Jurnalul albastru / În umbra părinţilor

Citiţi un fragment din această carte.

"În cinema noaptea nu există", îi spune Jean Hector, fotograf de platou, fiului său.

Jean Hector urăşte albastrul nopţilor din filmele franceze. Pe platouri, tatăl creează noapte în plină zi, noaptea americană. Effetto notte.

Pentru Gilles Hector Parisul se desfăşoară de la podul Marie (Metrou, linia 7), de unde aruncă în Sena cenuşa tatălui. Tot pe insulă, în cafeneaua Flore en l'Île, adulmecă prima oară parfumul lui Mayliss, Fleur de Bagatelle, pe vârful degetelor.

13 ianuarie 1964 - "Despre lumină nu se vorbeşte".

Gilles Hector caută noaptea în filmele Nouvelle Vague, aşa cum îşi caută mama printre pozele actriţelor de cinema necunoscute, moarte, vii.

Poate că este Jeanne Moreau, care în Jules et Jim (Djim) al lui Truffaut "se aruncă în braţele bărbaţilor aşa cum se aruncă în apă".

Frigul provine numai şi numai din albastru.

Cotorul cărţii lui Flaubert mirosea tot a Mayliss. Miroseam a Jardins de Bagatelle, cum mirosea cotorul volumului Sallambô în ziua când mi l-a dăruit ea.

Mâncărurile alese, gitanele fără filtru şi, înainte de toate, damele de cupă.

"Vreau să cred că le făcea pentru mine, pozele de actriţe. Lăsându-mi grija de a alege."

Romy Schneider ar fi fost o mamă frumoasă.

Amăreala sâmburilor de măr, cu slaba lor doză de cianură.

Te înşeli, visele mele sunt albastre, Mayliss.

Am întins în faţa mea zeci de fotografii. Am pornit în căutarea unui chip. Două zile.

Cadou de la tatăl său, o mască albastră de bumbac, de la compania Iberia.

Albastrul Mayliss, un albastru delicat şi dureros.

Poussière = lumière

Mama fără chip. Marie Bordenave, care îşi dă foc de două ori.

Parisul lui Gilles Hector este albastru ca nostalgia.

Vrînd să se salveze dintr-o iubire care îl măcina ca un drog, personajul romanului Sărutări de cinema, avocatul Gilles Hector, un bărbat de aproape 40 de ani, recurge la o disperată tentativă de terapie a unei pasiuni bolnave pe care încearcă să o domesticească. El scoate telefonul din priză, ca să nu audă vocea iubitei care îl cheamă la întîlnirile aşteptate, de fapt, cu sufletul la gură. Claustrat în garsoniera rămasă de la tatăl său, mort de curînd, Gilles Hector se cufundă în colecţia de Opere complete ale lui Simenon; intriga romanelor poliţiste "îl ţine" o vreme şi astfel îşi întîrzie momentul cînd iar va ceda dorinţei intense de a o întîlni pe Mayliss, o femeie la fel de puţin obişnuită ca şi numele ei de fată - Mayliss de Mérandol. Mayliss este căsătorită cu un prosper om de afaceri, Guy De Carlo, iar povestea de iubire este povestea unui adulter.

Cartea de aproape 200 de pagini, construită impecabil cu o economie de mijloace pe care romanul nostru nu o prea cunoaşte, în care fiecare scenă va trebui apoi recitită pentru a aprecia fineţea construcţiei epice, proiectează povestea de dragoste pe o alta, la fel de pasionantă - cea a căutării tardive a părinţilor. A mamei necunoscute, dar şi a tatălui mort, a vieţii lor ascunse ochilor, abia acum curioşi, ai fiului. Tema iubirii "imposibile / interzise", deci cu atît mai atrăgătoare, se dezvoltă în paralel sau chiar se confundă cu tema căutării identităţii proprii, prin căutarea identităţii parentale, infructuoasă totdeauna, pentru că rămîne, ca şi lectura trecutului, ambiguă.

Eric Fottorino, un excelent jurnalist şi manager de presă care conduce ziarul Le Monde, l-a citit probabil şi el pe Simenon, însă cu un ochi de profesionist. Romanul se citeşte "dintr-o suflare", dar destinul personajelor şi lumina intens-ambiguă pe care autorul o proiectează asupra lor îl vor urmări pe cititor mult timp după ce a închis cartea.

Avocatul Gilles Hector nu şi-a cunoscut decît tatăl, pe Jean Hector, directorul operator al filmelor Noului Val, "un barosan al luminilor". Abia după ce îi risipeşte cenuşa pe podul Marie, fiul începe căutarea necunoscutei sale mame, despre care tatăl nu îi spusese nimic, niciodată, iar el, cu obişnuita centrare pe sine a copiilor, nu îi pusese niciodată vreo întrebare. În fapt, Gilles nu fusese interesat nici de o relaţie apropiată cu tatăl său, artist pasionat de filmele alb-negru şi veşnic înconjurat de femei tinere; un tată protector, care nu înregistrase pe pelicule chipul copilului său, ferindu-l de fascinanta şi devoratoarea lume a filmului. "Tatăl meu şi cu mine nu ne înţelegeam. Eu nici nu făceam prea multe eforturi în acest sens." Acum după moartea lui, îşi reaminteşte frazele lui, îl caută în caietele de însemnări, în vechile studiouri abandonate (drumul la Victorine, pe Coasta de Azur), în mărturiile celor care l-au cunoscut. Chiar Mayliss pare şi ea să îl conducă spre tatăl pe care nu îl mai îl poate găsi nicăieri: "Uneori luminile de la Danton, care aderau tenace la obiecte, îi luminau (sic) cîte o părticică intimă a corpului, interiorul braţului, pielea lăptoasă şi fină a gîtului, pînă la începutul sînilor. Am ridicat ochii, crezînd că ghicesc în spatele acestei străluciri silueta tatălui meu, arătîndu-mi drumul".

Mult timp Gilles Hector este convins că mama sa a fost una dintre vedetele filmelor Noului Val, una dintre marile actriţe care se împrieteniseră pe parcursul turnării cu cel care le construia, din alb şi negru, chipurile, siluetele, carnaţia, pielea: Romy Schneider, ori Anouk Aimée, Françoise Dorléac ori Catherine Deneuve, Jeanne Moreau ori Emanuelle Riva, Delphine Seyrig ori Mireille Darc, Anna Karina ori Marlène Jobert.

Cinematograful Trois Luxembourg de pe strada Monsieur-le-Prince este decorul căutărilor pe cît de metodice, pe atît de inutile, ale fiului care urmăreşte pe ecran fiecare detaliu al filmelor lui Eric Rohmer, Franµois Truffaut, Louis Malle ş.a. şi vînează orice mică informaţie care i-ar permite să îşi recunoască mama. Ea rămîne însă mereu la fel de volatilă, de inconsistentă, în schimb două alte personaje, de o mare concreteţe, ocupă treptat scena şi obsesiile personajului narator. Tatăl, Jean Hector, a cărui viaţă identificată cu munca sa pasionată devine un cult al fiului, iar acesta îl citează la tot pasul. Şi Mayliss de Carlo, care o concurează cu succes pe Emma Bovary, prototipul etern al femeilor adultere.

În fapt, Mayliss este una dintre marile reuşite ale acestui roman pe care, odată lectura terminată, te aştepţi s-o întîlneşti pe străzile unui fermecător Paris: flanînd în cartierul Latin; în librăria Simone Thomas, urcîndu-se pe o scară ca să descopere cine ştie ce ediţie de carte veche pe care să o ofere iubitului, impregnată de parfumul ei, Jardins de Bagatelle; la Flore en l'Ile, restaurantul unde mergea Jean Hector şi unde fiul îşi va aştepta amanta; pe Boulevardul Saint-Germain sau lîngă ceasul de la Odéon; mereu grăbită şi mereu întîrziind la întîlnirile de la cinematograful Les Trois Luxembourg, unde l-a întîlnit pentru prima oară pe Gilles Hector, chiar în ziua cînd murise tatăl lui; în garsoniera tatălui din strada Budé pe care o va încendia, în finalul cărţii, o mînă necunoscută (poate a Mariei Bordenave, bănuită a fi dat foc şi spitalului din Chemin-Long, cu decenii înainte, pe vremea cînd era doar o bolnavă tînără, internată acolo); în ambianţa burgheză, uşor delăsată, din casa ei de la Kremlin-Bicêtre, cu pianul imens la care cînta, inspirată, cu fire de păianjen în colţurile tavanului, cu strania păpuşă de cîrpă privind din tavan patul pe care se zbăteau îndrăgostiţii.

Frumoasa Mayliss devine din ce în ce mai stranie, cu cît înaintezi în carte. Traducătoare la UNESCO, cunoscătoare a nenumărate limbi, fostă prezentatoare de modă, cu o siluetă înaltă şi fragilă, pe care şi-o menţine mîncînd fără apetit doar salate şi bînd ceaiuri (o vreme avea obiceiul să vomite după fiecare masă), ea frapează, la început doar din pricina felului inadecvat cu care se îmbrăca, cu un palton de catifea prea gros pentru vremea de afară, şi a buzei de jos veşnic umflată de un herpes. Se adaugă apoi detalii care capătă o notă de mister: fardul mereu neglijent pus pe obraji, încheietura mîinii marcată de cicatricea unei presupuse sinucideri anterioare, boala misterioasă pe care o tratează o zi pe săptămînă, totdeauna lunea, discursul violent care urmează după senzualitatea ori blîndeţea ei obosită etc., amoralitatea cu care îşi împleteşte viaţa de familie, de soţie şi mamă, cu un adulter trăit aparent fără remuşcări. "De ce anume suferea? Suferea şi gata. Îmi închipuiam că e bolnavă de moarte şi totuşi trăia... Totuşi, în anumite momente părea că se fisurează. Pretindea că doar mîna mea deschisă peste pîntecul ei o alina. Mă făceam că o cred. Ea se lungea, devenea o doamnă nespus de bătrînă. Apoi dispărea, fără să mai dea vreun semn."

Substitut al mamei căutate, Mayliss îşi pierde puterea maladivă asupra amantului, pe măsură ce acesta pare să se apropie de misterul naşterii sale. Dar şi pe măsură ce conştientizează riscurile relaţiei lor: "Nu eram îndrăgostit. Eram intoxicat", îşi spune naratorul, Gilles Hector este tot mai obosit de această pasiune care îi dinamitează viaţa profesională şi îl transformă într-unul dintre obiectele de colecţie ale lui Mayliss. "M-am gîndit că dacă rămîneam în casa asta, desfăcîndu-mi prea des şireturile pantofilor, aveam să sfîrşesc ca un trofeu de război... Viaţa periculoasă n-a încetat, căci lui Mayliss îi plăcea să se joace cu focul."

Nu întîmplător el începe şi o altă relaţie cu Camille, o colegă de barou, celibatară, veselă, sportivă, cu care face dragoste pe lumină şi ia masa mîncînd cu poftă la restaurant: "Ştiam că, într-o zi, trebuia să pun capăt legăturii cu Mayliss, aşa cum te laşi dus de un drog... dacă în unele seri Camille îmi ţinea loc de metadonă, tot Mayliss rămînea heroina mea".

Mica anchetă la Chemin-Long care îi aduce naratorului ipoteza că mama căutată ar putea fi bătrîna nebună care a incendiat garsoniera tatălui îl vindecă nu doar de căutarea părinţilor, ci şi de pasiunea pentru Mayliss. În fapt este sfîrşitul clasic al oricărei poveşti de adulter, care aduce în final dorinţa unei vieţi calme şi normale. "M-am ridicat şi am început să umblu cu un pas vioi, pentru că eram zorit să trăiesc."

Traducerea cărţii, realizată de Marie-Jeanne Vasiloiu, este fluentă. Poate ar fi fost de preferat să se găsească însă un titlu mai sugestiv în română (chiar şi cu riscul schimbării lui) pentru Baisers de cinema.

Eric Fottorino, jurnalist francez, autorul multor romane încununate de premii literare, s-a aflat la Bucureşti între 14-15 noiembrie 2008. Venise să îşi lanseze romanul proaspăt apărut în limba română, Sărutări de cinema, publicat de Editura Trei, şi să participe, împreună cu Carmen Muşat, Gabriela Adameşteanu, Cezar-Paul Bădescu, Elena Vlădăreanu, sub moderaţia lui Luca Niculescu, la discuţia Jurnalism versus literatură, organizată de Institutul Francez.

Născut la 26 august 1960, absolvent al Facultăţii de Drept (Universitatea La Rochelle) şi al Institutului de studii Politice din Paris, Fottorino lucrează din 1986 la ziarul Le Monde, pe care îl conduce la această oră. A scris romane, eseuri, cărţi de jurnalistică: Le festin de la Terre (1988); Rochelle (1991); Besoin d'Afrique (1992); L'homme de terre (1993); Aventures industrielles (1996); Cœur d'Afrique (1998, Premiul Amerigo Vespucci); Un territoire fragile (2000, Premiul Europe 1, Premiul Bibliotecarilor); Caresse de Rouge (2004, Premiul François Mauriac al Academiei Franceze); Korsakov (2004, Premiul Librarilor, Premiul France-Télévisions); C'est mon tour (2003); Petit éloge de la byciclette (2007), Baisers de cinema (2007, Premiul Femina); Nordeste (2008).

(Cronică preluată din Bucureştiul cultural, nr. 18 (81) / 13 ianuarie 2009)