Între Pallady de muzeu şi Pallady cel viu

Citiţi un fragment din această carte.

Intimidant, trufaş, cochet şi rău de gură - aşa l-a transmis legenda pe "boierul" Theodor Pallady. Până şi pentru fanaticii săi, pictorul e şi azi prea hieratic, modern şi elitist faţă de gustul popular, pe care a tot părut că-l sfidează. Citindu-i însă aici miile de însemnări, toţi amatorii de artă vor afla omul care a cunoscut lumea într-atât, încât s-a dezgustat de ea, ca şi pe cel care s-a străduit să nu piardă nici o clipă contactul cu Arta şi cu sinele său adevărat. Desenând şi pictând, dar şi scriind ca pe o oglindă, Pallady a înţeles să fie în toate acelaşi: frust dar cultivat fără răgaz, crunt dar just, sensibil şi disponibil dar nu mai puţin demn şi tăinuit, formalist precum şi creator de forme, urmărind compoziţia sau experienţa interesantă dar mai ales expresia ei simplă şi eficientă. În notele şi schiţele "private" care au ritmat viaţa acestui căutător de Absolut mereu pândit de Neant, cititorii din secolul XXI vor avea şansa să-l descopere şi pe Pallady modest, disperat, econom, slab şi frivol - în totul, un uluitor artist al mărturiei.

Un uriaş devotament pentru artă şi artist, şi ani de muncă închinaţi unuia dintre cei mai interesanţi pictori români - o carte frumoasă şi consistentă, cu imagini în text şi în trei caiete alb-negru şi color tipărite pe hârtie specială. (Editura Compania)

Interesul meu pentru Pallady a fost provocat de o pictură de-a sa din anii '20 - o foarte frumoasă natură moartă, pe o masă de grădină - pe care o ştiam de mult. Lucrarea îi aparţinuse unui sculptor plecat din ţară în anii '60, iar actuala proprietară, care moştenise colecţia lui, se vedea obligată să se despartă de tablou. Acesta a fost vândut de o cunoscută casă de licitaţii, însă imediat catalogat drept fals de un oficiu de expertiză. Certificatul expertului nu conţinea decât o descriere a picturii, fără vreun argument pentru o decizie atât de radicală. M-am întrebat atunci cum de se putuse ajunge la aşa ceva. Nu era vorba doar de proceduri improprii aplicate într-o lume încă "sălbatică", abia ieşită din comunism. Era mai mult decât atât: o mare ignoranţă în ceea ce priveşte opera unuia dintre cei mai cunoscuţi (în teorie) pictori români, ale cărui lucrări pot fi văzute în toate muzeele din ţară.

De ce păruse această lucrare atât de ne-Pallady? Pentru că nu era o pictură tipică, nu avea de-acum clasica amprentă stilistică a bătrânului maestru. Indignată la început, am devenit apoi curioasă. Şi mi-am dat seama că nici eu nu ştiam prea multe despre cariera acestui artist care se întinde pe mai bine de o jumătate de secol. Lucrările din perioada studiilor, primele compoziţii - din 1910-1920 -, splendidele sale desene de tinereţe rămăseseră rupte de imaginea unui Pallady muzeificat. Cine era acest artist căruia i se putea atât de uşor nega identitatea?

În cadrul unui proiect realizat sub egida Research Support Scheme de la Praga am întreprins o primă cercetare a documentelor rămase de la Pallady. Am aflat şi alte lucruri despre el colaborând la retrospectiva deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României în 1996. Expoziţia îl prezenta pe artist în tripla ipostază de pictor, desenator şi gravor. Pentru fiecare dintre aceste faţete au fost selectate lucrări mai puţin cunoscute sau chiar necunoscute din achiziţiile recente ale muzeului, din colecţiile cabinetelor de stampe ale Bibliotecii Academiei Române şi ale Bibliotecii Naţionale. O secţiune importantă a expoziţiei a fost rezervată începuturilor carierei lui Pallady. Cele câteva tablouri şi desene de la începutul secolului - pentru că, din păcate, majoritatea operelor esenţiale ale acestei perioade nu ne-au parvenit - au fost puse în legătură cu lucrări din anii '20. Intenţia organizatorilor era de a pune accentul pe specificul modernismului operei lui Pallady, cu sursele şi dezvoltarea sa istorică - o poveste mult mai complexă decât pare să propună, la o primă vedere, scurta istorie a artei moderne româneşti.

Documentarea, cu adevărat incitantă, a cuprins căutarea documentelor, a manuscriselor - carnete, scrisori cu schiţe, desene cu însemnări, texte disparate, note pe formulare de telegrame, meniuri cu schiţe valorate cu zaţ de cafea -, studiul albumelor cu desene, pline de notaţiile lui Pallady din diverse perioade. Mă simţeam privilegiată să pot ţine în mână cunoscutul Jurnal cu schiţe din 1941, sau frunzele şi petalele presate cu care îşi colora desenele la bătrâneţe, adunate cu grijă într-un plic. Toată această "autobiografie" în desene şi cuvinte mi-a apărut ca o adevărată descoperire.

Textele erau, cu rare excepţii, în limba franceză, cu scriitura ritmată de caligrafia personală a vocalelor, cu o respiraţie a frazei marcată de tăceri, oftaturi, strigăte chiar, bine regizate din puncte de suspensie, semne de exclamare, interjecţii sau lungi linii şerpuitoare care separau paragrafele. Nu de puţine ori, în scrisori erau inserate siluetele unor personaje care îi adăugau textului dimensiunea senzorială - culoarea, mirosul, zgomotul momentului fixat de scris. Apariţia unui antet aducea, pe lângă informaţiile concrete - de care ai neapărată nevoie când navighezi prin hârtiile, majoritatea nedatate, rămase de la Pallady -, grafia inconfundabilă a epocii. Fiecare element, ca o piesă dintr-un puzzle, adăuga ceva la portretul artistului care, cu aerul lui din alte vremuri, mai bântuia încă prin Bucureştiul anilor '50. Descopeream în documentele rămase de la Pallady o mare doză de inedit şi, mai mult, parfumul tare al epocii.