tot greu, tot cu glasul pierdut, mi-a relatat că în ziua hotărâtă pentru execuţie s-a dus în celula unde L. Pătrăşcanu era închis. Era însoţit de un plutonier adjutant din cadrele Ministerului de Interne şi i-a spus lui L. Pătrăşcanu că trebuie să meargă într-o altă celulă. Deci, au ieşit din celula unde era încarcerat. Lucreţiu Pătrăşcanu mergea pe coridorul închisorii înainte, urmat de plutonierul adjutant, iar în spatele acestuia venea el, Râpeanu, care a văzut când subofiţerul, la un moment dat, a scos din teaca de piele pistolul şi din mers a tras în ceafa celui care fusese unul din conducătorii de frunte ai partidului comunist din România.

Pătrăşcanu a căzut jos şi doar a mai apucat să zică o sudalmă la adresa călăilor săi, după care a murit acolo pe coridor.

Istoria aceasta m-a zguduit, m-a înfiorat, iar relatarea ei prin confesiunea lui Grigore Râpeanu mi-a făcut atunci impresia că el retrăieşte acele momente groaznice şi pur şi simplu l-a adus într-o stare de prostraţie. Cred că eram singurul om căruia îi povestise săvârşirea acelei crime.

S-a ridicat în picioare şi, cu ambele mâini ţinându-se de cap, a pornit împleticindu-se spre uşa ce dădea afară din cabinetul meu, pe care nu a nimerit-o şi s-a izbit de uşorul ei, apoi deschizând-o a ieşit.

Am rămas singur în biroul meu şi parcă mai auzeam cuvintele lui Râpeanu repetate la infinit:
- Nu a fost vinovat!... Nu a fost vinovat!... Nu a fost vinovat!...

Din acel moment, hotărârea mea era luată. Dacă L. Pătrăşcanu nu a fost vinovat, soţia lui cu atât mai mult nu a fost vinovată şi atunci unde este complicitatea la înaltă trădare?! Şi care înaltă trădare??!!

Bine! Trebuie să o scot din închisoare! Dar, cum? Cu ce argumente?... Şi sub ce formă legală?

A spune că Elena Pătrăşcanu este nevinovată, ar însemna că implicit nici Pătrăşcanu nu a fost vinovat şi atunci vinovaţi sunt cei care au pus la cale şi înscenat acel proces politic.

Şi cine erau acei vinovaţi? Nu erau alţii, sau altul, decât cei care se temeau de el că le poate lua locul.

Aveam vreo şansă să spun că Elena Pătrăşcanu fiind nevinovată va trebui rejudecat procesul? Era absurd pentru acele timpuri!

M-am hotărât să adopt pe moment o altă soluţie care să o poată scăpa de pedeapsa de aproape 17 ani de închisoare ce-i mai avea de executat, în rest, va hotărî viitorul.

Am luat o coală de hârtie şi am scris că:...Elena Pătrăşcanu a fost condamnată pentru infracţiunea de complicitate la înaltă trădare, la 20 ani muncă silnică, că a executat 3 ani şi că în raport de circumstanţele în care a fost săvârşită fapta, considerăm că anii de detenţie sunt suficienţi, cerând ca pentru restul pedepsei să fie graţiată, cu repunerea în totalitatea drepturilor civile.

Am dat la maşina de scris scurtul referat cu propunerea de graţiere - cu gândul că acum fie ce o fi - şi am semnat apoi acel document. Printr-un curier special, am expediat într-un plic sigilat actul întocmit la preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

Cu interes şi totodată îngrijorat, am aşteptat rezultatul propunerii. Peste două zile mi s-a comunicat de un procuror din direcţia procuraturilor militare din Procuratura Generală că Elena Pătrăşcanu a fost graţiată de restul pedepsei ce o mai avea de executat şi, drept urmare, a fost pusă în libertate.

Se pare că soluţia propusă de mine a convenit mai marilor de partid şi de stat.

Asta a fost tot ce am putut face atunci pentru o persoană nevinovată pe care nu o văzusem în viaţa mea cum arată la faţă şi care era una din multele, foarte multele victime ale unui partid politic care timp de aproape jumătate de secol a oprimat şi timorat cu cinism şi cruzime peste douăzeci de milioane de oameni.

Ceea ce am gândit întotdeauna a fost faptul că în decursul istoriei sale de peste două mii de ani, poporul român şi-a păstrat fiinţa naţională prin lupta sa, fără ajutorul nimănui, astfel că şi descătuşarea din sclavia comunistă a făcut-o singur, tot el, poporul.

Şi ar mai fi un fapt de reţinut, noi românii am stat pe locurile în care trăim şi existăm ca naţiune şi am apărat fruntariile Europei împotriva năvălirilor barbare pe când multe popoare de pe acest continent îşi vedeau liniştite de viaţa lor prosperă, iar când au încercat să se lupte cu marii asupritori ai timpurilor prin aşa-numitele cruciade au fost zdrobiţi de puterea otomană în plină ascensiune, însă românii au dat lecţii întregii omeniri despre ce înseamnă dorinţa de libertate şi iubirea de ţară, prin victorioasele lupte duse de Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi regii României care au făurit statul independent în care trăim, şi atunci cum vine "povestea" cu intrarea noastră în Europa, când noi existam în Europa atunci când multe state europene nici nu se formaseră, iar Statele Unite ale Americii abia dacă există doar de 200 de ani ca state independente?! Ce au însemnat luptele de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti pentru aliaţi în Primul Război Mondial, dar întoarcerea armelor împotriva fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial? Ne-a ajutat cineva în aceste războaie sau noi i-am ajutat pe "europenii" care ne dau lecţii de istorie? Ar fi multe de spus în problema intrării noastre în Europa, dar nu asta mi-am propus să scriu în aceste însemnări [1].

Notă:
[1] Comentariu exprimând amărăciunea lui G.P. Vuza faţă de situaţia că anii trec dar "intrarea în Europa" se lasă aşteptată. Lui, care privea în urmă cu dor la valorile europene pe care le trăise şi admirase în România liberă a tinereţii sale, nu i a fost dat să asiste la evenimentul în discuţie. Mai aveau să treacă încă patru ani de la încetarea sa din viaţă, în ianuarie 2003, până la respectivul eveniment.