Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cum se aplica legea în Republica Populară Română


Dinu C. Giurescu, pe marginea unei cărţi de George Pavel Vuza

18.02.2009
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Pavel Vuza
Însemnările unui procuror
Editura Vremea, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cum se aplica legea în Republica Populară Română
George Pavel Vuza (20 septembrie 1918 - 31 ianuarie 2003), licenţiat în drept al Universităţii din Iaşi; judecător rural (comuna Negreşti, judeţul Vaslui); judecător supleant la Tribunalul Iaşi; procuror la Parchetul Tribunalului Iaşi; procuror al regiunii Iaşi; locţiitor al procurorului general al R.P.R.; prim-locţiitor al procurorului general; exclus din P.M.R. (P.C.R.) sub învinuirea de "pactizare cu duşmanul de clasă"; trimis la "munca de jos" la un notariat de raion; reprimit, cu funcţia de procuror-inspector la Procuratura municipiului Bucureşti; pensionat de boală după infarctul suferit în 1984. În august 1990 a început să scrie Însemnările unui procuror sau Procuratura văzută din interior.

Volumul aparţine literaturii memorialistice şi are o însemnătate cu totul aparte. Este un document al activităţii de procuror al Republicii Populare Române, scris de o persoană de meserie, care a lucrat aproape trei decenii în cadrul "instanţelor judecătoreşti şi Procuraturii" sau "organelor Procuraturii" (pentru a relua formularea Constituţiilor din 1952 şi 1965).

În felul său, documentul este unic, până în prezent. Îndatorirea principală - mai ales ca prim-locţiitor al procurorului general - era să asigure legalitatea, corecta aplicare a legii "prin constatarea şi înlăturarea oricăror încălcări ale legii săvârşite de către organele, instituţiile, întreprinderile economice şi organizaţiile de stat, de către organizaţiile cooperatiste sau obşteşti, de către funcţionari şi cetăţeni." (potrivit formulării autorului, capitolul XVII).

Încălcările erau numeroase, fie din incompetenţă, fie prin presiunea factorului politic, fie chiar prin intervenţia aparatului judiciar.

Primii secretari P.M.R. de regiuni "se comportau ca în epoca feudală... erau adevăraţi seniori...", iar ceilalţi, obligaţi "să se comporte ca nişte vasali ai lor" (capitolul XVII).

Calificarea personalului din aparatul judiciar. Se adăuga lipsa de personal calificat. În unităţi lucrau "procurori şi procurori ajutori proveniţi din şcoala juridică de la Iaşi şi care erau complet lipsiţi de cunoştinţe de practică judiciară, de aplicare a dispoziţiilor legale, nu mai vorbesc de totala ignoranţă a unora dintre ei în ceea ce priveşte cultura generală" (capitolul XV). Procurorul raionului Iaşi nu avea nici măcar un act de absolvire a cursului primar şi fusese frizer!

Colectarea cerealelor. Nepredarea cotelor se pedepsea cu închisoarea. Un exemplu: la raionul de partid Iaşi a fost întocmit "un plan de acţiune" cu un calendar pe zile, pentru judecarea ţăranilor cu cote restante. Nu se făcuseră nici cercetări şi nu se întocmiseră dosarele - dar factorul politic voia neapărat să dea un exemplu! Când a auzit de "o asemenea enormitate şi batjocură juridică", Vuza, în calitatea sa de procuror al întregii regiuni Iaşi, a oprit toată acţiunea (toamna 1953). "Împuternicitul" pe regiune cu colectările, "învestit cu puteri nelimitate de a merge în casele oamenilor şi colecta fără limită orice fel de produs agricol", îl acuză pe procurorul şef (Vuza) că refuză să emită mandate de arestare a celor care nu-şi predaseră la timp cotele. La care vine replica lui Chivu Stoica - venit special de la Bucureşti: foarte bine a făcut procurorul şef că nu a emis mandate de arestare, "ce, noi colectăm oameni sau trebuie să colectăm cereale?" (capitolul XI). Dar alături de acest exemplu de bun simţ, se aflau sutele şi miile de arestări abuzive.

*
Cum se fabricau procesele aducătoare de moarte. La Întreprinderea forestieră Suceava, Miliţia şi Securitatea instrumentaseră "cazul" inginerului Grozavu, căruia i se imputau sustrageri masive de material lemnos. Fapta era încadrată ca "delapidare cu consecinţe deosebit de grave", ceea ce însemna pedeapsa capitală. În primăvara 1957 vine la procurorul Vuza un general-maior de la Ministerul de Interne (nu ne dă numele) şi insistă, imperativ, ca Procuratura să aprobe trimiterea în judecată a inginerului Grozavu, într-un proces cu "uşile închise", iar sentinţa să fie condamnarea la moarte! (La fel se procedase în "procesul" de la Canal în 1952 - cu trei persoane executate, ca şi în procesul Pătrăşcanu, nota D.C.G.) Reacţia lui George Vuza a salvat un om de la moarte. A ordonat preluarea cercetărilor de către direcţia de resort din Procuratura Generală, cu persoanele cele mai competente pentru efectuarea expertizelor contabile şi financiare. Rezultatul: acuzarea iniţială nu avea nici un suport legal, iar inginerului Grozavu i s-a imputat suma de 2.500 lei!! (capitolul XXVI).

*
"Legalitatea" sau cum se aplică legea în Republica Populară Română. Între prevederile legale şi realitatea de pe "teren" se deschidea, nu o dată, o prăpastie.

În primăvara 1954, Procuratura Generală începe verificarea temeiului legal al deţinerii unor persoane în stare de arest şi muncă forţată, îndeosebi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. "S-a constatat", scrie George Pavel Vuza, "că mii şi mii de oameni" erau deţinuţi "fără nici o formă legală", numai ca urmare a unor rapoarte întocmite de "organele" M.A.I., aprobate de conducerea ministerului, cu menţiunea că respectiva persoană este "duşman de clasă".

Mai erau şi cei condamnaţi de instanţe, deţinuţi în continuare fără nici o formă legală tot de organele M.A.I., deşi îşi executaseră pedeapsa. Comisiile constituite şi conduse de procurori au procedat la controale în urma cărora "au fost puse în libertate mii de persoane", îndeosebi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (capitolul XXII).

În 1952 procurorul general de atunci, Tatu Jianu întocmea un raport în care arăta că procurorii nu erau lăsaţi să inspecteze locurile de detenţie şi felul cum sunt executate hotărârile judecătoreşti. Scrisese textual "...se bate la nişte porţi închise". Ulterior, o comisie de procurori confirmă starea de fapt acolo unde se aflau deţinuţii condamnaţi de instanţele militare sau cei internaţi pe cale administrativă. Nici vorbă să existe vreo legătură între prevederile regulamentelor şi "starea de insalubritate" din închisori, "hrana mizerabilă, lipsa cazarmamentului, oameni bolnavi şi fără asistenţă medicală, muribunzi şi câte multe alte grozăvii". "Am avut impresia", scrie George Vuza, când a citit raportul comisiei de procurori, "că mi se ridică părul până în vârful capului de grozăviile ce le conţinea" (capitolul XXII). Frica era atât de prezentă în toţi, încât procurorii constataseră faptele, dar nu îndrăzniseră să arate pe cei răspunzători şi nici să facă vreo propunere concretă. Atunci, Vuza a dat raportului caracterul de informare adresată conducerii partidului, adăugând în final: "...de toate aceste abuzuri şi ilegalităţi se face vinovat ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici".

Dactilografa din Procuratură a refuzat iniţial să bată la maşină încheierea din raport, fiindcă îi era frică!

În final, raportul ajunge direct la Gheorghiu Dej, deşi pe cale ierarhică ar fi trebuit trimis întâi lui Iosif Chişinevschi. Gheorghiu Dej pune rezoluţia: "De acord cu materialul", după ce subliniase şi adnotase aproape fiecare frază. A urmat o şedinţă la Consiliul de Miniştri, prezidată de I. Chişinevschi, pentru examinarea în plen a raportului sus-menţionat. Şedinţa, la care participa şi Alexandru Drăghici, era prezidată de I. Chişinevschi. Acesta dă dispoziţii lui George Vuza să citească raportul pe care-l întocmise, inclusiv fraza finală: "...de toate aceste abuzuri şi ilegalităţi se face vinovat ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici".

Pe măsură ce Vuza citea, ministrul de Interne "sărea de pe scaun şi trăgea câte o înjurătură" în care personajul central era mama lui George Vuza. La care I. Chişinevschi reacţiona: "Sandule (Drăghici, nota D.C.G.), stai liniştit, «tovarăşul» (Gheorghiu-Dej) este de acord cu raportul şi, uite, este rezoluţia şi semnătura sa prin care cere a se lua măsuri de înlăturare a neajunsurilor constatate." (capitolul XXII). (Pentru conducerea P.M.R. neregulile din locurile de detenţie erau considerate simple "neajunsuri", nota D.C.G.)

În urma raportului, s-a produs "oarecum" o ameliorare la locurile de detenţie, cei închişi au fost eliberaţi la termen; au încetat internările "pe cale administrativă" ale "duşmanilor de clasă".

*
Ameliorarea condiţiilor de detenţie. În fortul Jilava, pereţii celulelor aveau un grad ridicat de umiditate "în condiţii cu totul inumane", ceea ce aducea, în timp, distrugerea fizică a celui deţinut. Cum să schimbi această stare de lucruri? Normal ar fi fost să se arate situaţia reală şi să se propună măsurile adecvate de îndreptare. Dar din perspectiva aparatului de represiune, deţinuţii nu aveau "drepturi", chiar dacă regulamentele în vigoare fixau anume obligaţii faţă de ei. [1] "Soluţia" a fost găsită de generalul-maior Gh. Bucşan, care constatase "condiţiile inumane". A întocmit un raport în care arăta că 40% din "personalul de pază" (mulţi din ei brute patibulare) s-a îmbolnăvit de reumatism din cauza umidităţii excesive. Ca urmare, propune desfiinţarea acelei părţi din fortul Jilava. Raportul a fost trimis la Ministerul de Interne, dar şi la Partid. După vreo lună, i s-a comunicat că acea parte a fortului va fi dezafectată, iar în locul spaţiilor de detenţie se va amenaja o ciupercărie: umiditatea excesivă oferea microclimatul cel mai potrivit pentru recoltele de ciuperci!!!

Vuza adaugă: condiţiile de detenţie "din sistemul de executare a pedepselor... nu erau altceva decât locuri de exterminare a unor nevinovaţi" trimişi în închisori "potrivit legilor comuniste" (capitolul XXII).

*
Eliberarea unor fruntaşi social-democraţi ţinuţi de şapte ani în închisoarea Uranus. În decembrie 1955, conducerea P.M.R. decide eliberarea lui Constantin Titel Petrescu şi a câtorva alte persoane (număr neprecizat) acuzate de sionism, titoism şi sabotaje. În aprilie - mai 1956, sunt eliberaţi: 8 persoane implicate în procesul sioniştilor; 11 lideri social-democraţi şi Elena Pătrăşcanu. Toţi erau "graţiaţi"; ei continuau să aibă dosar penal, dar nu mai executau restul pedepsei. (Cercetări ulterioare vor arăta, posibil, de ce conducerea P.M.R. a hotărât aceste graţieri în 1956, nota D.C.G.)

În vara anului 1956, George Vuza este chemat la Consiliul de Miniştri, unde Iosif Chişinevschi îi dă o listă cu numele a cinci persoane, foşti lideri social-democraţi ("independenţi", nota D.C.G.), aflaţi de mai mulţi ani în închisoare. I se cerea ca, a doua zi, să prezinte "un scurt referat" pentru fiecare caz şi să arate ce s-a imputat acelor persoane. Vuza s-a adresat generalului-maior Gh. Bucşan - adjunctul procurorului general - cu solicitarea ca referatele să cuprindă "realitatea faptelor imputate şi numai şi numai adevărul asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei" persoanelor în cauză. Generalul Gh. Bucşan le aduce a doua zi cu concluzia "că din actele de la dosarele existente nu rezultă nici o probă de vinovăţie care să aibă un caracter penal". Cei cinci "erau încarceraţi pe cale administrativă de peste şapte ani în închisoarea Uranus", temutul loc de detenţie al Ministerului de Interne, unde nu pătrunsese până atunci nici un procuror "pentru a verifica modul cum este respectată legea".

Nu ştim de ce liderii P.M.R. deveniseră dintr-o dată grăbiţi în "lămurirea" situaţiei celor cinci deţinuţi social-democraţi. Unul dintre aceştia era profesorul Motaş, personalitate bine-cunoscută; al doilea, Mirescu, ceilalţi trei, lideri regionali de la Reşiţa.

După primirea referatelor, Vuza este convocat la Consiliul de Miniştri, în aceeaşi zi, la I. Chişinevschi; acesta se duce la "tovarăşu" (Gheorghiu Dej), revine şi îi spune să meargă în aceeaşi seară la închisoarea Uranus şi să ia legătura, personal, cu fiecare din cei cinci în cauză.

"Eram doar singurul procuror - ne relatează Vuza - care păşea într-un astfel de loc, am intrat într-un culoar lung, slab luminat de becuri electrice, şi din primul moment m-a izbit un miros greu de aer stătut şi umed în care se împleteau miasme de urină, materii fecale şi mucegai, iar pe culoarul flancat de o parte şi alta de uşi metalice cu vizete închise, m-am încrucişat cu câţiva deţinuţi însoţiţi de câte un ofiţer de Securitate care îi conducea ţinându-i de braţ, fiindcă acei nenorociţi ai soartei aveau ochii acoperiţi cu nişte ochelari cu lentile negre prin care nu puteau vedea absolut nimic."

Ajunge într-o celulă de 9 metri pătraţi, slab luminată, cu un pat de fier, "o saltea şi o pătură jegoasă". În pat "un om cu părul alb încerca să se ridice în picioare": era profesorul Constantin Motaş: "eruditul savant, şi în ce hal arăta! Am înţeles de la el că aceste zdrenţe le purta de când a fost arestat, în urmă cu şapte ani, şi cândva fuseseră hainele unui intelectual, ridicat de acasă în toiul nopţii şi azvârlit în închisoare, pe simplul motiv că făcea parte din partidul socialist (P.S.D.-Independent, care refuza "fuziunea" cu P.C.R., nota D.C.G.), care împărtăşea doctrina marelui politician francez Leon Blum."

Vuza a discutat apoi, pe rând, cu Mirescu şi cu ceilalţi social-democraţi din Reşiţa. "Trecuse bine de miezul nopţii când am părăsit închisoarea Uranus şi, ajuns acasă, nu am putut închide ochii până la ziuă, când m-am dus la serviciu...".

A raportat cele constatate lui I. Chişinevschi; acesta s-a dus la "tovarăşu", a revenit cu hotărârea ca social-democraţii (cei cinci) să fie luaţi de la Uranus şi duşi la Procuratură (unde camerele de arest aveau pat, masă, scaune, dulap, grup sanitar, chiuvetă şi apă caldă).

Vuza a cerut pentru cei cinci lenjerie de corp, costume, pardesie, pantofi, cravate etc. De la Ştefan Voitec, pe atunci ministrul Industriei Uşoare (unul din social-democraţii procomunişti în 1946-1947), a primit de 3-4 ori cât era necesar. Profesorul Motaş a refuzat iniţial primirea efectelor, spunând lui Vuza: "Timeo Danaos et dona ferentes". În cele din urmă a acceptat, dar a cerut ca zdrenţele ce le purta să le păstreze, ca amintire. Nu i-au fost date, deoarece - spunea şeful gărzii de pază - erau pline de păduchi. "Entuziasmat" de dictonul latin al profesorului C. Motaş, I. Chişinevschi i-a cerut lui Vuza să-i scrie cuvintele pe carnetul său personal, împreună cu traducerea în română!!

Cei cinci au compărut în faţa unei comisii prezidate de acelaşi I. Chişinevschi, cu participarea lui Ştefan Voitec, Theodor Iordăchescu ş.a.

Ce a avut de spus Chişinevschi? Anume că arestaţii vor fi puşi în libertate şi "că partidul comunist nu este cu nimic vinovat de situaţia creată şi că vina o poartă ei, social-democraţii, care s-au opus politicii de unificare a celor două partide şi că prin aceasta au fost trădate interesele clasei muncitoare."!

Cu alte cuvinte, cei arestaţi în urmă cu peste şapte ani erau răspunzători de propria lor încarcerare! Era o "logică" în afara oricărei raţiuni.

Motaş şi Mirescu au replicat că diferenţele de opinii nu justifică în niciun fel arestarea lor.

În schimb, cei trei social-democraţi din Reşiţa au atacat "pe un ton vehement şi violent" abuzul comis de regim şi i-au calificat pe Ştefan Voitec şi Theodor Iordăchescu a fi "adevăraţii trădători ai partidului social-democrat".

Rămâi astăzi pe gânduri să constaţi că, după mai bine de şapte ani de suferinţă şi infern în închisoarea Uranus, oamenii mai aveau tăria să spună lucrurilor pe nume, în faţa unui tovarăş considerat atunci un fel de Nr. 2 în ierarhia P.M.R.

Reacţia foştilor social-democraţi care se alăturaseră partidului comunist (Th. Iordăchescu şi, îndeosebi, Şt. Voitec): "...la asprele cuvinte ce le erau zvârlite în faţă fără menajamente, tremurau din tot corpul ca zgâlţâiţi de friguri...".

Cei "deţinuţi" au fost foarte curând eliberaţi şi în "Scânteia" a apărut un articol semnat de Mirescu, despre rolul istoric al celor două partide (a fost scris chiar de el sau i s-a dat un text gata redactat?, nota D.C.G.). (Întregul episod în capitolul XXI) [2]

*
Eliberarea Elenei Pătrăşcanu implicată ca "martoră" în procesul soţului ei şi condamnată ulterior la 20 de ani muncă silnică, sub acuzaţia de complicitate la înaltă trădare.

În mai 1956 George Vuza primeşte, în aceeaşi zi, telefon de la dr. Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi de la Emil Bodnăraş, ca să "studieze" cazul Elenei Pătrăşcanu şi "să-şi spună părerea". Avea la dispoziţie două zile. Ca urmare, Vuza, cere "dosarul Pătrăşcanu". I s-au adus "fără nici o exagerare, cam doi metri cubi" de dosare. A le consulta în două zile, nici vorbă. Întreaga anchetă penală fusese condusă sub directa supraveghere a colonelului de justiţie militară Grigore Râpeanu (care a avut şi rolul principal) şi a procurorului civil Ion Pohonţu.

După câteva ore, intră în cabinetul lui Vuza Grigore Râpeanu, pe atunci locţiilor al procurorului general. "Era agitat şi transfigurat la faţă", întreabă "de două ori", devenit tot "mai nervos şi mai îngrijorat": "Ce intenţionaţi să faceţi?". "Nu ştiu", răspunde Vuza, "mi s-a cerut să opinez asupra cazului Elena Pătrăşcanu, despre care nu ştiu absolut nimic, deoarece cauzele politice nu sunt de resortul meu."

Uitându-se fix la el, Vuza îl întrebă pe Grigore Râpeanu: "Spuneţi-mi, dumneavoastră care aţi condus ancheta în cazul Pătrăşcanu, aţi participat la judecată şi la executarea lui, a fost acesta vinovat?"

Cel întrebat a rămas "împietrit şi fără glas". După o lungă tăcere, a răspuns "încet, aproape şoptit: Nu a fost vinovat!" (capitolul XX).

Replica lui Vuza: "Ştiţi ce înseamnă răspunsul dumneavoastră? Înseamnă că aceasta este crimă politică".

L-a întrebat dacă a asistat la executarea lui Pătrăşcanu. Râpeanu a confirmat şi a relatat împuşcarea fostului lider comunist pe un coridor al închisorii Jilava.

Râpeanu, "adus într-o stare de prostraţie (...) S-a ridicat în picioare şi, cu ambele mâini ţinându-se de cap, a pornit împleticindu-se spre uşa ce dădea afară din cabinetul meu, pe care nu a nimerit-o şi s-a izbit de uşorul ei, apoi deschizând-o a ieşit".

Vinovaţi, a gândit atunci Vuza, nu erau decât "cei ce se temeau de el (Pătrăşcanu), că le poate luat locul". După care, a redactat un scurt referat: Elena Pătrăşcanu, condamnată la 20 de ani pentru infracţiunea de complicitate la înaltă trădare, a executat mai bine de trei ani din pedeapsă; "în raport de circumstanţele în care a fost săvârşită fapta, considerăm că anii de detenţie executaţi sunt suficienţi, cerând ca pentru restul pedepsei să fie graţiată, cu repunerea în totalitatea drepturilor civile".

Două zile mai târziu i s-a comunicat că Elena Pătrăşcanu a fost graţiată şi pusă în libertate (la 26 mai 1956). [3]

*
Memoriile lui George Pavel Vuza cuprind şi alte relatări. Ca, de exemplu: intervenţiile dr. Petru Groza pentru eliberarea unor deţinuţi; adoptarea decretului pentru liberalizarea avorturilor; încercarea de a înfiinţa un institut de Criminalistică; anchetarea unor crime de drept comun, etc.

Dincolo de acestea, memoriile repun în discuţie o întrebare de fond: ce ştim astăzi despre mecanismul represiv al regimului comunist între 1948 şi 1989?

S-au publicat studii, documente şi alte mărturii. Dar memoriile de faţă ne arată că arhivele procuraturilor militare şi civile, ca şi acelea ale închisorilor, sunt în continuare închise. Amintirile lui George Pavel Vuza fac trimitere la o analiză efectuată de autor privind condiţiile de detenţie, care a fost citită şi adnotată de Gheorghiu Dej şi prezentată apoi într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri. Unde se află documentul în original?

Aceleaşi amintiri se referă la un raport al procurorului general Tatu Jianu, care spunea clar - la începutul anilor '50 - că subordonaţii săi nu erau lăsaţi să-şi îndeplinească atribuţiile legale în supravegherea locurilor de detenţie şi a executării hotărârilor judecătoreşti: "...se bate la nişte porţi închise". Organele de represiune din anii '50 erau, de fapt, stat în stat, nu ascultau, pare-se, de nici o autoritate. Nici acest raport nu poate fi consultat.

Au apărut, nu de mult, două cuprinzătoare volume. [4]

O sumă din actele normative sunt puse astfel la dispoziţia cercetării, ceea ce reprezintă un pas înainte efectiv în cunoaşterea organizării mecanismului represiv.

În schimb, nu ştim aproape nimic despre funcţionarea pe teren, pe viu a acestui mecanism (cu excepţia mărturiilor memorialistice).

De ani de zile, periodic, opinia publică şi presa iau cunoştinţă - uneori cu titluri de senzaţie - de numele unor informatori. Faptul este prezentat ca parte din "procesul comunismului".

În acest mod, de ani de zile atenţia publică este îndreptată spre periferia sistemului represiv din intervalul 1948-1967 şi 1967-1989, fără nuanţări, fără evoluţii. Din felul cum funcţiona efectiv, mai ales în perioada iniţială - 1948-1964, ni se dezvăluie, ici şi colo, câte ceva şi atenţia este îndreptată tot spre "informatori", spre "colaboratori"!

Rămân fără răspuns până în prezent realităţi de bază. Astfel:
- Cine au fost - nominal - comandanţii de închisori şi personalul penitenciarelor (fişa lor biografică)?
- Cine au fost comandanţii de lagăre şi paznicii (idem)?
- Unde este lista nominală a celor ce au instrumentat "procesele politice".
- Dovada sentinţelor hotărâte de factorul politic şi/ sau de Securitate şi mecanismele de transmitere către completul de judecată.
- Cine au fost bătăuşii din faza de "instrumentare" a proceselor.
- Care este numărul morţilor în închisori şi lagăre în anii 1948-1964.

Sunt componente care definesc sistemul represiv dincolo de "dezvăluirile" periferice oferite opiniei publice de mai bine de un deceniu.

Însemnările unui procuror sau Procuratura văzută din interior lăsate de George Pavel Vuza au îndepărtat ceva din cortina ce acoperă scena reală a trecutului din anii '40, '50 şi '60.

Rămâne meritul său statornic de a ne fi transmis însemnările sale, odată cu un exemplu direct de tărie morală.

Note:
[1] Despre infernul de la Jilava: Marcel Petrişor descrie scene apocaliptice în cartea Secretul Fortului 13, Editura Timpul, Iaşi, 1994.
[2] A se vedea şi documentele privind pe social-democraţii independenţi, în volumul lui Constantin Buchet, Social-democraţia încarcerată. Evoluţii politice interne şi reacţii internaţionale (1946-1957), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2005. Pentru soarta şi lupta social-democraţilor independenţi: Adrian Dimitriu, Note de drum. Lupta pentru supravieţuire a social-democraţiei române (1944-1980), Editura "Fundaţia Constantin Titel Petrescu", Bucureşti, decembrie 1984; vezi şi Nicolae Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994; Vasile Niculae, O istorie a social-democraţiei române, volumul II (1900-1948), Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.
[3] Pentru procesul Pătrăşcanu de consultat (selecţie): Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, redactori: Nicolae Henegariu, Angela Dumitru, Cristina Cantacuzino, Silvia Colfescu, Editura Vremea, Bucureşti, 1996; Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere. 1966-1968: Ancheta cazului Pătrăşcanu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1999; Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001; Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrăşcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, ediţie îngrijită de G. Brătescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; Lena Constante, Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
[4] Securitatea. Structuri, cadre, obiective şi metode, vol. I, 1948-1967 şi vol. 2, 1967-1989, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, coordonator: Florica Dobre, Autori (vol. I): Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu; (vol. II): Elis Neagoe Pleşa, Liviu Pleşa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer