Un prim volum din saga lui Don Camillo

Citiţi un fragment din această carte.

Poate cel mai tradus şi vândut autor italian din veacul al XX-lea (tirajele cărţilor sale au atins milioane de exemplare), după Malaparte, Calvino, Moravia sau Pavese, Giovannino Guareschi (1908-1968) a debutat ca jurnalist şi desenator la reviste satirico-umoristice, fiind de-a lungul anilor colaborator, redactor-şef (Il Bertoldo, director fondator Candido) la acest tip de publicaţii periodice. Ca scriitor s-a impus definitiv în istoria literaturii italiene prin ciclul epic Mondo piccolo (în tacită opoziţie cu magnificenţa megafonată a temelor dannunziene), dedicat provinciei şi câmpiei străbătute de tutelarul fluviu Pad, Bassa Padana şi, evident, locuitorilor săi anonimi, cu moravurile, mentalităţile şi riturile specifice. Istoria, prin cele două războaie, nu cruţă nici acest paese emblematic (mai mult decât un sat şi mai puţin decât un orăşel), nicicând numit, dar identificat de biobibliografi cu mica localitate Brescello.

Guareschi îşi focalizează cele patruzeci de naraţiuni din cartea de faţă în jurul celor doi protagonişti, preotul Don Camillo şi primarul comunist Giuseppe Bottazzi, zis Peppone, prezentaţi într-un permanent contrapunct al conflictelor verbale şi de interese care, de multe ori, degenerează în încăierări şi benigne reglări de conturi, amândoi fiind însă conştienţi de valoarea şi puterea celuilalt. Sunt, de fapt, cele două măşti antagonice şi totuşi complementare ale autorului, inspirate parcă din commedia dell'arte sau din benzile desenate, urzeala epică şi replicile având un ritm uşor mecanic, previzibil, lapidar, clasic, o premeditată retorică a reiterării şi simetriei din punct de vedere tipologic şi stilistic.

În acest prim volum din saga lui Don Camillo, atleticul preot - paroh omonim, în ciuda faptului că nu se deosebeşte cu nimic de locuitorii acelui ţinut, mai ales în privinţa comportamentului lor de personaje de western - stă de vorbă cu Cristos din altarul bisericii în care slujeşte, acest partener desăvârşit, exigent, uman şi atotştiutor (se putea altfel?), o supraconştiinţă, în fond. Dialogul cu acest analist sacru, deşi inedit în literatura italiană, decurge firesc şi emoţionant, convenţia literară propusă de Guareschi fiind repede asimilată de cititor, devenindu-i familiară, constituind până la urmă sarea şi piperul majorităţii naraţiunilor.

Antagonistul lui don Camillo, primarul comunist din acea mică localitate din Bassa (Câmpia Emiliană, provincia Reggio Emilia), inflexibilul şi la fel de masivul Peppone, când nu face pe mecanicul în propriul atelier de reparaţii auto, joacă rolul de primar şi de şef al secţiei locale de partid. Obiectivul preferat al satirei lui Guareschi, Peppone suferă în primul rând, în ciuda bunului său simţ de emilian, de maladia stângismului bolşevic.

Cititorul este de-a dreptul surprins să afle că până şi comuniştii italieni, afiliaţi şi ei la Komintern-ul moscovit, aveau în vocabularul curent expresii precum "tovarăşi", "duşmanii poporului", "reacţiunea pro-americană", "clericalismul pro-Vatican", "moşierii" care înfometează poporul, dihonia politică locală dintre "roşii" şi "negri" fiind o expresie în miniatură, ludică şi parodică, a marii confruntări la scară naţională.
Publicat în 1948, romanul Don Camillo a fost ecranizat în 1952, regizor fiind Julien Duvivier; cele două personaje principale (ce se întâlniseră deja pe aceeaşi baricadă în lupta de rezistenţă din munţi) sunt interpretate de Fernandel (preotul paroh) şi Gino Cervi (primarul comunist) aflaţi într-o continuă, cordială, dar şi contondentă antipatie şi dispută politică, într-un continuu război rece urmat de dezgheţ (mai mult din orgoliu şi temperament), în plan social ajungând totuşi la compromisuri benefice pentru comunitate.

Curtat de diverse facţiuni politice, atât de dreapta, cât şi de stânga, Guareschi s-a străduit în primul rând să-şi apere şi să ilustreze de-a lungul celor treizeci de ani de activitate în presă şi în literatură, nu atât simpatiile sale monarhiste şi anticomuniste, cât propria libertate de expresie şi radicalismul etic.

Caracter nestăvilit şi sanguin, autor satiric prin definiţie (amintind în multe privinţe de dramaturgul-caracterolog Caragiale, dar şi de Flaubert), Guareschi n-a pregetat să ironizeze toate partidele, regimurile şi guvernele care s-au succedat, începând cu Mussolini (ce-i drept, la beţie), sau viitorul premier demo-creştin Alcide de Gasperi, şi terminând cu preşedintele liberal al ţării, Luigi Einaudi, sau secretarul general al P.C.I., Palmiro Togliatti.

Conflictele autorului cu puterea i-au adus multe persecuţii şi suferinţe (detenţie în lagăre de concentrare din Cehoslovacia şi Polonia pentru că a refuzat să adere la Republica Socială Italiană a lui Mussolini, cu sediul la Salò), şi mai bine de un an de închisoare, plus şase luni de domiciliu forţat.

Mai actual ca oricând, inclusiv cu prilejul recentelor alegeri din Italia anului 2008, Giovannino Guareschi s-a autocaracterizat fără cusur şi cu o irezistibilă ironie amară atunci când a scris în Diario clandestino: "A trebuit să fac tot felul de lucruri ca să supravieţuiesc, mi s-au întâmplat de toate, deoarce m-am dedicat unui program precis care se poate rezuma printr-un singur slogan: «Nu mor nici dacă o să mă omoare»". Despre viaţa şi opera acestui autor cu adevărat popular au scris, dacă e să parcurgem cele peste 30 de pagini de bibliografie selectivă din anexa ediţiei italiene, un număr impresionant de personalităţi, critici şi istorici literari, scriitori, jurnalişti, dintre care spicuim: A. Bevilacqua, G. Borgese, Oreste del Buono, Enzo Biagi, A. Gnocchi, V. Messori, A. Minardi, I. Montanelli, C. Sommaruga, G. Torelli.

Ingratitudinea lumii şi a instituţiilor a funcţionat şi în cazul lui Guareschi, cu o singură excepţie: Editura Rizzoli i-a tipărit întreaga operă antumă şi postumă, începând din anul 1941, ultimele volume fiind din 1998, 2003 şi 2006: Tutto Don Camillo (antologia celor trei sute patruzeci şi şase de povestiri din ciclul Lume măruntă), Mondo candido 1953-1958 (culegere de texte, desene şi povestiri din revista Candido, al cărei director fondator şi animator a fost Guareschi) şi Don Camillo (ediţia cu numărul 22 care a servit la prezenta traducere).

Tradus în principalele limbi europene, dar ignorat de editurile şi de italieniştii din ţara noastră din motive care ne scapă, iată că anul acesta Don Camillo ne va vorbi şi în limba română despre cum a reuşit să-l facă pe durul şi ateul Peppone, implicat până şi în intriga poliţistă cu care se încheie cartea, să picteze în nuanţele trandafirului statueta Pruncului Sfânt din ieslea pe care preotul paroh tocmai o pregătea pentru sărbătoarea Crăciunului.